19% sau 21%? Majorarea TVA între promisiuni politice, riscuri economice și nevoia de reformă

Orele de negocieri pentru formarea noului guvern s-au transformat într-un veritabil maraton la Palatul Cotroceni, iar în centrul disputei se află o măsură fiscală aparent seacă, dar cu mize uriașe: creșterea Taxei pe Valoarea Adăugată de la 19% la 21%. Ceea ce ar putea părea un simplu punct procentual adăugat la un capitol bugetar a devenit linia roșie ce desparte două viziuni politice.

Președintele Nicușor Dan, ajuns la Cotroceni pe baza unei promisiuni ferme – aceea că nu va crește povara fiscală asupra populației – se opune categoric majorării TVA. De cealaltă parte, Ilie Bolojan, liderul PNL și favorit pentru funcția de prim-ministru, consideră că măsura este un „rău necesar”, singura capabilă să aducă bani rapizi la buget pentru a acoperi deficitul și a potoli presiunile interne și externe.

Dilema morală

Această confruntare între doi aliați politici de dată recentă – președintele proaspăt ales și premierul desemnat al coaliției – transcende un simplu dezacord tehnic. Ea reflectă dilema mai profundă a României la acest moment: să își respecte promisiunile față de cetățeni, evitând măsuri austere, sau să ia decizii dure pentru a corecta dezechilibre financiare tot mai periculoase? Rând pe rând, partidele invitate la consultări încearcă să împace aceste două imperative. Însă TVA-ul de 21% a ajuns simbolul unei alegeri cu implicații economice, sociale și politice majore.

În cele ce urmează vom analiza, cu spirit critic și în detaliu, argumentele pro și contra majorării TVA, situația paradoxală a colectării acestui impozit în România, riscurile pe care le comportă o astfel de decizie pentru economie și pentru încrederea publicului, precum și semnificația politică a impasului dintre Palatul Cotroceni și viitorul Executiv. De asemenea, vom explora rolul-cheie pe care ar trebui să îl joace Ilie Bolojan în dezamorsarea crizei și transformarea ei într-un moment de răscruce pentru reformarea profundă a statului român.

Pe scurt, majorarea TVA nu este doar o chestiune aridă de procentaje fiscale – este un test al direcției în care va merge România: pe calea scurtă și abruptă a austerității sau pe cea lungă și anevoioasă a reformelor autentice.

Argumente în favoarea creșterii TVA

Propunerea de a majora TVA de la 19% la 21% vine, în principal, ca răspuns la o realitate dură: deficitul bugetar al României s-a adâncit periculos, iar finanțele publice sunt sub o presiune enormă. Susținătorii acestei măsuri invocă o serie de argumente economice și fiscale în favoarea creșterii TVA, considerând-o un instrument necesar pentru a stabiliza bugetul și a evita o criză financiară de proporții.

1. Creșterea rapidă a veniturilor bugetare: Principalul avantaj al majorării TVA ar fi injecția imediată de venituri la bugetul de stat. TVA este un impozit pe consum, cu un spectru foarte larg de colectare, astfel că o creștere chiar și de 2 puncte procentuale poate aduce sume considerabile într-un timp relativ scurt. Guvernanții mizează pe faptul că majorarea cotei standard va reduce deficitul prin creșterea încasărilor din taxe fără a aștepta reforme de durată sau rezultate pe termen lung. În contextul procedurii de deficit excesiv impuse de Comisia Europeană – România depășind de câțiva ani pragul de deficit de 3% din PIB – orice venit suplimentar este vital. O creștere a TVA ar putea aduce, conform calculelor inițiale ale Ministerului Finanțelor, în jur de 12-15 miliarde de lei în plus anual la buget. Acest cuantum, deși nu elimină complet gaura bugetară, ar reprezenta totuși o gură de oxigen necesară pentru a menține deficitul sub control și a evita sancțiuni din partea UE sau creșterea costurilor de împrumut. Practic, majorarea TVA este văzută ca un paliativ fiscal imediat, menit să câștige timp guvernului în efortul de redresare a finanțelor.

2. Necesitate în negocierile cu UE și piețele financiare: Un alt argument pro-majorare ține de credibilitatea internațională a României. Investitorii străini, agențiile de rating și oficialii europeni urmăresc cu atenție capacitatea guvernului român de a-și gestiona datoria și deficitul. Asumarea unei măsuri nepopulare precum creșterea TVA poate semnala determinare și responsabilitate fiscală. Deja s-a vehiculat faptul că planul de majorare a TVA va fi prezentat oficialilor de la Bruxelles drept parte din pachetul de măsuri pentru reducerea deficitului – o garanție că România își ia în serios angajamentele. În lipsa unor acțiuni ferme, țara risca suspendarea unor fonduri europene sau deteriorarea ratingului de țară, ceea ce ar crește costurile finanțării deficitului. Așadar, adepții majorării susțin că aceasta ar demonstra partenerilor externi că România alege o cale prudentă, menită să evite o criză fiscală și să restabilească încrederea piețelor. Din această perspectivă, 21% TVA devine un mesaj de stabilitate trimis atât Bruxelles-ului, cât și investitorilor: ”suntem dispuși să luăm decizii dificile pentru a ne pune casa în ordine.”

3. Alinierea cu practicile europene: Deși la prima vedere pare un salt brusc, majorarea cotei standard la 21% tot ar menține România în zona practicilor fiscale comune în Uniunea Europeană. Multe state membre au TVA standard în jurul acestei valori sau chiar mai mare: de pildă, Ungaria aplică 27%, Danemarca și Suedia 25%, Polonia 23%, Italia 22%, Spania 21% ș.a.m.d. În prezent, cu 19%, România are una dintre cele mai scăzute cote de TVA din UE (doar Luxemburg, de exemplu, stă mai jos, cu 17%). Guvernul poate argumenta că o creștere la 21% nu ar face decât să ne aducă mai aproape de media europeană și că, în continuare, TVA-ul românesc ar rămâne sub nivelul din multe țări comparabile. Pentru economia românească integrată în piața unică, o astfel de aliniere ar reduce și eventualele distorsiuni: de exemplu, riscul ca România să devină un paradis al consumului transfrontalier din țările vecine cu TVA mai mare (cum a fost cazul cândva cu cetățeni din Ungaria sau Serbia care făceau cumpărături masive la noi datorită prețurilor mai mici influențate de TVA redusă). Prin această lentilă, creșterea TVA este prezentată nu ca o anomalie, ci ca o ajustare către normalitate, România încetând să mai „subvenționeze” consumul intern printr-o taxă pe valoarea adăugată subdimensionată în raport cu nevoile bugetare și standardele UE.

4. Evitarea unor măsuri și mai dure sau a unei crize imediate: Nu în ultimul rând, guvernanții ar putea susține că majorarea TVA este de preferat altor alternative potențial mai dureroase. Dacă deficitul nu se reduce prin creșterea veniturilor, ar fi necesare tăieri dramatice de cheltuieli sau introducerea altor taxe excepționale. Tăierile bugetare masive (de exemplu, scăderea cheltuielilor sociale sau de investiții peste un anumit prag) riscă să arunce economia în recesiune și să genereze convulsii sociale. Iar alte taxe, precum impozitul progresiv pe venit (care ar rupe tradiția cotei unice) sau o eventuală „taxă de solidaritate” pe companii, sunt cel puțin la fel de controversate politic și dificil de implementat rapid. În viziunea susținătorilor, majorarea TVA este un compromis: împărțind efortul pe umerii întregii populații prin prețuri ușor mai mari, se evită măsuri precum concedieri masive în sectorul public sau creșteri de impozite pe muncă și capital, ce ar putea afecta investițiile și locurile de muncă. Cu alte cuvinte, decât o criză fiscală ce ar impune austeritate haotică, mai bine o ajustare moderată și calculată acum. Aceasta ar cumpăra timp guvernului să opereze schimbări graduale, fără trauma unui colaps bugetar. În retorica pro-TVA, se sugerează că alternativa – a nu face nimic – ar echivala cu a amâna inevitabilul până în punctul în care oricum românii ar suferi mult mai mult, fie prin tăieri dezordonate, fie prin inflație galopantă sau deprecierea monedei, dacă finanțele scapă de sub control.

Desigur, argumentele de mai sus vin în principal din raționamentul guvernamental și al unei părți a analiștilor financiari care privesc stabilitatea macroeconomică drept prioritate absolută. Ele conturează imaginea majorării TVA drept un medicament amar, dar necesar pentru a trata o boală a bugetului înainte ca aceasta să devină terminală. Însă orice medicament are și efecte secundare, iar în cazul de față opoziția față de creșterea TVA-ului este cel puțin la fel de puternică, invocând argumente economice, sociale și morale greu de ignorat.

Argumente împotriva majorării TVA

Criticii propunerii de a crește TVA la 21% atrag atenția că această soluție, oricât de rapidă ar fi în aparență, riscă să provoace mai multe probleme decât rezolvă. Din perspectiva economică și socială, argumentele împotrivă subliniază caracterul regresiv, inflaționist și ineficient al acestei măsuri în contextul specific al României. De asemenea, se pune sub semnul întrebării moralitatea deciziei, dat fiind că lovește exact în segmentul populației care și-a respectat obligațiile fiscale, în timp ce marii evazioniști și ineficiențele statului rămân netaxate. Iată principalele contra-argumente:

1. Povara asupra consumatorilor și inechitatea socială: TVA este adesea numită un impozit regresiv, pentru că afectează disproporționat pe cei cu venituri mici. Toți plătim aceeași taxă în prețul pâinii sau al hainelor, însă pentru un român cu venit minim, acei 2% în plus erodează o parte mai mare din bugetul personal decât pentru cineva cu venituri ridicate. O majorare a TVA ar însemna scumpiri în lanț la majoritatea produselor și serviciilor de consum curent. Chiar dacă anumite bunuri esențiale (precum alimentele de bază) beneficiază de cote reduse de TVA, efectul general al creșterii cotei standard se va resimți în costul vieții cotidian. Pentru milioane de români care trăiesc deja la limita subzistenței sau abia își gestionează cheltuielile lunare, o astfel de creștere a prețurilor poate fi picătura ce umple paharul. În plus, dată fiind situația economică post-pandemie și criza energetică recentă, oamenii au fost deja loviți de inflație ridicată în ultimii ani. O nouă „rundă” de scumpiri provocată de TVA ar accentua inegalitățile: clasa mijlocie și cea săracă ar suporta direct costul consolidării bugetare, în timp ce bogații ar resimți mult mai puțin șocul. Criticii consideră această abordare nedreaptă social – practic, statul acoperă găurile bugetului luând încă 2 lei din fiecare 100 de lei cheltuiți de oricine la magazin, în loc să găsească modalități de a impozita avuțiile mari sau profiturile excepționale acolo unde există capacitate reală de plată.

2. Impact limitat asupra veniturilor reale la buget din cauza evaziunii: O obiecție majoră este legată de eficiența discutabilă a unei astfel de creșteri de taxă în România, unde colectarea TVA este notoriu de slabă. Ne putem întreba legitim: la ce bun să mărești cota, dacă oricum o parte uriașă din TVA nu se colectează? România se confruntă de ani buni cu cel mai mare deficit de colectare a TVA din Uniunea Europeană. În termeni simpli, asta înseamnă că diferența dintre TVA-ul teoretic care ar trebui încasat conform cifrelor economice și cât colectează efectiv statul este uriașă. Conform ultimelor rapoarte ale Comisiei Europene, România nu colectează aproximativ 30-35% din TVA-ul ce i s-ar cuveni – o pierdere anuală de ordinul a 7-9 miliarde de euro. Prin comparație, media UE așa-numitului „VAT gap” este în jur de 6-10%, iar țări ca Bulgaria (altă dată codașă la acest capitol) au reușit să-și reducă evaziunea pe TVA la sub 8% prin reforme consecvente. În acest context, criticii subliniază că majorarea TVA de la 19% la 21% riscă să fie ineficientă: dacă sistemul de colectare rămâne la fel de găunos, statul nu va recupera decât o parte modestă din acei 2% suplimentari adăugați. Ba mai mult, unii economiști avertizează că o cotă mai mare poate stimula și mai mult evaziunea fiscală. Pentru afaceri aflate la limita profitabilității sau pentru rețelele deja obișnuite cu fraudele de TVA (cum sunt cele cu facturi false, firme-fantomă etc.), creșterea mizei (de la 19 la 21) ar putea fi încă un motiv să evite conformarea voluntară. Cu alte cuvinte, statul cere mai mult de la contribuabili, dar s-ar putea trezi că primește procentual tot pe-acolo dacă nu închide robinetul pierderilor. Experiențe trecute și declarații ale experților subliniază că soluția reală la problema veniturilor bugetare stă în lărgirea bazei de colectare și combaterea evaziunii, nu neapărat în creșterea cotei. Altfel, se tratează doar simptomul, nu boala. Un renumit economist spunea recent că a mări TVA în România e ca și cum ai mări presiunea într-o țeavă plină de găuri: nu obții mai multă apă la capătul conductei, ci doar pierderi mai mari pe parcurs.

3. Efecte inflaționiste și riscul unei spirale a prețurilor: Un argument de ordin macroeconomic împotriva majorării TVA este că aceasta va produce un șoc inflaționist, alimentând creșterea generală a prețurilor. Deși impactul direct este unic (nu se repetă anual decât dacă se mărește din nou cota), el se va resimți imediat. Practic, o creștere de 2 puncte procentuale a TVA s-ar traduce, matematic, într-o creștere de circa 1,7% a prețurilor la bunurile și serviciile taxate standard, dacă traderii transferă integral costul suplimentar către consumatori. Pentru populație, asta înseamnă că inflația anuală va fi mai mare decât ar fi fost altminteri, exact într-o perioadă în care Banca Națională a României și economia în ansamblu încearcă să domolească scumpirile. Criticii amintesc exemplul dureros al anului 2010, când guvernul de atunci a majorat TVA de la 19% la 24% într-o situație de criză. Inflația a sărit brusc în sus (atingând peste 7-8% anual), prețurile au crescut „peste noapte” la aproape tot, iar consumul s-a prăbușit, prelungind recesiunea. Practic, relansarea economică de după criza financiară a fost amânată și mai mult de acel șoc al TVA – experții estimând că România a ieșit din recesiune cu cel puțin două trimestre mai târziu decât ar fi fost cazul, din cauza scăderii bruște a cererii interne după scumpiri. Desigur, astăzi vorbim de un salt de doar 2 puncte, nu 5 ca în 2010, dar analogia rămâne relevantă: o majorare de TVA este de natură să frâneze consumul (principalul motor al creșterii economice în România ultimelor decenii). Retailerii și producătorii interni ar putea vedea vânzări mai mici, deoarece consumatorii fie vor reduce cantitățile cumpărate, fie vor căuta produse nefiscalizate, second-hand sau de pe piața gri. Un cerc vicios se poate forma: prețuri mai mari -> cerere mai mică -> producție mai mică -> eventual concedieri și șomaj mai mare -> putere de cumpărare și mai redusă. În plus, o inflație suplimentară erodează economiile populației și lovește în cei cu venituri fixe (pensionari, de exemplu). Astfel, contestatarii măsurii avertizează că prețul economic al consolidării bugetare prin TVA mare va fi o economie încetinită și instabilitate pe termen mediu.

4. Descurajarea mediului de afaceri și accentuarea neîncrederii: O altă critică importantă ține de semnalul negativ transmis către mediul de afaceri printr-o astfel de schimbare. Antreprenorii, mai ales cei din sectoarele cu marje mici (servicii, alimentație publică, comerț), percep o creștere de TVA ca pe o amenințare la adresa profitabilității lor. Ei știu că nu toți consumatorii vor accepta prețuri majorate – deci fie trebuie să absoarbă o parte din cost (reducându-și marja de câștig, deja erodată de costurile crescute cu energia și materiile prime), fie vor pierde clienți. În ambele cazuri, investițiile private pot fi descurajate: planuri de extindere puse în așteptare, angajări amânate, poate chiar relocări ale unor afaceri spre țări cu fiscalitate mai stabilă. Un alt aspect este imprevizibilitatea deciziei. România are un renume nefericit în privința schimbărilor bruște de politici fiscale. Dacă noul guvern își începe mandatul încălcând un angajament electoral clar (fără creșteri de taxe) și modificând Codul Fiscal peste noapte, încrederea actorilor economici în stabilitatea regulilor jocului scade dramatic. Asta poate duce la retrageri de capital sau la o primire rece a altor inițiative guvernamentale. Mesajul perceput de mulți va fi: „Iată că din nou se cârpește bugetul pe seama noastră, fără ca statul să-și facă ordine în propria ograda”. Mai mult, pentru investitorii străini, schimbarea TVA este un indicator că situația bugetară e gravă – ceea ce îi poate face precauți sau chiar îi poate îndemna să ceară prime de risc mai mari (dobânzi mai mari la împrumuturile către stat sau companii românești). Pe termen lung, dezvoltarea economică s-ar putea vedea afectată de acest climat de neîncredere. De aceea, mulți consultanți de business și analiști consideră majorarea TVA un fel de „harakiri financiar”: aparent rezolvi o problemă imediată, dar îți faci rău singur subminând fundația pe care stă economia – încrederea participanților în politicile statului.

5. Considerații morale și politice: În fine, împotrivirea la majorarea TVA are și o puternică dimensiune moral-politică. Președintele Nicușor Dan și alți lideri au promis explicit că nu vor crește TVA, iar electoratul a luat în serios aceste angajamente. Dacă acum, la doar câteva luni de la alegeri, se operează o întoarcere la 180 de grade, contractul implicit cu votanții este rupt. Oamenii ajung să creadă – nu pentru prima oară – că promisiunile electorale nu valorează nimic, ceea ce erodează însăși fibra democratică și încrederea în instituții. Contestatarii măsurii spun că guvernanții încearcă din nou calea cea mai simplă, punând nota de plată tot pe umerii cetățeanului de rând, în loc să demonstreze curaj și voință de a reforma cu adevărat statul. Este comod să mărești TVA, pentru că costul se difuzează în toată populația și nu supără prea tare niciun grup de interese influent: funcționarii nu își pierd privilegiile, politicienii nu își taie din clientela din companiile de stat, marile averi nu sunt deranjate. Cei care vor suferi cu adevărat – consumatorii de rând – nu au o voce puternică să protesteze, în afară de votul lor peste câțiva ani, când poate va fi prea târziu. Astfel, majorarea TVA este privită de critici ca o capitulare în fața reformelor: statul recunoaște tacit că nu știe sau nu vrea să-și repare scurgerile de bani și atunci ia calea scurtă de a strânge șurubul fiscal. Această optică fatalistă riscă să devină auto-împlinită: odată ce ai început pe drumul majorării de taxe în locul reformei, vei fi tentat să repeți metoda de fiecare dată când apar dificultăți, împovărând din ce în ce mai mult societatea. De aceea, opoziția față de 21% TVA nu înseamnă doar conservarea cifrei de 19%, ci exprimă dorința pentru o schimbare de paradigmă: în loc să tot stoarcem vaca (economia) de lapte prin impozite mai mari, mai bine o hrănim și o îngrijim mai bine (adică eficientizăm cheltuielile și colectarea).

În concluzie, argumentele împotriva majorării TVA sunt numeroase și solide. Ele se reduc, în esență, la ideea că problema reală a finanțelor publice românești nu este că populația plătește prea puțin, ci că statul colectează și gestionează prost ceea ce deja ar trebui să încaseze. Astfel, creșterea cotei de TVA apare ca o falsă soluție, ba chiar una periculoasă, care poate dăuna economiei și societății pe termen lung. Acest lucru ne conduce firesc către o discuție mai amplă despre eficiența colectării TVA în România și dacă nu cumva aici se ascunde adevărata cheie a enigmei.

Eficiența colectării TVA: problema reală?

Disputa asupra majorării cotei TVA aduce în prim-plan un subiect dureros pentru finanțele României: ineficiența cronică a colectării taxelor, în special a TVA. Înainte de a decide dacă procentul trebuie să fie 19% sau 21%, ar fi înțelept să privim cât din acel procent ajunge efectiv la buget. Iar aici cifrele arată mai degrabă spre un eșec administrativ decât spre nevoia de a împovăra suplimentar contribuabilul onest.

România deține, de mai mulți ani, tristul record al celui mai mare „gap” de TVA din UE. „Gap”-ul de TVA se referă la diferența dintre cât ar trebui, teoretic, să colecteze statul din această taxă (raportat la consumul și PIB-ul țării) și cât colectează efectiv. Conform datelor oficiale ale Comisiei Europene, în ultimii ani România a „rătăcit” între 30% și aproape 40% din veniturile cuvenite din TVA. Cu alte cuvinte, din fiecare 100 de lei TVA ce ar trebui încasați conform tranzacțiilor din economie, statul adună doar circa 60-70 de lei, restul de 30+ lei dispărând în economia subterană, evaziune, fraudă sau insolvențe neîncasate. În termeni absoluți, pentru anul 2022, de exemplu, s-a estimat că România a pierdut în jur de 8-9 miliarde de euro numai din necolectarea TVA – o sumă enormă, echivalentă cu peste 3% din PIB. Acești bani, dacă ar fi fost încasați, ar fi acoperit aproape integral deficitul bugetar și ar fi făcut inutilă discuția despre majorări de taxe. Prin comparație, media europeană a pierderilor de TVA e doar 6-10%, țări precum Cipru, Suedia, Croația având chiar sub 5%.

Situația devine și mai elocventă când comparăm parcursul României cu al altor state est-europene. Bulgaria este exemplul des invocat: în anii 2000, bulgarii stăteau la fel de prost ca noi sau chiar mai rău la colectarea TVA. Au implementat însă un program robust de reformare a administrației fiscale (inclusiv cu sprijinul Băncii Mondiale și al UE) și, treptat, și-au redus spectaculos gaura de TVA. Astăzi, Bulgaria a ajuns la un deficit de colectare de sub 8%, adică foarte aproape de media UE și de țări cu administrații celebre pentru eficiență. România pornise și ea, la un moment dat, pe drumul reformelor fiscale: în 2013 s-a inițiat un amplu proiect de modernizare a ANAF, tot cu Banca Mondială, ce viza digitalizarea, depolitizarea și eficientizarea colectării. Din nefericire, acel program a fost oprit brusc în 2019 de decizia Guvernului de atunci (cabinetul Dăncilă) de a renunța la acordul de împrumut și asistență tehnică. Consecința? ANAF a rămas în mare parte cu practicile și tehnologia vechi, personal insuficient pregătit, bazat încă prea mult pe hârtii, controale formale și cu o rețea de complicități înrădăcinate cu anumiți contribuabili mari și mici care fac evaziune.

Pe acest fundal, mulți experți spun clar: colectarea deficitară este adevăratul „elefant din cameră”. Nu nivelul cotei de TVA e principalul defect al sistemului fiscal românesc, ci incapacitatea de a strânge taxa la nivelul la care este deja. Oricât ai crește cota, dacă nu astupi găurile din sită, tot pe-acolo se vor scurge și banii noi. Mai mult, o cotă mai mare poate chiar lărgi găurile existente. Să ne gândim: de ce România are un nivel atât de scăzut de conformare la plata TVA? Motivele includ: o economie subterană încă mare (plăți în numerar nefiscalizate, muncă la negru), scheme de fraudă specializate (cum ar fi „caruselul TVA” cu firme-fantomă care emit facturi false și dispar fără să plătească taxa), slabă digitalizare (sistemele de raportare și monitorizare a tranzacțiilor au fost implementate doar parțial – abia recent e-Factura și e-Transport au început să funcționeze în unele sectoare, iar SAF-T pentru marile firme), plus corupție și incompetență în aparatul fiscal. Dacă TVA devine 21%, incentivul de a te sustrage plății devine și mai mare: fiecare factură nefiscalizată aduce evazionistului 21% în buzunar în loc de 19%. Pentru rețelele de fraudă, profitul crește. Pentru micii comercianți la limita profitului, tentația să nu bată bonul fiscal devine și mai puternică, căci marja pe care o câștigă astfel e mai consistentă. Există studii economice care arată că peste un anumit nivel, creșterea taxelor poate duce contraintuitiv la scăderea veniturilor bugetare, dacă elasticitatea evaziunii este suficient de ridicată – adică tot mai mulți agenți aleg să nu plătească. România riscă să se afle tocmai într-o astfel de zonă, dat fiind nivelul deja ridicat al evaziunii la 19%.

De asemenea, să nu uităm un aspect crucial: structura TVA în România include și multe excepții sau cote reduse (9% la alimente și medicamente, 5% la manuale, hoteluri, anumite activități etc.). Astfel, cota standard de 19% se aplică unui segment, cotele reduse altor segmente. Ineficiența colectării poate fi diferită pe aceste segmente. Dacă problema e, de pildă, foarte gravă în zona produselor unde oricum TVA e mai mic (alimente unde se fură TVA de 9%), atunci majorarea cotei standard la 21% lovește în principal sectoarele deja relativ bine fiscalizate (marile lanțuri de retail de bunuri industriale, energie, telecom etc. care oricum declară TVA), dar nu rezolvă mare lucru la piața agroalimentară unde evaziunea e sport național. Mai mult, o astfel de măsură poate genera distorsiuni: s-ar putea ca evazioniștii să se reorienteze și mai abitir către produsele cu cote reduse (sau către declararea falsă a vânzărilor ca fiind din acele categorii). De exemplu, dacă TVA standard devine 21%, tentația va fi și mai mare să vinzi restaurantei produse alimentare ca materie primă la 9% în acte, când de fapt ele sunt preparate finite la 21%. Fără controale și sisteme stricte, astfel de fenomene se vor amplifica.

Toate aceste considerente scot în evidență un consens printre criticii majorării: România nu are atât o problemă de nivel al taxelor, cât o problemă de colectare a taxelor. Soluția sustenabilă pe termen lung ar fi să investim în modernizarea ANAF, în digitalizare, să legăm casele de marcat la serverele fiscale, să depistăm și pedepsim sever evazioniștii mari, să simplificăm procedurile astfel încât și contribuabilii de bună credință să poată plăti ușor (mulți dintre micile afaceri evită circuitul fiscal și din cauză că e birocratic și costisitor să fie la zi cu toate). Dacă România ar reuși măcar să se apropie de media UE la colectarea TVA (să zicem un gap de 10% în loc de peste 30%), ar însemna miliarde de euro în plus anual, echivalentul a două-trei majorări de TVA de câte două puncte fiecare! Este uluitor să constați că, fără a crește nicio taxă, statul ar putea strânge mult mai mulți bani doar aplicând legea existentă și îmbunătățindu-și performanța. Acesta este, în opinia multora, elefantul invizibil din încăpere: guvernele aleg aparent calea simplă de a schimba o cifră în lege (19 în 21), când de fapt adevărata provocare e să schimbe o cultură administrativă înțepenită.

În concluzie, eficiența slabă a colectării TVA în România ridică un mare semn de întrebare asupra logicii majorării cotei. Fără măsuri paralele de reformă a colectării, majorarea riscă să fie doar un „fix” temporar care ascunde mizeria sub preș, în loc s-o curețe. Iar dacă, dimpotrivă, guvernul chiar ia în serios reforma ANAF, atunci de ce să nu se concentreze pe aceasta și să evite împovărarea suplimentară a economiei? Această dilemă ne duce mai departe la evaluarea riscurilor economice imediate ale majorării TVA și a felului în care decidentii politici justifică impasul în care au ajuns – promisiuni vs. presiuni bugetare.

Riscurile economice ale majorării TVA

După cum am analizat, creșterea TVA vine la pachet cu o serie de riscuri economice majore. Dacă argumentele pro-majorare se concentrează pe beneficiul fiscal și credibilitatea financiară, argumentele contra – îndeosebi cele legate de efectele economice – avertizează asupra consecințelor negative concrete pe care le-ar resimți atât populația, cât și economia per ansamblu. Să detaliem principalele riscuri: scăderea consumului intern, impulsionarea inflației și erodarea încrederii în noul guvern.

Consum în declin și posibilă recesiune: Economia României este de mulți ani puternic bazată pe consumul privat. Cheltuielile populației reprezintă o componentă esențială a PIB-ului, stimulând producția internă și importurile, menținând locuri de muncă în retail, servicii, industrie alimentară etc. Orice frânare bruscă a consumului se transmite rapid în rate mai mici de creștere economică sau chiar contracție. Ei bine, o majorare a TVA exact asta riscă să provoace: temperarea apetitului de consum. Mecanismul este simplu – prețurile cresc, oamenii cumpără mai puțin. Fie reduc cantitatea (de exemplu renunță la unele cumpărături neesențiale, amână achiziții mari cum ar fi electronice, mobilier, autoturisme), fie trec la variante mai ieftine (produse de calitate inferioară sau second-hand). Mai ales în primele luni după creșterea taxei, s-ar instala un sentiment de precauție în rândul consumatorilor: așteptându-se la scumpiri, mulți își vor restrânge cheltuielile la strictul necesar. Acest comportament, la scară largă, poate lovi în vânzările firmelor. O micșorare a cifrei de afaceri în retail și servicii înseamnă și mai puține comenzi pentru producători și importatori, deci efecte în lanț. Un mic comerciant, dacă vede că vânzările îi scad după majorarea TVA, poate decide să concedieze unul-două persoane ca să-și reducă costurile. O fabrică ce produce bunuri de consum ar putea reduce turele de lucru dacă cererea scade. Astfel, șomajul ar putea crește ușor, alimentând un cerc vicios (mai mulți șomeri -> consum și mai mic). Sigur, unii vor argumenta că scăderea consumului e de dorit pentru a corecta deficitul comercial și a reduce importurile; însă o contracție severă a consumului riscă să împingă economia spre stagnare sau recesiune tehnică, mai ales dacă vine într-un moment fragil (după șocurile pandemiei și ale scumpirilor energetice). România a evitat până acum o recesiune majoră post-2020, dar cu creșteri anuale tot mai mici (prognoze de ~2% pe 2024-2025). Un șoc fiscal precum TVA 21% ar putea să ne dea peste cap chiar și această creștere modestă. Practic, riscul este să sacrificăm creșterea economică pe altarul consolidării bugetare. Iar o economie care nu mai crește produce mai puține încasări din alte impozite (TVA mai puțin pe volum redus, impozit pe profit mai mic, CAS/Impozit pe venit mai puțin dacă scade ocuparea etc.), ceea ce ar putea anula o parte din câștigul fiscal scontat. În cel mai rău caz, dacă scăderea consumului e abruptă, statul ar putea strânge cu o mână (prin cota majorată) cam tot atât cât pierde cu cealaltă (din volum economic mai mic). Așadar, riscul de auto-sabotaj economic nu este de neglijat.

Accelerație inflaționistă și costul vieții: După cum am discutat, majorarea TVA va adăuga o presiune inflaționistă directă. În condițiile în care oricum inflația a fost o problemă recentă (chiar dacă în scădere față de vârfurile din 2022), un nou impuls de scumpiri complică situația. Banca Națională ar putea fi pusă în fața dilemei de a combate inflația generată de taxă prin politici monetare mai stricte – adică rate ale dobânzii menținute mai sus mai mult timp. Asta înseamnă credite mai scumpe în continuare pentru populație și firme, deci iarăși frânare a investițiilor și consumului pe credit. Practic, efectul TVA majorat s-ar simți și pe piața bancară: cei cu credite variabile ar suporta costuri mărite dacă inflația nu scade conform așteptărilor și BNR ține dobânzile sus. În plus, inflația indusă de TVA lovește diferit în coșul de consum: prețurile utilităților, carburanților sau alimentelor (care au și ele TVA, chiar dacă unele la cote reduse) ar urca și ele. O creștere a facturilor la energie sau a prețului benzinei, chiar modestă, se va cumula cu scumpirile recente, menținând un nivel ridicat al costului vieții. Asta erodează venitul disponibil al gospodăriilor și forțează guvernul – ironic – să ia poate alte măsuri de compensare socială (gen majorări de pensii, ajutoare pentru facturi, indexări de salarii bugetare), ceea ce contravine scopului de austeritate și creează presiuni bugetare suplimentare. Așadar, din punct de vedere macro, riscul este o spirală inflaționistă, în care creșterea TVA determină scumpiri, scumpirile determină cereri de salarii mai mari (pentru a menține puterea de cumpărare), creșterea salariilor alimentează și ea inflația și tot așa. Într-un an-doi ne-am putea trezi că am câștigat ceva bani la buget din TVA, dar am pierdut controlul asupra stabilității prețurilor și competitivității economiei (produsele românești devin mai scumpe relativ la ale altor țări, exporturile pot suferi, turismul la fel).

Eroziunea încrederii în noul guvern: Orice guvern nou are parte de o perioadă de grație, un „honeymoon” în care beneficiază de încredere sporită din partea publicului, a mediului de afaceri și a instituțiilor internaționale. Acea perioadă este momentul ideal pentru a demara reforme și a construi capital politic. Însă dacă debutul guvernării este marcat de o măsură atât de nepopulară și contrară promisiunilor, riscul este ca încrederea să fie șubrezită încă din fașă. Românii au fost adesea martori la promisiuni încălcate, dar un viraj atât de rapid – președintele și coaliția promițând un lucru în campanie și procedând invers imediat după alegeri – generează cinism și nemulțumire. Protestele de stradă nu sunt excluse, mai ales dacă oamenii percep creșterea prețurilor direct și imediat. O scădere accentuată a popularității guvernului poate să îi diminueze acestuia autoritatea și capacitatea de a implementa alte politici (oricine va contesta, spunând „de ce să vă mai credem?”). În plan politic, se creează o vulnerabilitate pe care o vor specula din plin opoziția și forțele populiste. Deja, în actualul peisaj, partidul radical AUR și alții abia așteaptă astfel de subiecte pentru a acuza întreaga clasă politică de trădare a intereselor poporului. Încrederea scăzută nu afectează doar planul politic, ci și economia: consumatorii neîncrezători își strâng punga, investitorii devin prudenți, funcționarii din administrație pot sabota pasiv măsuri în care nici ei nu cred. Cu un capital de încredere șubred, guvernul Bolojan (sau oricare ar fi condus coaliția) s-ar vedea de la început în defensivă, încercând să justifice măsuri austere în loc să poată avansa calm reforme. Iar lipsa de încredere e alimentată și de percepția de injustiție: dacă oamenii simt că strâng cureaua în timp ce „șmecherii” scapă (evazioniști, privilegiați cu pensii speciale, clienți politici), atunci respectul față de lege și conformarea fiscală vor scădea și mai mult. Adică exact opusul a ceea ce și-ar dori un guvern care majorează TVA – acesta are nevoie ca lumea să accepte și să plătească, nu să încerce să fenteze. Încrederea e, paradoxal, un ingredient economic: fără ea, nici măsurile tehnice nu performează cum trebuie.

În lumina acestor riscuri, devine limpede de ce președintele Nicușor Dan s-a opus cu atâta fermitate majorării TVA. El privește dincolo de calculele bugetare imediate și vede posibila furtună social-economică ce s-ar isca: un popor nemulțumit, o economie în derivă, un guvern șubrezit la început de drum. Desigur, asta nu înseamnă că alternativa – de a nu majora TVA – nu are propriile riscuri (cum ar fi continuarea acumulării deficitului și reacția negativă a piețelor financiare). Dar aici intervine justificarea politică a impasului: cum s-a ajuns ca președintele și guvernul desemnat, teoretic parteneri, să se împotmolească într-o confruntare pe această temă? Vom explora în secțiunea următoare tensiunea dintre promisiunile politice făcute publicului și constrângerile bugetare care apasă pe executiv, precum și modul în care fiecare tabără își prezintă cauza.

Impasul politic: promisiuni versus presiuni bugetare

Situația creată în jurul majorării TVA nu este doar un conflict tehnocratic de idei economice, ci și un moment politic delicat. Pe de o parte, avem promisiunea președintelui Nicușor Dan – repetată răspicat în campania electorală – că nu va permite creșterea TVA sau a altor impozite majore care să apese pe populație. Această promisiune a fost un element-cheie al platformei sale, menită să câștige încrederea unui electorat sătul de ani de zile de politici fiscale impredictibile. Pe de altă parte, avem presiunile bugetare și de coaliție resimțite de viitorul guvern (condus probabil de Ilie Bolojan), care moștenește un deficit considerabil și se află sub privirea atentă a partenerilor de coaliție și a instituțiilor financiare internaționale. Cum s-a ajuns la un asemenea blocaj și cum încearcă părțile să îl justifice?

Promisiunea fermă și mandatul popular al președintelui: Nicușor Dan a trasat încă din start o linie roșie în negocieri: „Nicio majorare de TVA”. Din perspectiva sa, vorbim de respectarea cuvântului dat alegătorilor. El și-a construit imaginea ca politician atipic, onest, care nu minte electoratul pentru a face altceva la putere. În plus, ca fost activist civic, Nicușor Dan cunoaște foarte bine sensibilitatea societății românești la subiectul taxelor – istoric, unele din cele mai ample mișcări de protest din România post-decembristă au avut la origine nemulțumiri socio-economice (de exemplu, protestele anti-austeritate din 2012). Așadar, el vede în menținerea TVA la 19% nu doar o chestiune economică, ci o obligație morală și un simbol al faptului că noua conducere a țării nu va guverna pe spatele cetățeanului de rând. Politic vorbind, Nicușor Dan știe că cedarea pe această temă i-ar știrbi grav capitalul politic și l-ar transforma, în ochii multora, într-unul „ca toți ceilalți” – încă un politician care promite și nu se ține de cuvânt. Mai mult, fiind la început de mandat prezidențial, Dan dorește probabil să impună un stil nou de guvernare, centrat pe reformă și corectitudine, nu pe „scurtături” fiscale. Intransigența lui îi consolidează credibilitatea în fața publicului larg: pare că luptă pentru interesul oamenilor obișnuiți, opunându-se reflexului politic tradițional de a împovăra contribuabilul când apar probleme. Nu întâmplător, surse politice sugerează că președintele are și susținerea unor lideri din coaliție în această opoziție – de exemplu, Dominic Fritz (USR) sau Kelemen Hunor (UDMR) au rezonat inițial cu argumentul că ar trebui mai întâi tăiate cheltuieli și eliminate excepții fiscale înainte de a crește TVA. Astfel, Nicușor Dan se poziționează ca garant al promisiunilor electorale, chiar cu riscul de a întârzia formarea guvernului. Pentru el, credibilitatea pe termen lung a întregului proiect politic (președinte + coaliție pro-europeană) e în joc: dacă prima decizie majoră e una care trădează așteptările populare, tot „parteneriatul cu societatea” clamat în alegeri se rupe.

Presiunile și calculele guvernului desemnat: De cealaltă parte, Ilie Bolojan și liderii coaliției (inclusiv din PNL, PSD, UDMR și USR) se confruntă cu realitatea crudă a cifrelor bugetare. Deficitul bugetar curent depășește cu mult țintele asumate: se vehiculează un nivel de peste 6% din PIB dacă nu se iau măsuri rapide, mult peste ținta de 4-5% convenită pentru acest an de tranziție și enorm față de pragul de 3% care ar trebui atins în anii următori. Fiecare zi fără un pachet fiscal adoptat înseamnă noi acumulări de datorie. În culise, viitorul guvern este presat de Ministerul Finanțelor și de experții în macroeconomie: „trebuie făcut ceva, altfel nu ne închidem conturile!”. Mai mult, în cadrul coaliției multi-partite, fiecare are propriile linii roșii și interese. PSD, de pildă, a venit cu alternative la TVA – celebra „taxă de solidaritate” pe marile companii, sau chiar flirtul cu ideea de impozit progresiv pentru persoanele cu venituri mari, plus eliminarea unor excepții de la plata contribuțiilor. Dar aceste propuneri se lovesc de rezistența altor partide: PNL (Bolojan) și UDMR preferă să păstreze cota unică și să nu supere mediul de afaceri cu impozite noi pe profit sau proprietate. USR la rândul său are reticențe în a introduce taxe suplimentare care să afecteze antreprenorii sau specialiștii (de exemplu, mulți votanți USR sunt din zona IT, unde existau facilități scutite de impozit pe venit – și acestea fiind sub discuție). Prin urmare, TVA-ul a părut soluția „de compromis” asupra căreia, culmea, partide ideologic diferite au căzut inițial de acord: crește toată lumea TVA-ul și atunci nu trebuie nici PSD să-și vadă respinsă total dorința de venituri în plus, nici PNL să nu accepte impozit progresiv, nici UDMR să nu iasă fără nimic (Hunor a fost chiar vocal în a susține TVA 21% cu baza CASS lărgită). Așadar, viitorul guvern a intrat în negocieri cu un pachet fiscal deja negociat intern, din care TVA 21% era piesa centrală, alături de alte măsuri (tăierea unor cheltuieli, creșteri la impozitul pe dividende și profit, eliminarea unor scutiri la sănătate, etc.). Pentru Ilie Bolojan, care are reputația unui om pragmatic și eficient, acest pachet este văzut ca trusa de prim-ajutor pentru finanțele țării, dar și ca un test de leadership: el trebuie să demonstreze fermitate că poate lua decizii grele și să obțină rezultate concrete rapid. Dacă ar ceda imediat în fața președintelui, ar risca să piardă susținerea unor segmente din coaliție (de exemplu, mulți din PNL și experții economici de acolo consideră că fără TVA majorat, bugetul e aproape imposibil de pus pe traiectorie sustenabilă). De asemenea, Bolojan se gândește la negocierea cu Comisia Europeană: România are termen să prezinte un plan clar de reducere a deficitului, altfel riscă sancțiuni financiare. În ochii lui, TVA 21% era asul din mânecă, dovada de seriozitate pe care s-o pună pe masa Bruxelles-ului. Dacă îl scoate din plan, ce pune în loc, astfel încât Comisia să nu considere planul românesc nesatisfăcător? Presiunea e deci uriașă: nu e doar ambiția lui Bolojan la mijloc, ci și credibilitatea întregii coaliții în fața partenerilor externi. Or, un eșec în a constitui un guvern stabil și a livra un plan fiscal credibil ar putea împinge România într-o criză politică (alegeri anticipate?) combinată cu una financiară (explozie de dobânzi, leu sub asediu, retragere de investiții). Cu asemenea perspective sumbre, nu e de mirare că Bolojan insistă că „nu avem de ales, trebuie crescut TVA-ul” – din punctul lui de vedere este o decizie responsabilă, chiar dacă nepopulară, menită să evite un rău mai mare.

În acest impas, ambele părți au justificări legitime din unghiul lor: președintele ține la contractul social și moral cu populația, guvernul la contractul financiar cu realitatea economică și instituțiile internaționale. Situația a degenerat într-un joc de-a șoarecele și pisica, cu consultări prelungite și fără rezultat imediat. Ce se poate întâmpla? Există mai multe scenarii. Fie președintele va ceda parțial, acceptând totuși pachetul de măsuri fiscale (dar încercând să obțină concesii – de pildă, garanții că e ultima creștere de taxă și că se vor face reforme substanțiale pentru a nu mai fi nevoie de altele, sau poate exceptarea unor produse de strictă necesitate de la cota majorată, compensații pentru vulnerabili etc.). Fie viitorul premier și coaliția vor reconfigura planul, renunțând la TVA 21% și înlocuind-o cu un mix de tăieri de cheltuieli și alte taxe mai suportabile politic. Un indiciu deja a apărut: Nicușor Dan ar fi propus în negocieri ca o bună parte din deficit să fie acoperit prin reducerea cheltuielilor bugetare – de exemplu, renunțarea la proiecte de investiții care oricum nu pot fi finalizate în următorii 2-3 ani și care doar blochează bani acum. Cu alte cuvinte, președintele împinge spre varianta „tăiem risipa, nu taxăm populația”. Această idee convergă curios cu planul anunțat și de Ilie Bolojan (cunoscut drept un „tare la măsurile de austeritate” în administrația locală): acela de a reduce cu 15-20 de miliarde lei cheltuielile statului (inclusiv personal, privilegii, investiții neproductive). Așadar, un compromis posibil ar fi: mai multe tăieri, mai puține creșteri de taxe. Poate cota TVA să rămână 19% și totuși deficitul să fie domolit? Greu de crezut fără alte venituri noi – totuși, ar putea aparea alternative: de pildă, accize mărite la produse de lux sau la tutun/alcol, taxa de solidaritate limitată pe profiturile foarte mari pentru o perioadă determinată, lărgirea bazei de impozitare (eliminarea unor scutiri aberante) etc. Politic, fiecare parte va trebui să-și prezinte electoratului concesiile într-o lumină favorabilă: Dan că a protejat populația de o taxă injustă, Bolojan că a salvat țara de colaps financiar prin alte mijloace.

Impasul acesta reflectă și o disonanță între două niveluri ale guvernării: președintele, legitimat direct de votul popular, se simte dator să se preocupe de promisiunile sociale și de impactul asupra oamenilor, în timp ce guvernul (produs al negocierilor de partid) se simte dator să se preocupe de matematica bugetară și de relația cu instituțiile. Ideal, într-o guvernare armonioasă, cele două laturi ar trebui să conveargă într-un plan coerent care și ține cont de oameni, și echilibrează conturile. Dar România are de mult timp această scindare: populism versus austeritate, promisiuni versus constrângeri. Nicușor Dan și Ilie Bolojan, ambii considerați până acum figuri reformiste și orientate pro-occidental, se află paradoxal în tabere opuse pe această speță. Firește, deznodământul va necesita abilități de leadership și negociere, plus viziune pentru a găsi formula optimă.

Iar aici, rolul lui Ilie Bolojan devine crucial: cum va gestiona el, ca posibil prim-ministru, nu doar echilibrul bugetar, ci și echilibrul între cerințele președintelui și ale partidelor? Cum poate transforma această criză într-o oportunitate de reformă autentică? Să vedem.

Rolul lui Ilie Bolojan și oportunitatea unei reforme profunde

Ilie Bolojan este recunoscut în spațiul politic drept un manager dur, eficient și cu viziune administrativă. Ca fost primar al Oradiei și președinte de consiliu județean în Bihor, el a demonstrat că se pot face reforme adevărate: a redus dramatic aparatul birocratic supradimensionat, a eliminat risipa, a atras investiții și a modernizat infrastructura locală. Această reputație este probabil motivul principal pentru care, într-un moment de criză, numele lui a fost propus pentru funcția de premier – se caută o mână fermă și iscusită care să taie „nodul gordian” al problemelor care trenează de ani de zile în administrația centrală. Disputa legată de TVA, deși nefericită, îi oferă paradoxal lui Bolojan ocazia de a-și pune în practică exact principiile de reformă pe care le-a clamat și demonstrat la nivel local.

În loc să privească această criză drept un simplu blocaj de negociere, Ilie Bolojan ar putea să o transforme într-un catalizator pentru schimbare structurală profundă. Cum anume?

1. Liderul compromisului inteligent: În primul rând, Bolojan poate juca rolul de broker între diferitele tabere și interese. Datorită credibilității sale de om pragmatic, el este probabil singurul care poate convinge atât președintele, cât și partidele din coaliție să se miște din pozițiile rigide și să accepte un plan alternativ. De pildă, Bolojan ar putea propune o abordare etapizată: pe termen foarte scurt, evităm majorarea TVA, dar ne asumăm un pachet dur de reducere a cheltuielilor și de îmbunătățire a colectării, cu termene clare. Apoi, dacă peste 6-12 luni, situația tot e critică și veniturile nu cresc din reforme, abia atunci să reevaluăm necesitatea unei creșteri de taxe. Astfel, el i-ar oferi președintelui Dan argumentul că „am încercat totul înainte de a pune povară pe români”, iar partidelor le-ar oferi perspectiva că „dacă totuși va fi nevoie, nu excludem nimic, dar vrem să facem lucrurile responsabil”. Un asemenea compromis, comunicat transparent, ar putea salva aparențele și esența promisiunilor (cel puțin temporar), câștigând totodată timp pentru acțiuni concrete de corecție bugetară fără șocuri fiscale imediate.

2. Tăierea risipei și reforma aparatului bugetar: Bolojan are deja în minte (și chiar a enunțat în cerc restrâns) un plan de economisire a banilor publici. El a vorbit de 10 miliarde de lei tăiate de la cheltuielile de funcționare ale statului și încă 10 miliarde de la investiții neproductive sau amânabile. Aceste cifre nu sunt alese întâmplător: însumate, 20 de miliarde de lei reprezintă cam 1,5% din PIB – adică exact o ajustare bugetară considerabilă, echivalentă sau chiar mai mare decât ce s-ar obține din TVA mărit. Dacă Bolojan va fi premier, se așteaptă de la el să fie necruțător cu risipa. Asta ar însemna, de exemplu, să reducă aparatul administrativ: ministere mai suple (poate chiar comasarea unor ministere sau desființarea unora dintre nenumăratele agenții, autorități și institute publice care papă bani fără eficiență), tăierea privilegiilor (sporuri aberante precum cel de antenă, indemnizații exagerate, sinecuri în consilii de administrație), înghețarea angajărilor la stat până scade numărul total de bugetari la un nivel sustenabil și, nu în ultimul rând, restructurarea companiilor de stat cronice perdante. Bolojan a dovedit la Oradea că nu îi tremură mâna: a concediat sute de angajați inutili din primărie și a digitalizat servicii, menținând totodată satisfacția cetățenilor. La nivel central, o astfel de operațiune ar fi dificilă politic (căci fiecare „post” are în spate un petic de influență sau nepotism), dar exact un om ca el, din afara cercurilor Bucureștiului, are șansa să o facă. Reforma aparatului bugetar nu este doar o cerință morală, ci și o strategie bugetară: un stat mai suplu costă mai puțin pe termen lung. Pe lângă economiile directe, ar crește și încrederea contribuabililor că banii lor nu mai sunt irosiți – ceea ce poate duce la o conformare fiscală mai bună (dacă oamenii văd că statul se austerește pe sine, vor accepta mai ușor și ei să plătească ce datorează). Bolojan are ocazia să folosească actuala criză drept mandat pentru „curățenie”: poate spune atât partidelor, cât și opiniei publice că pentru a evita împovărarea cetățenilor, va începe prin a curăța „grajdurile lui Augias” ale administrației. Acest mesaj ar fi primit cu entuziasm de populație și ar pune presiune benefică pe sistem să accepte schimbarea.

3. Modernizarea colectării și combaterea evaziunii: Un alt front pe care Ilie Bolojan ar trebui (și ar putea) să-l deschidă este cel al îmbunătățirii colectării veniturilor existente. Un premier cu renume de bun administrator poate impulsiona rapid măsuri pe care până acum alții le-au tot amânat. De exemplu, să ceară imperativ Ministerului Finanțelor și ANAF implementarea completă (nu doar pilot) a sistemelor de facturare electronică e-Factura și de monitorizare a transporturilor de mărfuri e-Transport în toate sectoarele sensibile la evaziune (legume-fructe, material lemnos, textile, băuturi alcoolice etc.). De asemenea, ar putea urgenta finalizarea proiectului SAF-T (un sistem electronic prin care firmele raportează automat contabilitatea către ANAF, permițând analiza de risc). Cu sprijin politic puternic, aceste instrumente pot aduce rezultate vizibile în 1-2 ani: deja unele estimări arată că e-Factura introdusă parțial în 2022 a scos la lumină tranzacții și a crescut încasările în domeniile unde s-a aplicat. Bolojan ar trebui să pună accentul pe „nu mai lăsăm taxele pe masă”. Un semn clar ar fi și schimbarea managementului ANAF cu profesioniști integri, poate aduși din mediul privat sau din rândul funcționarilor de carieră recunoscuți, dar ținuți în eșalonul doi. Poate chiar o colaborare cu experții Băncii Mondiale sau ai altor țări care au reușit să reducă evaziunea (cum ar fi parteneriate cu fisc-ul francez sau german, pentru know-how). Mesajul unui prim-ministru Bolojan ar trebui să fie: „Strângem șurubul, dar nu la cei care plătesc oricum, ci la cei care până acum n-au plătit”. Dacă reușește să demonstreze progrese în colectare (chiar modeste, o creștere de câteva procente a gradului de încasare), asta ar aduce și bani la buget, și ar justifica politic de ce a meritat să nu crești TVA-ul imediat. Practic, Bolojan are șansa să arate că „se poate și altfel”: nu mai băgăm direct mâna în buzunarul contribuabilului, ci ne asigurăm că toți contribuie corect, conform legii.

4. Comunicarea și recâștigarea încrederii publice: Un aspect esențial al rolului lui Ilie Bolojan va fi modul în care comunică aceste eforturi și reușește să implice societatea în ele. O reformă profundă reușește numai dacă publicul o percepe ca necesară și justă. Bolojan, nefiind un orator carismatic de tip clasic, compensează prin imaginea de autenticitate și seriozitate. În fața acestei crize, el ar trebui să iasă în față și să explice direct oamenilor situația: „Iată în ce stare sunt finanțele, iată ce vom face – vom tăia din cheltuielile noastre, vom eficientiza, vom recupera banii pierduți. Vă cerem și vouă răbdare și conformare, dar promit că prima dată statul dă exemplu.” O astfel de abordare sinceră poate contrabalansa o parte din neîncrederea generată de discuțiile despre TVA. Este foarte important ca Bolojan să nu fie perceput ca „cel care vrea să vă ia banii”, ci ca „doctorul dur, dar corect, care vindecă bolile sistemului”. Dacă va reuși să livreze câteva victorii timpurii (de exemplu, anunțuri de reducere a unor sinecuri, cifre despre economii realizate, grafice cu creșterea colectării la TVA în primele luni), acestea vor fi argumente puternice că România poate evita derapajul fără să-și încalce promisiunile.

5. Un moment de cotitură pentru reforma statului: Privind în ansamblu, această criză a TVA ar putea fi momentul de inflecțiune în care România încetează să mai amâne reformele structurale. Timp de decenii, s-au tot cârpit bugetele cu măsuri de moment (tăieri salariale temporare, creșteri și reduceri de taxe, amânări ale investițiilor, împrumuturi tot mai scumpe) fără a se aborda frontal problemele de fond: colectare slabă, cheltuieli ineficiente, administrație stufoasă și ineficientă, sistem de pensii speciale neechitabil etc. Ilie Bolojan, dacă își asumă un mandat reformist, ar putea folosi susținerea largă a coaliției (practic are, teoretic, o majoritate constituțională dacă PSD-PNL-UDMR-USR cooperează) pentru a trece legi și măsuri radicale pe aceste teme. Ar fi păcat ca o asemenea coaliție pro-europeană rar întâlnită (toate partidele mari mai puțin extremiștii) să se risipească doar pe gestionarea crizei fiscale imediate, fără să lase ceva durabil în urmă. Bolojan ar trebui să le spună partenerilor: „Haideți să facem ceea ce niciun guvern nu a avut curaj – vom suferi poate niște costuri politice, dar vom schimba țara din temelii acolo unde doare.” Are ocazia să împingă reforma pensiilor speciale (pe care și președintele Dan o susține, iar UE o cere prin PNRR), să rearanjeze harta administrativ-teritorială (a vorbit în trecut despre comasarea comunelor mici sau reducerea numărului de județe – evident greu de digerat de baroni locali, dar poate fezabil într-o mare coaliție dacă se negociază corect), să investească în digitalizare masivă pentru a scădea birocrația și a crește transparența. Toate acestea sunt reforme cu impact pe termen lung, care nu aduc neapărat bani instant, dar pun bazele unui stat sustenabil, astfel încât peste 5-10 ani România să nu se mai găsească în situația de a alege între majorat TVA sau împovărat generațiile viitoare cu datorii.

Firește, nu trebuie idealizat: Ilie Bolojan, oricât de capabil, nu poate face singur minuni. Va depinde de susținerea partidelor (și mai ales a PSD, care are propria bază electorală și propriile calcule). Va depinde de colaborarea cu președintele – care, odată satisfăcut că promisiunea sa inițială a fost respectată, ar trebui să devină principalul aliat al lui Bolojan în promovarea reformelor, oferindu-i acoperire politică și sprijin public. Dacă acest tandem Dan-Bolojan funcționează în direcția bună, criza TVA se poate transforma într-un moment definitoriu: clipa în care România a decis să-și schimbe direcția, preferând calea responsabilității și a transformării, în locul vechii rețete a taxării facile și a cârpelilor.

Concluzie

România se află într-un punct de cotitură. Majorarea TVA la 21% nu este doar despre două puncte procentuale în plus la o taxă, ci despre direcția în care alegem să ne îndreptăm ca societate și ca economie. Pe de o parte se cască prăpastia promisiunilor încălcate, a poverilor puse pe umerii celor mulți pentru a compensa neajunsurile unui stat risipitor și ineficient. Pe de altă parte, se întrezărește o cale dificilă, dar plină de speranță: cea a reformelor reale, a responsabilității și a refacerii contractului social.

Dezbaterea despre TVA a scos la iveală, brutal, adevărurile pe care prea mult timp le-am ocolit. Ne-a amintit că nu putem cheltui la nesfârșit mai mult decât producem, dar și că nu putem cere oamenilor să tot strângă cureaua în timp ce statul rămâne obez și greoi. Ne-a arătat că promisiunile politice contează – și când sunt respectate, și când sunt trădate. Și, cel mai important, ne-a arătat că există o limită a răbdării cetățenilor: „Totul până la TVA!” – s-ar putea spune, parafrazând titlul din presă. Adică, până aici cu expedientele facile; e timpul pentru altceva.

În această confruntare, președintele Nicușor Dan a ales să fie vocea cetățeanului, punând piciorul în prag contra unei decizii care ar fi încălcat un angajament și ar fi riscat să arunce țara într-o tulburare socială și economică. Guvernul desemnat, cu Ilie Bolojan în prim-plan, a adus argumentele aspre ale matematicii bugetare, semnalând pericolele imediate ale inacțiunii. Din ciocnirea acestor poziții ar putea rezulta fie un compromis insipid, în care se cârpesc lucrurile de pe o zi pe alta, fie – sperăm cu toții – o rezoluție ambițioasă: un nou pact pentru România.

Direcția în care ar trebui să ne îndreptăm este limpede în lumina analizei de mai sus. România trebuie să iasă din cercul vicios al cârpelilor fiscale și să intre pe drumul anevoios, dar sigur, al construcției pe temelii solide. Asta înseamnă să punem accentul pe colectare eficientă în loc de taxe mai mari, pe cheltuieli chibzuite în loc de risipă, pe planificare pe termen lung în loc de panică pe termen scurt. Înseamnă un stat care, înainte de a cere mai mult de la cetățeni, se reformează pe sine, devine mai suplu, mai corect și mai aproape de nevoile oamenilor.

Poate că majorarea TVA va fi evitată acum sau poate va fi doar amânată – dar lecția rămâne. Dacă nu schimbăm modul fundamental în care ne administrăm finanțele și economia, vom reveni mereu la aceeași dilemă: pe cine împovărăm data viitoare? De aceea, momentul acesta trebuie folosit ca un punct zero al reformei. Președintele și premierul desemnat au șansa să iasă din logica adversativă și să devină coechipieri într-o misiune istorică: curățarea și reconstrucția României.

O concluzie memorabilă se cuvine, așadar, nu sub forma unui slogan, ci ca un îndemn la luciditate și acțiune: România nu mai poate sta pe marginea prăpastiei, cântărind dacă să facă un pas înapoi sau înainte. Trebuie să-și croiască o potecă nouă, ocolind prăpastia. Acea potecă se numește Reformă. Fie că vorbim de TVA, de buget, de administrație sau de promisiuni electorale, soluția reală nu stă în numerele inscripționate într-o lege fiscală, ci în schimbarea de atitudine și de practici. Iar dacă liderii momentului – Nicușor Dan, Ilie Bolojan și toți ceilalți care alcătuiesc noua guvernare – vor avea curajul, onestitatea și perseverența de a merge pe această potecă a reformei, atunci România va putea depăși impasul nu doar cu bine, ci ieșind întărită, mai dreaptă și mai prosperă.

În definitiv, dezbaterea despre TVA 21% ne-a obligat să privim în oglindă și să decidem ce fel de țară vrem să fim: una care își rezolvă problemele prin povara tot mai grea pusă pe umerii cetățenilor sau una care își vindecă bolile prin asumare, muncă și schimbare reală. Răspunsul, dacă vrem un viitor sustenabil, nu poate fi decât al doilea. România trebuie să se îndrepte cu hotărâre pe calea reformelor profunde, lăsând în urmă spirala vicioasă a crizelor autoinduse. Numai astfel promisiunile vor căpăta greutate, economia va sta pe fundament solid și încrederea dintre guvernanți și guvernați va fi refăcută.

Direcția este clară: înainte, spre reformă și responsabilitate – și în niciun caz înapoi, spre vechile metehne.