40% dintr-o promisiune vitală. Despre Centrul pentru Mari Arși Copii și răbdarea care a devenit politică publică

Anunțul că Centrul pentru Mari Arși Copii de la Spitalul Clinic de Urgență Grigore Alexandrescu a ajuns la 40% stadiu de realizare a fost primit, previzibil, cu un amestec de satisfacție oficială și scepticism tăcut. Comunicatul e corect, cifrele sunt impresionante, lista dotărilor sună ca dintr-un prospect occidental.

Și totuși, în spatele acestui „40%” se ascunde o întrebare care nu apare niciodată în știrile scurte: de ce abia acum, de ce atât de încet și de ce cu această obișnuință a întârzierii?

Pentru că vorbim despre mari arși copii.

Despre una dintre cele mai dramatice și sensibile categorii de pacienți din orice sistem medical. Despre urgențe absolute, despre minute care contează, despre vieți fragile care nu pot aștepta cicluri bugetare, mandate ministeriale sau postări optimiste pe Facebook.

Ce înseamnă, de fapt, un centru pentru mari arși copii

În comunicarea publică, un centru pentru mari arși e prezentat ca o listă de dotări: paturi, săli de operație, ATI, microchirurgie. Toate sunt reale și necesare. Dar ele spun doar jumătate din poveste.

Un astfel de centru înseamnă:

• capacitate de tratament continuu, nu improvizații;
• echipe specializate, formate și păstrate în timp;
• circuite sterile impecabile, imposibil de asigurat în clădiri vechi;
• independență energetică și logistică, pentru situații-limită;
• integrare într-un sistem național de urgență, nu o insulă.

România a dus lipsa tuturor acestor lucruri, simultan, timp de decenii. Iar copiii cu arsuri grave au plătit prețul, de cele mai multe ori în tăcere.

40% progres fizic, 100% presiune morală

Ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, vorbește despre un progres rapid: „în doar câteva luni”. E posibil ca ritmul actual să fie, într-adevăr, mai bun decât ce am văzut în trecut. Problema este că standardul de comparație e jalnic de jos.

Pentru un proiect de asemenea importanță, 40% nu e un motiv de triumf, ci o etapă intermediară care ar fi trebuit atinsă cu ani în urmă. Fiecare procent în plus vine cu o întrebare incomodă: câți copii ar fi avut nevoie de acest centru între timp? Câte cazuri au fost tratate în condiții suboptime? Câte familii au fost trimise în afara țării, cu costuri uriașe și traume greu de cuantificat?

Lecțiile neuitate ale trecutului

România nu pornește de la zero pe acest subiect. Din păcate, pornește de la eșecuri notorii. De la improvizații declarate „temporare”, dar devenite permanente. De la promisiuni reluate ciclic, după fiecare tragedie, apoi uitate metodic.

Sistemul pentru mari arși a fost, ani la rând, un exemplu de reactivitate fără reformă: reacționam emoțional după un dezastru, alocam bani, făceam planuri, apoi intram din nou în amorțire administrativă. Centrul de la „Grigore Alexandrescu” e, în acest sens, un test dur: am învățat ceva sau doar ne-am perfecționat limbajul comunicatelor?

Independența în caz de criză: detaliu tehnic sau diferență vitală

Un element important din anunțul oficial e accentul pus pe funcționarea independentă a centrului: centrală proprie, rezerve de apă, circuite separate. Pentru publicul larg, acestea pot părea detalii tehnice. Pentru cine știe ce înseamnă medicina de urgență, ele sunt esențiale.

Un centru pentru mari arși nu poate depinde de:

• rețele urbane fragile;
• avarii neprevăzute;
• improvizații de ultim moment.

Faptul că aceste lucruri sunt prevăzute din start e un semn bun. Dar și aici apare o întrebare amară: de ce abia acum sunt tratate ca priorități, și nu ca opțiuni?

O clădire nu vindecă singură

Un risc major al acestui proiect – și al multor altora similare – este fetișizarea infrastructurii. Tendința de a crede că, odată tăiată panglica, problema e rezolvată.

Nu este.

Fără:

• personal suficient și bine plătit,
• programe de formare continuă,
• stabilitate profesională,
• integrare cu alte spitale și servicii,

centrul riscă să devină o clădire modernă care funcționează sub capacitate. România are deja experiență cu spitale noi care se luptă să-și ocupe paturile nu din lipsă de pacienți, ci din lipsă de oameni.

De ce copiii schimbă complet ecuația

Tratamentul marilor arși este dificil în orice condiții. Tratamentul copiilor mari arși este exponențial mai complicat. Nu doar medical, ci și psihologic, social, familial.

Un copil ars grav:

• necesită intervenții repetate,
• suport psihologic de lungă durată,
• recuperare complexă,
• integrare ulterioară într-o viață normală.

Un centru dedicat nu e un lux. E minimul moral pe care un stat funcțional îl datorează cetățenilor săi cei mai vulnerabili.

De ce stadiul acestui proiect nu trebuie „normalizat”

Există un pericol subtil: acela ca acest proiect să fie absorbit în rutina știrilor „pozitive”, să devină un punct bifat într-un bilanț de mandat. „40% realizat”, „merge bine”, „suntem pe drumul cel bun”.

Nu. Acest proiect trebuie urmărit obsesiv, procent cu procent, termen cu termen. Nu pentru a căuta vinovați, ci pentru a rupe, măcar o dată, tradiția românească a marilor proiecte medicale care se finalizează prea târziu și funcționează prea puțin.

40% speranță, 60% responsabilitate

Centrul pentru Mari Arși Copii de la Spitalul „Grigore Alexandrescu” este, fără îndoială, una dintre cele mai importante investiții medicale ale ultimilor ani. Faptul că a ajuns la 40% e un pas înainte. Dar nu e un motiv de relaxare, ci de presiune suplimentară.

Pentru că, spre deosebire de alte proiecte publice, aici nu vorbim despre confort, imagine sau punctaj electoral. Vorbim despre copii care nu pot aștepta. Despre familii care nu au alternative. Despre un stat care, pentru o dată, trebuie să demonstreze că știe să ducă un lucru vital până la capăt.

Restul de 60% nu mai e despre beton și instalații.
E despre dacă România chiar vrea să fie un stat care își protejează copiii sau doar unul care știe să anunțe stadii de execuție.