De 10 Mai: de ce s-a temut atât de tare noua putere de monarhie?

Astăzi, 10 mai, marcăm o zi de profundă semnificație în istoria României — o zi care, timp de peste opt decenii, a fost sărbătorită ca Ziua Națională a țării. Această dată este strâns legată de trei momente fundamentale care au definit destinul național: sosirea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen în 1866, proclamarea independenței de stat în 1877 și încoronarea ca rege în 1881.

10 Mai: Ziua Regalității și a Independenței Naționale

La 10 mai 1866, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a sosit în București și a depus jurământul ca Domnitor al României, marcând începutul unei domnii de 48 de ani, cea mai lungă din istoria țării. Această zi a fost sărbătorită ca Ziua Regalității, simbolizând începutul unei noi ere pentru România.

Pe 10 mai 1877, Carol I a promulgat legea prin care România își declara independența față de Imperiul Otoman, un act de curaj și determinare care a fost susținut de participarea activă a țării în Războiul de Independență.

În 1881, tot pe 10 mai, România a fost proclamată Regat, iar Carol I a fost încoronat ca primul Rege al României, consolidând statutul internațional al țării și marcând o nouă etapă în dezvoltarea sa.

Stema Regatului României

Moștenirea Monarhiei în România Modernă

Monarhia română a jucat un rol esențial în modernizarea și consolidarea statului român. Sub conducerea regelui Carol I și a succesorilor săi, România a cunoscut o perioadă de dezvoltare economică, culturală și instituțională remarcabilă. Regele Ferdinand I a fost suveranul sub domnia căruia s-a realizat Marea Unire din 1918, unificând toate provinciile istorice românești într-un singur stat național.

Monarhia a fost abolită în 1947, odată cu instaurarea regimului comunist, iar 10 mai a fost înlocuită ca Zi Națională. Cu toate acestea, începând din 2021, 10 mai a fost recunoscută oficial ca Ziua Independenței Naționale a României, restabilind o parte din importanța acestei date în conștiința națională .

Monarhia română – arhitectul statului modern

Monarhia română nu a fost doar un simbol sau o formă de guvernământ decorativă. A fost coloana vertebrală a construcției statului român modern, într-o vreme în care România abia învăța să se ridice din haosul domniilor fanariote, al vasalității și al lipsei de coerență instituțională. Totul începe cu venirea Principelui Carol I în 1866, un tânăr neamț disciplinat, sobrul Hohenzollern-Sigmaringen, care a acceptat să conducă o țară instabilă, necunoscută Europei, dar plină de potențial. Sub sceptrul lui, România devine, pentru prima dată în istorie, un stat respectat și recunoscut pe plan internațional.

Printre cele mai importante realizări politice și instituționale din timpul monarhiei se numără:

• Constituția din 1866, una dintre cele mai moderne legi fundamentale ale epocii în Europa, inspirată din modelul belgian, care a instituit un regim parlamentar și a garantat libertăți civile fundamentale.
• Războiul de Independență din 1877–1878, în care România, sub comanda directă a lui Carol I, s-a ridicat împotriva Imperiului Otoman, și-a câștigat cu sânge independența și a obținut recunoașterea internațională la Congresul de la Berlin.
• Transformarea țării în Regat în 1881, ceea ce a consfințit nu doar recunoașterea suveranității, ci și o schimbare simbolică și reală în poziția României în concertul european. Regalitatea a devenit un garant al stabilității și al aspirațiilor occidentale.
• Modernizarea armatei, a căilor ferate, a educației și a administrației, în paralel cu un val de reforme economice: dezvoltarea industriei, a infrastructurii, a băncilor și a agriculturii.

Sub domnia Regelui Ferdinand I, România trăiește miracolul Marii Uniri din 1918, act istoric consfințit prin înțelepciune diplomatică, sânge vărsat și o profundă legitimitate națională. Basarabia, Bucovina și Transilvania se unesc cu Țara Mamă, iar Ferdinand devine „Întregitorul”, un rege care a condus poporul român prin Primul Război Mondial, în pofida originilor sale germane, alegând cu fermitate de partea Antantei și a interesului național românesc.

În timpul Regelui Carol al II-lea, în ciuda unei domnii controversate, România cunoaște o efervescență culturală fără precedent: învățământul, artele, elitele intelectuale și științifice înfloresc. Carol este promotorul unei idei moderne de națiune culturală, în ciuda abuzurilor politice care i-au știrbit reputația.

În fine, Regele Mihai I, ultimul monarh al României, rămâne una dintre cele mai demne și tragice figuri din istoria noastră. Prin Actul de la 23 august 1944, întoarce soarta României în al Doilea Război Mondial, rupe alianța cu Germania nazistă și se alătură Națiunilor Unite, salvând țara de la o ocupație totală. Fără acest gest, România ar fi fost probabil dezmembrată.

De la coduri de legi moderne, la construcții monumentale (Podul de la Cernavodă, Palatul Regal, Ateneul Român – construit în vremea Regelui Carol I), la recunoașterea înaltei educații (Academia Română primește protecția regală), Monarhia a funcționat ca un motor de civilizație, meritocrație și occidentalizare a unei țări rurale și fragmentate.

De ce s-a temut atât de tare noua putere de monarhie?

După 1989, când cortina sângeroasă a dictaturii comuniste s-a prăbușit și România părea pregătită pentru o renaștere democratică, întoarcerea la forma statală de prim drept – Monarhia Constituțională – nu doar că a fost ignorată, ci a fost activ și brutal sabotată. De ce? Pentru că regele, ca simbol al continuității și al legitimității istorice, venea cu o forță morală pe care niciunul dintre „revoluționarii” instalați la butoane n-o putea egala. Monarhia însemna merit, verticalitate, tradiție și stabilitate…

… iar ei aveau nevoie de uitare, haos și manipulare.

Noua elită politică de după 1989, venită din rămășițele securist-comuniste ale vechiului regim, a simțit în Monarhie o amenințare existențială. Spre deosebire de mulțimea de partide de buzunar și lideri de carton care au apărut peste noapte, Regele Mihai nu avea nevoie de PR, talk-show-uri sau imagine prelucrată. Avea legitimitatea sângelui, a exilului, a suferinței și a gesturilor istorice deja înscrise în ADN-ul național.

Așa s-a pornit o campanie de decredibilizare metodică. La început subtil, apoi fățiș: accesul Regelui Mihai în țară a fost interzis până în 1992. A fost tratat ca un străin, ca un impostor, ca un pericol pentru „democrația originală” inventată de Ion Iliescu și compania. În discursul oficial, Monarhia era „învechită”, „inutilă”, „incompatibilă cu secolul XX” — o minciună convenabilă pentru a masca groaza de revenirea unei figuri morale capabile să unifice cu adevărat națiunea.

O întrebare fundamentală rămâne: de ce nu a fost organizat niciodată un referendum real privind revenirea la monarhie?

De ce nu s-a deschis nici măcar un cadru instituțional de dezbatere, în anii ’90, când memoria regalității era încă vie în conștiința populară? Răspunsul este simplu: pentru că rezultatul ar fi fost greu de controlat. Iar dacă poporul ar fi ales înapoi un Rege, toată piramida de interese, privilegii și imposturi care se construise în jurul noii puteri ar fi fost în pericol.

În realitate, Monarhia nu a fost doar uitată. A fost îngropată cu premeditare, pentru ca noii „regi” de carton să-și poată clădi liniștiți dinastii politice, imperii media și averi fără nume. România n-a avut niciodată după 1989 o clasă conducătoare mai nelegitimă decât în primele două decenii post-comuniste — și tocmai de aceea, o figură regală ca Regele Mihai era insuportabilă. Într-o țară construită pe simulacru, adevărul e periculos.

Așa-numiții „suveraniști” contemporani,

cei care urlă din toți rărunchii despre neam, glie, tradiție și „România Mare”, evită cu o abilitate suspectă tocmai fundamentul cel mai solid al suveranității românești: Monarhia constituțională.

Pentru că adevărul e simplu și devastator: suveranitatea românească, așa cum a fost câștigată și recunoscută pe plan internațional, poartă amprenta regalității, nu a strigătelor populiste. Carol I a câștigat Independența cu armele și diplomația. Ferdinand I a realizat Unirea cu sângele ostașilor și credința într-un ideal. Mihai I a întors soarta țării într-un moment în care nimeni nu mai credea în salvare. Asta e suveranism real, asumat, cu jertfă și responsabilitate.

Azi, însă, „suveraniștii” care flutură tricolorul cu accente isterice și se visează stăpânii viitorului nu suferă regalitatea, pentru că aceasta le dă peste mână cu eleganță, demnitate și adevăr istoric. Regalitatea nu poate fi manipulată cu slogane ieftine. Nu cere voturi pe promisiuni absurde. Nu minte, nu țipă, nu face live-uri de pe tractor. Regalitatea a fost și rămâne o formă de meritocrație instituționalizată — iar pentru impostori, asta este intolerabil.

În fond, acești „suveraniști de weekend” nu vor o Românie suverană. Vor o Românie fără reguli. Fără memorie. Fără modele care-i depășesc. De aceea, refuză să recunoască faptul că Monarhia a fost prima și cea mai legitimă formă de suveranism românesc, în vreme ce ei nu sunt decât ecouri răgușite ale unei ambiții fără busolă.

O datorie de memorie. Și o lecție pentru viitor

Astăzi, 10 mai, nu e doar o dată în calendar. Este o oglindă a ceea ce am fi putut fi și nu am mai fost. Este amintirea unei Românii demne, elegante, coerente, cu proiecte naționale adevărate și cu lideri care-și asumau responsabilitatea istoriei în fața poporului, nu doar în fața televiziunilor.

Monarhia română nu mai poate fi restaurată în forma sa istorică. Poate nici nu mai trebuie. Dar spiritul ei, ethosul ei, valorile și demnitatea pe care le-a întrupat sunt astăzi mai necesare ca oricând. Într-o Românie tulbure, obosită, cu instituții fragile și cuvinte golite de sens, regalitatea rămâne un etalon tăcut, dar viu, al bunei guvernări, al devotamentului față de țară, al sacrificiului fără spectacol.

Să ne amintim, dar nu cu nostalgie oarbă, ci cu inteligența memoriei. Să le vorbim copiilor noștri despre Regele care a intrat în război împotriva propriei familii de sânge pentru a-și apăra poporul. Despre Regina Maria care a înfruntat gripa spaniolă în spitale de campanie. Despre Ferdinand care a unit un popor întreg. Despre Mihai care a fost trădat de istorie, dar n-a trădat niciodată România.

Cine uită această parte a identității noastre naționale nu pierde doar o lecție de istorie — pierde o șansă la demnitate.

Și poate că, într-o zi, fără să o cerem explicit, România va fi din nou o țară în care să nu ne fie rușine să ne ridicăm frunțile. Poate nu vom mai avea regi, dar vom avea oameni care înțeleg ce înseamnă să domnești: nu peste un popor, ci în slujba lui.