Coiful de la Coțofenești – ce sumă colosală au refuzat hoții ca să-l returneze

În noaptea de 24 spre 25 ianuarie 2025, în Olanda, niște băieți „cu inițiativă” au dat spargerea secolului balcanic într-un muzeu olandez care adăpostea una dintre cele mai valoroase comori ale istoriei noastre: Coiful de la Coțofenești și trei brățări dacice de aur, bijuterii ale trecutului, artefacte cu ADN-ul unui neam întreg. Jaf la ceas de liniște, cu bombă artizanală, baros și o nerușinare cât Carpații.

Operațiunea – scurtă și brutală – a durat 3 minute. Au intrat, au spart, au luat. Ce-au luat? Suflul unei civilizații, aurul Daciei, istoria unei țări care-și plimbă identitatea prin străinătățuri, în expoziții cu aer solemn.

Și poate că am fi spus „asta e, pagubă în patrimoniu”, dacă hoții ar fi fost doar niște brute fără creier. Dar nu: povestea s-a transformat într-un thriller penibil în care niște anchetatori sub acoperire le oferă o sumă fabuloasă pentru a recupera comoara. Iar acești indivizi – care ar fi în stare să vândă și bustul lui Decebal de pe bloc, dacă ar putea – au refuzat. Au spus că-i prea puțin.

Lăcomia a bătut rațiunea.

Când lăcomia întrece logica și profanarea devine negociere

Tezaurul nu a fost topit. A fost ascuns. Prețuit nu pentru valoarea sa istorică, culturală sau simbolică, ci pentru greutatea în aur și pentru imaginea de negociere interlopă. A fost transformat într-un ostatic – într-un „bun de valoare” care se vinde doar „la prețul corect”.

Când anchetatorii olandezi au intrat în joc, s-au dat drept colecționari. Au vorbit cu fratele unuia dintre suspecți. Au ajuns la creierul operațiunii. Acesta a confirmat că da, piesele există, dar nu sunt de vânzare… la preț de chilipir.

S-a făcut o ofertă. Una care, pentru orice om normal la cap, ar fi însemnat nu doar profit, ci și o scăpare onorabilă dintr-o prostie colosală. Dar hoțul nostru avea alte planuri: a refuzat suma – pe motiv că-i prea mică. A fost, ulterior, arestat.

Dar coiful? Dar brățările? Sunt ascunse cine știe unde, în vreo magazie de periferie, în niște pungi de rafie sau îngropate într-o pădure ca-n filmele cu bani furați.

Negocierea rușinii: cum au refuzat hoții o jumătate de milion de euro pentru Coiful de la Coțofenești

La peste trei luni după jaful-șoc din Muzeul Drents din Olanda, anchetatorii olandezi au pus în mișcare o strategie clasică: infiltrare și negociere. Doi agenți sub acoperire s-au dat drept colecționari pasionați și au oferit 500.000 de euro în schimbul returnării tezaurului furat – adică exact acea sumă care, în alte cazuri, ar fi fost considerată o șansă nesperată de salvare dintr-o fundătură penală.

Dar nu. Omul de legătură – nimeni altul decât fratele unuia dintre suspecți – i-a pus pe anchetatori în contact direct cu principalul suspect, coordonatorul jafului. Acesta a recunoscut că piesele există, dar nu a vrut să spună unde sunt ascunse. Și, mai mult decât atât, a considerat oferta „prea mică”.

Adică, da: un individ care furase nu doar aur, ci esența unui trecut identitar, a stat la discuții despre preț ca și cum ar fi negociat un Rolex contrafăcut. Jumătate de milion de euro? Nu, mulțumesc, prea puțin.

E genul de moment care transformă o infracțiune gravă într-un act de dispreț total față de orice noțiune de istorie, cultură sau logică.

Ulterior, același suspect a fost arestat. Ancheta a dus la descoperirea de urme ADN pe haine folosite în noaptea jafului, cioburi de sticlă identificate în posesia inculpaților, și alte probe care întăresc cazul. Dar Coiful de la Coțofenești și brățările dacice nu au fost încă găsite.

E probabil ca artefactele să fi fost ascunse în România, într-un loc cunoscut doar de cercul restrâns al celor implicați. Autoritățile cred că nu au fost topite și există speranța că pot fi recuperate intacte. O recompensă oficială de 100.000 de euro a fost anunțată pentru orice informație care duce la recuperarea tezaurului.

Dar rămâne o întrebare care zgârie în conștiința publică: ce fel de hoț refuză 500.000 de euro, riscă închisoare grea și continuă să se joace de-a fantoma cu niște piese care valorează mai mult decât viața lui?

Răspunsul e simplu: unul care nu înțelege că n-a furat aur, ci memoria unui popor.

România, hoțită de hoții ei și uitată de ai săi

Întreaga poveste e simbolică pentru drama culturală a României. Avem comoara – dar o dăm pe mâna altora. Avem istorie – dar nu avem grijă de ea. Ajungem să organizăm expoziții internaționale, cu străjerii în concediu și alarmele pe silențios.

În mod ironic, muzeul din Assen nici măcar nu avea pază umană în momentul jafului. Doar camere. Doar un sistem de alarmă ca un șoricel somnoros. Și așa, în 3 minute, niște indivizi au reușit să-i tragă istoriei românești un mare scuipat în față.

Coiful de la Coțofenești – piesă unică în lume, obiect sacru al epocii dacice, mărturie a unei civilizații rafinate – a devenit subiect de târguială, ca și cum ar fi o pereche de boxe furate de pe olx.

Și din toată povestea, România pare fundalul gri și trist al unui jaf care n-ar fi trebuit să se întâmple. Statul român e tăcut. Ministerul Culturii a reacționat anemic. Diplomația a bâiguit. Iar românii au aflat de jaful secolului dintr-o înregistrare video publicată de poliția olandeză.

Cât valorează, de fapt, o civilizație? Și cine decide prețul?

Refuzul de a returna o comoară în schimbul unei sume care pentru oricine altcineva ar fi însemnat salvarea – sau măcar eliberarea cu obrazul spălat – ne arată că nu vorbim despre hoți de ocazie. Vorbim despre indivizi care, odată ce au pus mâna pe ceva sacru, se poartă cu acel obiect ca și cum li s-ar cuveni prin drept de cucerire.

Dar această poveste nu mai e doar despre hoți și bani. E despre ceva care începe să miroasă a complicitate. Totul a mers mult prea „uns” în noaptea jafului: bomba artizanală, barosul, lipsa pazei, geamurile sparte fără reacție. Într-un muzeu occidental, într-o țară cu standarde înalte, cineva a închis ochii la timp sau a uitat să apese butonul roșu.

Istoria nu e un obiect care se fură din vitrină și se negociază la rece, în spatele unui local de colecționari dubioși. Nu e un gadget, nu e un diamant de pe o bijuterie Cartier. Istoria e o prelungire a identității. Și când ea ajunge pe mâna unor traficanți care cred că valoarea se stabilește la kilogram, eșecul nu e doar al hoților. E al tuturor celor care au permis ca asta să se întâmple.

Poate că, în loc de panouri cu „Nu atingeți exponatele”, muzeele europene ar trebui să scrie mai sincer:
„Atenție! Obiectele pot dispărea sub ochii voștri, cu sau fără ajutor din interior. Prețul? Se discută în funcție de tupeu.”

Final trist, dar nu definitiv

Ancheta continuă. Procesul a început. Sunt urme, ADN, cioburi, interceptări. Se știe cine a fost. Se știe ce a luat. Dar nu se știe unde e tezaurul. Iar cât timp Coiful de la Coțofenești nu se întoarce acasă, rămâne doar un simbol dureros: al lăcomiei fără margini și al nepăsării oficiale.

Să sperăm, totuși, că Justiția olandeză va face ce Justiția românească ar fi întins pe ani de zile. Și că undeva, într-o noapte, o cutie de carton va fi deschisă și aurul Daciei va respira din nou aerul libertății.

Până atunci, ne rămâne doar rușinea. Și imaginea unui hoț care a refuzat o sumă colosală pentru a înapoia un vis.