India și Pakistan: cât de real este pericolul unui război nuclear?

Într-o zonă foarte ”fierbinte” a Planetei, domnește un echilibru fragil între doctrine, armamente și greșeli care nu pot fi reparate. În ultimele decenii, relația dintre India și Pakistan a oscilat constant între conflict deschis și tensiune latentă. Însă, cu fiecare nouă criză, reapare aceeași întrebare, mereu prea aproape de realitate: cât de aproape suntem de un război nuclear între cele două puteri rivale?

Cea mai recentă confruntare – calmată în ultimul moment de o mediere internațională condusă de SUA – nu a implicat amenințări explicite sau „butonul roșu”, dar a reactivat fiorul celui mai periculos scenariu al regiunii. Războiul nuclear nu s-a declanșat, dar ideea sa a plutit amenințător, discret, în fundal.

Un avertisment științific: de la ficțiune la probabilitate

În 2019, un grup de cercetători internaționali a publicat un studiu care începea cu o premisă terifiantă: un atac terorist asupra parlamentului Indiei în 2025 declanșează o reacție în lanț, culminând cu un schimb nuclear între India și Pakistan.

Șase ani mai târziu, o criză reală – rezolvată doar printr-un acord de încetare a focului intermediat de Washington – a dovedit cât de subțire e linia dintre retorică și catastrofă.

De altfel, secretarul de stat american Marco Rubio a fost implicat direct în medierea crizei. Președintele Donald Trump a declarat ulterior că Statele Unite nu doar au obținut o încetare a ostilităților, ci au „evitat un conflict nuclear”. La rândul său, premierul indian Narendra Modi a transmis clar: „India nu va tolera șantajul nuclear și nu va fi intimidată de amenințări.”

India și Pakistan – arsenale similare, filozofii diferite

Potrivit Institutului Internațional de Cercetare pentru Pace din Stockholm (SIPRI), în ianuarie 2024 India și Pakistan dețineau fiecare aproximativ 170 de arme nucleare. La nivel global, existau 12.121 de focoase, din care peste 9.500 aflate în stocuri militare și 3.904 gata de utilizare – cu 60 mai multe decât în anul precedent. SUA și Rusia dețin împreună peste 8.000.

Atât India, cât și Pakistanul își bazează majoritatea arsenalului pe rachete cu lansare de la sol. Ambele state își dezvoltă în prezent capacități nucleare triade – lansare de pe uscat, din aer și de pe mare. Conform expertului în securitate Christopher Clary, India are un avantaj calitativ în ceea ce privește forțele navale și aviatice cu capacitate nucleară.

„India dispune de o flotă aeriană capabilă să livreze arme nucleare mai bine dezvoltată decât Pakistanul. În privința componentei navale, India este clar mai avansată – în special pentru că Pakistanul nu a investit la același nivel în submarine cu propulsie nucleară”, a explicat Clary.

Doctrine nucleare și ambiguități periculoase

Deși India și Pakistan au testat arme nucleare în 1998, abordările lor doctrinare rămân diferite.

India a adoptat oficial politica de „non-primă utilizare”, însă în 2003 a introdus o excepție care permite utilizarea armelor nucleare ca răspuns la un atac chimic sau biologic. În 2016, fostul ministru al apărării Manohar Parrikar a sugerat că India nu ar trebui să se simtă „obligată” de această politică – o afirmație care a adâncit ambiguitatea strategică.

Pakistanul nu a declarat niciodată oficial o doctrină nucleară, dar în 2001, generalul Khalid Kidwai – atunci șeful Diviziei pentru Planuri Strategice – a definit patru „linii roșii” care ar putea justifica utilizarea armelor nucleare: pierderi teritoriale semnificative, distrugerea capacităților militare majore, strangularea economică sau destabilizarea politică.

În 2002, președintele Pervez Musharraf a declarat că armele nucleare sunt „îndreptate exclusiv împotriva Indiei” și ar fi utilizate doar dacă „existența Pakistanului ca stat este amenințată”.

Crizele din trecut: avertismente și incidente

De-a lungul timpului, au existat mai multe momente în care spectrul nuclear a fost invocat, dacă nu direct, atunci prin „semnale strategice”.

În timpul războiului din Kargil (1999), oficialii pakistanezi au afirmat că nu vor ezita să „folosească orice armă” pentru a-și apăra teritoriul. Ulterior, analistul Bruce Riedel a dezvăluit că serviciile americane de informații au detectat pregătiri ale arsenalului nuclear pakistanez.

În 2019, în contextul unui nou episod tensionat, fostul secretar de stat american Mike Pompeo a declarat că a fost sunat noaptea de un oficial indian îngrijorat că Pakistanul ar putea utiliza arme nucleare. Însă diplomați și analiști indieni au respins ulterior această relatare drept exagerată.

Factorul neprevăzut: eroarea umană și riscul permanent

Chiar dacă liderii de la New Delhi și Islamabad s-au dovedit până acum suficient de lucizi pentru a evita catastrofa, pericolul nu derivă doar din intenții, ci și din greșeli.

Profesorul Alan Robock, expert în riscuri climatice și armament nuclear, avertizează: „Escaladarea nucleară poate fi declanșată și de erori umane, atacuri cibernetice, defecțiuni tehnice, date greșite din sateliți sau lideri instabili.”

Un exemplu tulburător a avut loc în martie 2022, când India a lansat accidental o rachetă de croazieră cu capacitate nucleară care a pătruns 124 km în spațiul aerian pakistanez. Nu au existat victime, dar incidentul a provocat panică și a fost considerat extrem de periculos – mai ales în lipsa unei reacții rapide din partea Indiei, care a tăcut timp de două zile.

Cursa înarmării continuă, deși nimeni nu recunoaște oficial

Ambele țări își dezvoltă în continuare arsenalul.

Potrivit proiectului Nuclear Notebook, Pakistan ar putea atinge până la 200 de focoase nucleare până la sfârșitul deceniului, având în prezent patru reactoare de plutoniu și extinzând capacitățile de îmbogățire a uraniului. La rândul său, India deținea, la începutul lui 2023, circa 680 kg de plutoniu cu grad militar – suficient pentru 130-210 focoase.

Descurajarea funcționează. Deocamdată.

Chiar și cu multiple crize și tensiuni, escaladarea nucleară a fost evitată. „Detența încă funcționează”, spune analistul Umer Farooq. „Pakistanul a răspuns la atacuri convenționale cu contralovituri tot convenționale.”

Dar această „reținere strategică” rămâne un joc de echilibru extrem de fragil. Expertul John Erath, de la Centrul pentru Controlul Armelor și Neproliferare, atrage atenția:

„Chiar dacă riscul unui război nuclear e mic, el nu e niciodată zero. Și când vine vorba de arme nucleare, orice risc e prea mare.”

Între rațiune și nebunie e o linie subțire

India și Pakistan nu vor să fie primele care distrug tabuul nuclear impus de la Hiroshima încoace. Consecințele ar fi dezastruoase – nu doar pentru cele două națiuni, ci pentru întreaga regiune și, indirect, pentru întreaga lume.

Dar pacea nu se păstrează prin retorică, ci prin control, comunicare, responsabilitate și reducerea tensiunilor. Într-o regiune în care istoria se repetă, dar cu tot mai multe focoase, raționalitatea liderilor rămâne singura garanție reală împotriva apocalipsei.

Albert Einstein

„Nu știu cu ce arme se va lupta în al Treilea Război Mondial, dar în cel de-al Patrulea se va lupta cu bețe și pietre.”

Risc global: când o scânteie locală poate aprinde lumea

Oricât de localizate ar părea conflictele dintre India și Pakistan, un război nuclear nu rămâne niciodată regional. Efectele sale se propagă în lanț – militar, economic, umanitar și climatic – afectând fiecare continent, fiecare guvern și fiecare cetățean.

Un schimb nuclear între două state, chiar limitat, ar provoca milioane de victime directe, prăbușirea sistemelor de sănătate, colaps economic și exoduri în masă. Dar ar declanșa și un „efect de iarnă nucleară”, cum au demonstrat cercetătorii de la Rutgers University: praful și fumul ridicat în atmosferă ar reduce temperaturile globale, ar perturba recoltele și ar arunca lumea într-o criză alimentară de proporții biblice.

Și totuși, India și Pakistan nu sunt singurii vectori ai pericolului.

• Coreea de Nord continuă testele balistice și amenințările explicite, fără niciun cadru de negociere stabil.
• Rusia, în contextul războiului din Ucraina, a reactivat constant amenințările nucleare, inclusiv prin desfășurarea de arme tactice în Belarus.
• China dezvoltă rapid un arsenal nuclear mai diversificat, în paralel cu tensiunile din Marea Chinei de Sud și în jurul Taiwanului.
• Iranul, deși nu deține oficial arme nucleare, avansează în direcția capabilității, într-un climat regional marcat de instabilitate și rivalități istorice.

În acest context, orice incident – o eroare tehnică, o evaluare greșită, un lider imprevizibil – poate deveni scânteia care aruncă lumea într-o catastrofă fără precedent.

Pericolul nuclear global nu mai este o relicvă a Războiului Rece. E o realitate simultană în mai multe colțuri ale lumii. Iar în epoca rețelelor, a terorismului, a conflictelor înghețate și a liderilor populiști, „rațiunea de stat” nu mai e o garanție solidă.

Pacea globală depinde azi nu doar de tratate și doctrine, ci de un fir subțire de luciditate colectivă, pe care istoria ne-a arătat că omenirea îl poate pierde mai repede decât credem.

Ce e de făcut: o nouă paradigmă pentru controlul nuclear

Controlul armelor nucleare, așa cum a fost conceput în secolul XX, a fost bazat pe o combinație de tratat bilateral, descurajare prin frică reciprocă și stabilitate între superputeri. Dar în secolul XXI, această arhitectură e pe cale să colapseze, pentru că lumea nu mai are doar doi poli și nici un singur cod de rațiune.

Liderii globali trebuie să regândească complet paradigma. Avem nevoie de un sistem multilateral, transparent și adaptat la realitățile de azi:

• Extinderea tratatelor de neproliferare care să includă în mod explicit toate noile puteri nucleare (India, Pakistan, Coreea de Nord), nu doar prin presiune, ci prin oferirea de garanții reale de securitate și sprijin economic.
• Modernizarea canalelor de comunicare militară (hotlines active, simulate, testate frecvent) între state rivale, nu doar în caz de conflict, ci și preventiv, ca parte a unui protocol de cooperare în timp de pace.
• Crearea unui mecanism internațional de audit tehnologic nuclear, sub egida ONU, care să verifice nu doar focoasele, ci și evoluția sistemelor de lansare, inteligența artificială implicată în decizii militare și vulnerabilitățile cibernetice.
• Educație strategică la nivel global, care să nu mai permită liderilor populiști sau ignoranți să transforme armele nucleare într-un spectacol de imagine. Într-o lume conectată la secundă, escaladarea poate fi mai rapidă decât gândirea rece.

Fără aceste măsuri – și fără voință politică autentică – nu vorbim despre „dacă”, ci despre „când”. Când va fi prima scăpare. Când o eroare va fi fatală. Când vom regreta că am tratat cea mai distructivă invenție umană cu atâta lejeritate și cinism.

Într-un secol al inteligenței artificiale și al colonizării spațiului, nu putem permite ca cea mai mare amenințare a omenirii să rămână tot o rachetă veche și un buton roșu.