Duminica Orbului, văzută după 35 de ani: Cum am ratat primul tren spre democrație

Pe 20 mai 1990, România a organizat primele alegeri prezidențiale și parlamentare de după căderea comunismului. A fost un moment istoric – așteptat de generații întregi care visaseră libertatea –, dar rezultatul a arătat că libertatea nu înseamnă, automat, conștiință democratică.

Pentru aproape 85% dintre români, opțiunea a fost Ion Iliescu, fost demnitar comunist și lider al Frontului Salvării Naționale (FSN), o structură care moștenea masiv mecanismele vechiului regim. A fost „Duminica Orbului” – nu doar în calendarul ortodox, ci și în istoria noastră colectivă.

Într-un sens profund, 20 mai 1990 nu a fost doar o zi de vot, ci o zi în care România a ales frica în locul curajului, continuitatea în locul schimbării, familiarul în locul incertitudinii. Votul masiv în favoarea lui Iliescu și a FSN a consfințit nu o ruptură, ci o prelungire a regimului ceaușist în haine aparent noi. Partidele istorice, abia reînființate, fără resurse, fără presă, fără vizibilitate reală, au fost condamnate din start la marginalitate. Ion Rațiu, cel care întruchipa spiritul democrației liberale, spunea: „Voi lupta până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.” Dar prea puțini l-au ascultat.

Astăzi, după 35 de ani de democrație postcomunistă, avem obligația să privim acel moment nu doar cu melancolie, ci cu luciditate. Alegerile din 1990 nu trebuie condamnate, ci înțelese. România venea după un regim totalitar care mutilase nu doar instituțiile, ci și mentalitățile. Frica, obediența, neîncrederea în pluralism erau reflexe adânc impregnate în societate. Mulți au votat cu Iliescu nu pentru că îl iubeau, ci pentru că se temeau de instabilitate, de necunoscut. Iliescu oferea promisiunea unei tranziții „line”, care păstra aparența schimbării, fără a deranja prea tare structurile de putere moștenite.

Generațiile tinere trebuie să știe aceste lucruri, nu pentru a arăta cu degetul, ci pentru a învăța. Democrația nu este niciodată un dat, ci o construcție fragilă, care cere vigilență, curaj civic, cultură politică. Fără memorie, riscăm să repetăm aceleași greșeli în forme diferite. În fața tentației autoritarismului modern, a manipulării prin social media, a polarizării toxice, e vital să ne amintim că libertatea nu se dă, se cucerește și se păstrează cu efort constant.

Duminica Orbului a fost, poate, inevitabilă în acel moment. Dar a lăsat o rană adâncă: am pierdut un deceniu în cursa noastră spre normalitate. Când Europa Centrală își reforma instituțiile, România se zbătea în mineriade, în compromisuri toxice, în blocaje economice și politice. FSN-ul, ajuns partid-stat, a consolidat o rețea de putere care, sub diverse nume și forme, domină și astăzi multe paliere ale administrației.

La 35 de ani de atunci, simbolismul e amar: Ion Iliescu, între timp retras din viața publică, transmite „sincere felicitări” unui președinte ales, Nicușor Dan – exponent al unei generații care a crescut cu Piața Universității în fundal, cu visul unei Românii moderne, cinstite și europene. Ce ironie a istoriei – și poate, în același timp, ce reconciliere tăcută cu trecutul.

Dar să nu ne amăgim: Duminica Orbului nu este doar o filă din manualul de istorie. Este o oglindă care ne obligă să ne întrebăm, constant: ce alegem când suntem puși în fața unei cotituri? Ne uităm la trecut sau ne lăsăm în voia inerției? Luptăm pentru democrație sau o delegăm altora?

A înțelege 20 mai 1990 înseamnă, poate, să ne asigurăm că nicio altă „duminică” din viitor nu va mai fi atât de oarbă.