Influența Rusiei în politica României (2019–2025)

Rusia nu este doar un vecin incomod. Este un vecin care, de peste un secol, a încercat să ne țină în genunchi, să ne fure viitorul și să ne sugrume suveranitatea. De la raptul Basarabiei și până la manipulările subtile din era digitală, Moscova a fost mereu prezentă, ca o umbră toxică, în spatele deciziilor noastre naționale.

Vecinul de coșmar: Rusia – un secol de otrăvire lentă a României

Astăzi, când România își revendică dreptul de a-și exploata resursele din Marea Neagră prin proiectul Neptun Deep, Rusia reacționează cu furie și disperare. Nu pentru că îi pasă de mediu sau de echilibrul geopolitic, ci pentru că pierde controlul asupra unei țări pe care o considera cândva un pion în jocul său de șah imperial.

Prin intermediul unor personaje precum Călin Georgescu și George Simion, Rusia încearcă să infiltreze idei, să creeze diviziuni și să submineze încrederea în instituțiile democratice. Acești „patrioți” de carton nu sunt decât marionete ale unei puteri străine care nu a renunțat niciodată la ambițiile sale hegemonice.

Este timpul să ne trezim și să înțelegem că adevărata amenințare nu vine din interior, ci de la un vecin care, sub masca prieteniei, ne-a trădat de nenumărate ori. România trebuie să-și apere cu fermitate suveranitatea, să-și protejeze resursele și să respingă orice tentativă de manipulare venită din Est.

Din punct de vedere politic ne aflăm în război deschis cu Rusia anacronică a lui Putin

În ultimii ani, politica României a resimțit tot mai acut interferențele războiului hibrid dus de Rusia. Între 2019 și 2025, pe fondul exploatării gazelor din Marea Neagră prin proiectul strategic Neptun Deep, Moscova și-a intensificat eforturile de influență. Figura unor politicieni autoproclamați „patrioți” – precum George Simion și Călin Georgescu – a crescut spectaculos, alimentând un climat de instabilitate și tensiune publică. Tactici de propagandă, mesaje naționaliste zgomotoase, manipulări ideologice și legături subtile cu rețele rusești au stat în spatele ascensiunii acestor personaje. În același timp, narative anti-occidentale și anti-NATO au fost infiltrate sistematic în spațiul public, cu scopul explicit de a submina proiecte strategice precum Neptun Deep și de a deraia parcursul occidental al României. În cele ce urmează, vom analiza pe larg cum a reușit Rusia să exercite o asemenea influență, care au fost instrumentele și agenții folosiți, și ce mize economice și geopolitice se ascund în spatele acestei veritabile conspirații.

George Simion și ascensiunea AUR

Un element central al destabilizării scenei politice a fost apariția pe firmament a lui George Simion și a partidului său, Alianța pentru Unirea Românilor (AUR). Fondat în 2019 ca un partid naționalist și eurosceptic, AUR a surprins establishmentul politic prin intrarea în Parlament în 2020 cu un scor neașteptat. George Simion, copreședinte al formațiunii, s-a remarcat printr-un stil populist și combativ, apelând la sentimente patriotice și la frustrările cetățenilor nemulțumiți de vechea clasă politică. În scurt timp, el a devenit o voce puternică a opoziției anti-sistem, organizând proteste de stradă, scandaluri parlamentare și campanii virale pe rețelele sociale.

Retorica lui Simion a pivotat adesea spre teme suveraniste și naționaliste, dar în subtext s-a sincronizat cu interesele Moscovei. Deși a negat constant că ar fi “pro-rus”, mesajele promovate de Simion au reflectat frecvent liniile propagandei ruse. El a militat, de exemplu, pentru “neutralitatea” României în războiul din Ucraina, cerând oprirea ajutorului militar către Kiev și susținând că Bucureștiul nu ar trebui să se implice în conflict. Această poziție – prezentată ca dovadă de patriotism și grijă față de interesul național – coincide, în realitate, cu obiectivele Kremlinului de a izola Ucraina și de a diviza frontul NATO-UE. Tot Simion și partidul său au votat contra unor legi esențiale privind apărarea țării (inclusiv legea care facilita doborârea dronelor intruse sau prezența trupelor NATO în caz de atac), sub pretextul “apărării suveranității”. În discursurile sale publice, liderul AUR a reluat și teze conspiraționiste de sorginte rusă – de la afirmația că “războiul din Ucraina este un conflict între frați ortodocși” la insinuarea că “Ucraina este o creație artificială a URSS”. Astfel de declarații, strecurate în podcasturi și mitinguri, au rolul de a justifica agresiunea rusă și a semăna confuzie în rândul publicului românesc.

Ascensiunea lui George Simion a destabilizat scena politică nu doar prin mesaj, ci și prin metode. AUR a excelat în a inflama situații de criză – de la restricțiile pandemice, la criza prețurilor la energie – organizând proteste masive și adoptând o retorică vehement anti-guvern. Aceste acțiuni, prezentate ca “vocea poporului”, au erodat încrederea în instituțiile statului și au polarizat societatea. În Parlament, parlamentarii AUR s-au remarcat prin scandaluri, jigniri aduse adversarilor politici și blocaje legislative, creând o permanentă atmosferă de conflict. Strategia era clară: sub masca “patriotismului”, să se discrediteze direcția pro-occidentală a României, alimentând percepția că guvernanții “trădează interesul național” în favoarea UE, NATO sau corporațiilor străine. Un asemenea climat este teren fertil pentru interesele Rusiei, care mizează pe fragilizarea unității interne a țărilor din flancul estic al Europei.

Călin Georgescu – ideologul suveranist cu legături estice

În paralel cu fenomenul AUR-Simion, o altă figură a căpătat vizibilitate sporită: Călin Georgescu. Inițial cunoscut ca expert în dezvoltare durabilă și fost oficial ONU, Georgescu a virat brusc spre mesaje naționaliste și “suveraniste”. El a fost curtat de AUR la începutul anului 2021, fiind chiar propus de acest partid ca posibil prim-ministru “tehnocrat” în eventualitatea preluării puterii. Ulterior a devenit președinte onorific al AUR pentru o scurtă perioadă. Deși nu a rămas mult în partid (rupându-se din cauza unor neînțelegeri și poziții controversate), Călin Georgescu s-a impus ca port-drapel al curentului ultranaționalist și filorus din România.

Georgescu și-a construit un profil public de “ideolog al suveranității”, criticând vehement “globalismul”, “oculta” internațională și influențele occidentale. El a pledat pentru “întoarcerea la valorile autohtone” și pentru ieșirea din “colonia” economică occidentală – teze care, la prima vedere, par patriotice, dar care reflectă fidel ideologia promovată de strategii Kremlinului. Nu întâmplător, Călin Georgescu a manifestat o admirație fățișă pentru Rusia lui Putin. În apariții televizate a elogiat “modelul” rus de apărare a identității naționale și s-a declarat un admirator al lui Aleksandr Dughin, ideologul ultranaționalist considerat “creierul” expansiunii eurasiatice a Moscovei. Georgescu a recunoscut public că îl cunoaște personal pe Dughin și chiar l-a întâlnit de mai multe ori, inclusiv la evenimente internaționale unde au discutat despre viziuni geopolitice. El îl descria pe Dughin drept “un intelectual foarte bine articulat”, minimalizând caracterul extremist al ideilor acestuia.

Legăturile dintre Călin Georgescu și rețelele de influență rusești au fost documentate de jurnaliști și analiști. În 2014, când Dughin a vizitat România pentru a-și promova doctrina “imperiului eurasiatic” pe lângă anumite cercuri locale, Georgescu s-a aflat printre organizatori și participanți. Alături de personaje controversate (precum anumiți publiciști și membri ai Mișcării Eurasiatice locale), el a contribuit la infiltrarea mesajelor pro-Moscova în mediile naționaliste românești. Mai târziu, în 2016, Georgescu și-a publicat propriul manifest, “Cumpăna României”, în prefața căruia un fost demnitar și simpatizant pro-rus lăuda viziunea autorului. Ideile promovate în această carte – anti-UE, anti-democrație liberală, pro-orientare spre Estul “autocratic” – sunt practic o transpunere în context românesc a conceptelor din filosofia politică a lui Dughin. Georgescu a preluat din plin retorica anti-globalistă și mistic-naționalistă a ideologului rus, vorbind despre destinul special al României și necesitatea de a se opune “Imperiului Occidentului”. Aceste viziuni, deși ambalate în limbajul mândriei naționale, contravin flagrant valorilor democratice și angajamentelor euro-atlantice ale țării.

Apogeul ascensiunii lui Călin Georgescu a fost înregistrat în contextul alegerilor prezidențiale din 2024–2025. Profitând de nemulțumirile populare și de propaganda intensă pe tema “suveranității pierdute”, Georgescu a candidat ca independent, reușind surprinzător să câștige capital electoral semnificativ. De fapt, el a devenit canalul principal prin care mesajele filoruse au intrat în competiția electorală oficială. Campania sa a fost marcată de discursuri bombastice despre “recăpătarea independenței față de Bruxelles” și despre “România creștină, întreagă și puternică, de la Nistru până la Tisa” – o retorică menită să aprindă naționalismul romantic, dar care ignora total realitățile geopolitice actuale. Ascensiunea lui Georgescu a destabilizat serios scena politică: pentru prima dată după 1989, un candidat perceput ca prorus declarat ajunsese în postura de favorit în primul tur al alegerilor prezidențiale. Deși candidatura sa a fost ulterior contestată și invalidată din motive legale, efectul produs fusese deja atins – societatea românească era divizată, iar încrederea în procesul electoral șubrezită de acuzații reciproce de fraudă și interferență externă.

Propagandă patriotardă și manipulare ideologică

Atât George Simion, cât și Călin Georgescu (alături de aliații lor) au folosit arsenalul complet al propagandei moderne pentru a-și promova agenda și pentru a manipula opinia publică. Un prim aspect comun a fost discursul patriotard – acea retorică hiperbolică despre “iubirea de țară” și “mândria națională” dusă la extrem, care deseori ascunde intenții nu tocmai patriotice. Ei s-au erijat în adevărații apărători ai României, acuzându-i pe ceilalți lideri politici de trădare sau servilism față de Occident. Prin sloganuri de genul “România înainte de toate”, “Nu ne vindem țara străinilor”, “Să ne luăm țara înapoi”, au încercat să capteze nemulțumirile legitime ale populației și să le direcționeze împotriva aliaților tradiționali ai României.

Tacticile de propagandă utilizate au fost diverse și bine adaptate epocii digitale:

• Dezinformare online și teorii ale conspirației: Rețele de troli și site-uri obscure au împânzit internetul cu știri false sau distorsionate. S-a vehiculat, de exemplu, că UE ar obliga România să-și cedeze resursele pe nimic, că NATO ar plănui să transforme țara într-un teatru de război cu Rusia, ori că Occidentul ne “otrăvește” cu vaccinuri și ideologii “neomarxiste”. Aceste teorii erau amplificate în bulele de pe Facebook, Telegram sau YouTube frecventate de susținătorii AUR și ai mișcării suveraniste.
• Mesaje emoționale și populism economic: Propagandiștii suveraniști au exploatat dificultățile economice ale oamenilor, promițând soluții simpliste și irealizabile. George Simion, de pildă, promitea credite cu dobândă zero pentru familii și case la prețuri derizorii, sugerând că dacă “nu ar fura alții din afară de la noi”, România ar fi bogată și prosperă. Acest tip de mesaj combină naționalismul economic cu insinuarea că de vină pentru sărăcie sunt companiile străine sau instituțiile globale – o teză dragă propagandei ruse, care vrea să submineze încrederea în piața liberă și investițiile occidentale.
• Demonizarea Occidentului și idealizarea trecutului: Un alt leitmotiv a fost zugrăvirea UE și a SUA ca forțe decadente, interesațe doar de resursele României și de impunerea unor “valori străine” (precum multiculturalismul, drepturile minorităților sau tranziția verde). În oglindă, propaganda a idealizat trecutul sau alternativele autoritare: s-au făcut referiri nostalgice la perioada interbelică sau la figuri controversate ca Mareșalul Antonescu, sugerând nevoia unei “mâini forte” care să pună interesele nației mai presus de orice. Acest tip de manipulare ideologică a creat o falsă dilemă în mintea multora: “ori globalism progresist care ne distruge tradițiile, ori întoarcerea la un naționalism dur, cu orice preț”. În realitate, era un mod de a îndepărta publicul de opțiunea echilibrată – democrația liberală pro-occidentală.
• Patriarhie și religie instrumentalizate: Simion și camarazii lui au pozat adesea în apărători ai credinței ortodoxe și ai “familiei tradiționale”, acuzând Occidentul de atac la aceste valori. Ei au cultivat relații cu anumiți prelați sau grupări ultra-conservatoare, obținând sprijinul unor voci din Biserică pentru cauza lor “național-creștină”. Această alianță între naționalism și habotnicie convenea de minune Rusiei, care se prezintă și ea ca un bastion al “valorilor creștine” împotriva liberalismului occidental. Astfel, propaganda a reușit să inducă ideea toxică că “adevăratul român ortodox trebuie să fie împotriva UE și alături de frații răsăriteni”. Nimic mai fals și mai periculos pentru un stat care, ca România, și-a câștigat libertatea și prosperitatea tocmai grație integrării euro-atlantice.

Pe scurt, discursul patriotard al acestor lideri a reprezentat o fațadă. În spatele tricolorului fluturat cu emfază și al vorbelor mari despre patrie, s-au propagat mesaje aliniate cu propaganda rusă. Mulți susținători sinceri ai acestor mișcări poate nu și-au dat seama, crezând că luptă pentru binele țării. Însă efectul real a fost să fragilizeze consensul pro-occidental, să semene neîncredere în partenerii strategici și să predispună o parte a populației să privească favorabil către Rusia sau sateliții ei. Această manipulare ideologică pe scară largă este una dintre armele preferate ale Kremlinului în războiul informațional.

Rețeaua externă de influență: de la Dughin la Sputnik

Narațiunile și figurile toxice din politica autohtonă n-ar fi avut același impact fără o rețea externă de sprijin și influență bine pusă la punct. Rusia a acționat pe multiple canale, folosindu-se de ideologi, platforme media și institute de soft power pentru a-și promova pionii precum AUR, Diana Șoșoacă sau “viziunea Georgescu”. Această susținere externă a conferit legitimitate și vizibilitate acestor actori pe plan intern, amplificându-le vocea dincolo de ceea ce ar fi realizat singuri.

Un personaj-cheie din această rețea este, așa cum am menționat, Aleksandr Dughin. Supranumit “filosoful lui Putin” sau “ideologul Eurasiei”, Dughin a fost o punte ideologică între Kremlin și diverși vectori de influență din Europa de Est, inclusiv România. El și-a exprimat în mod deschis interesul pentru scena politică românească: după alegerile din 2024, de pildă, Dughin a jubilat public pe canale de comunicare rusești, declarând că rezultatele obținute de candidații naționaliști din România sunt “o șansă pentru noi”. Concret, ideologul rus spunea că victoria lui George Simion în primul tur de scrutin (urmată de eliminarea lui Călin Georgescu) “este de fapt victoria lui Georgescu” și deschide perspectiva ca România să devină un aliat al Rusiei în regiune. Astfel de declarații nu fac decât să confirme că Moscova își revendică neoficial “meritele” pentru ascensiunea acestor politicieni și speră să-i folosească în scop propriu.

Platformele de propagandă rusească au jucat și ele un rol esențial. Sputnik, canalul oficial de știri al Kremlinului (interzis în UE după 2022, dar încă accesat prin diverse subterfugii), a acordat o atenție deosebită subiectelor din România care avantajau narațiunea prorusă. Atât AUR, cât și Diana Șoșoacă sau Călin Georgescu au beneficiat de acoperire favorabilă. De exemplu, Sputnik și Eurasia Daily (o altă publicație afiliată Kremlinului) au preluat declarațiile scandaloase ale Dianei Șoșoacă, prezentând-o ca pe un politician curajos care “spune lucrurilor pe nume” despre influența occidentală. Într-un interviu acordat presei ruse, Șoșoacă a debitat teorii conspiraționiste perfect aliniate cu propaganda de la Moscova – de la afirmația că “România a căzut în sfera de influență a Rusiei din cauza negocierilor SUA-Rusia” (o logică absurdă, dar menită să inoculeze ideea că oricum soarta țării e decisă peste capul nostru), până la insinuări că protestele pro-UE din Republica Moldova ar fi “manipulate” de Occident. Publicarea acestor idei în presa rusă a avut dublu scop: pe de o parte, să convingă publicul intern rus că și în UE există politicieni care le dau dreptate (întărind deci propaganda anti-UE), iar pe de altă parte să furnizeze muniție mediatică pentru publicul din România deja expus la astfel de mesaje (sub forma “uite, până și rușii apreciază ce spune Șoșoacă – poate are dreptate!”).

Institutele de soft power rusești au încercat și ele să-și extindă tentaculele. Înainte ca relațiile să se răcească din cauza războiului din Ucraina, Rusia întreținea în România diverse organizații culturale sau “centre de prietenie” menite teoretic să promoveze cultura rusă, dar practic folosite pentru recrutarea de simpatizanți și agenți de influență. Fundații precum Russkiy Mir (Lumea Rusă) au sponsorizat evenimente, conferințe și publicații în limba română, unele dintre ele avându-i ca invitați pe ideologi eurasiști. De asemenea, Ambasada Rusiei la București a devenit un veritabil hub de networking: diverse personaje politice și jurnalistice frecventau recepțiile și mesele rotunde organizate de ambasadă, ocazie cu care se legau contacte informale. S-a aflat, de pildă, că un consilier apropiat adus de George Simion în fruntea AUR – un anume personaj pe nume George Mihalcea – fusese văzut în repetate rânduri la evenimente găzduite de Ambasada Rusiei, semn că existau canale de comunicare neoficiale. Astfel de legături, chiar dacă nu sunt făcute publice, contează enorm: ele pot facilita finanțări obscure pentru anumite campanii, pot oferi consultanță strategică în campaniile de dezinformare și pot chiar coordona acțiuni subversive.

Merită menționat și rolul rețelelor pan-europene de extremă dreapta în această ecuație. Rusia a cultivat relații cordiale cu numeroși lideri populiști din Europa (de la Marine Le Pen și Matteo Salvini, până la Viktor Orbán). În cazul României, deși AUR nu este pe deplin integrat în aceste alianțe (dat fiind că se revendică mai degrabă dintr-un naționalism autohton, unionist cu Moldova etc.), există totuși punți ideologice. Narativele anti-UE și anti-imigrație propagate de AUR rezonează cu cele ale altor partide europene prietenoase cu Moscova. Nu e de mirare că Bruxelles-ul privește cu alarmă la ascensiunea lui Simion și Georgescu, existând temerea că România ar putea deveni, asemenea Ungariei, un cal troian al Kremlinului în interiorul UE și NATO. Această atenție a stârnit la rândul ei reacții propagate de presa rusă, care a prezentat îngrijorarea Bruxelles-ului drept “isterie” și “amestec în treburile interne ale României”, consolidând astfel poziția de “victime ale ocultei” pe care și-o asumă liderii suveraniști de la București.

În concluzie, succesul propagandei proruse din România nu a fost un fenomen izolat, ci parte integrantă a unei rețele transfrontaliere de influență. Ideologi precum Dughin au furnizat inspirația și direcția doctrinară, canalele media rusești au amplificat mesajele, iar contacte discrete prin ambasadă și fundații culturale au alimentat direct sau indirect mișcările naționalist-populiste de la noi. Fără această susținere externă, e puțin probabil ca niște partide noi și figuri marginale să fi putut răsturna așa repede tabla de șah politică în România.

Miza economică și strategică a Neptun Deep

În fundalul acestei frământări politice, resursele de gaze naturale din Marea Neagră au jucat rolul unei mize uriașe care a atras atenția atât a Occidentului, cât și a Rusiei. Proiectul Neptun Deep – cel mai mare zăcământ de gaze offshore al României – promite să transforme radical poziția țării pe harta energetică a Europei. Estimările arată că Neptun Deep conține aproximativ 100 de miliarde de metri cubi de gaze, o cantitate suficientă pentru a dubla producția internă a României și a o transforma din importator net în potențial exportator de gaz. Exploatarea acestor resurse, programată să înceapă în 2027, ar aduce României nu doar beneficii economice (miliarde de euro în buget, investiții, locuri de muncă), dar i-ar conferi și un statut geostrategic de hub energetic regional. În contextul eforturilor UE de a-și reduce dependența de gazul rusesc – accelerat după agresiunea din Ucraina – România ar putea deveni un furnizor-cheie de energie pentru vecini precum Moldova, Ucraina sau state din Balcani.

Pentru Rusia, această perspectivă echivalează cu un coșmar strategic. Gazul a fost pentru Kremlin mai mult decât o marfă – a fost o armă politică, un instrument de șantaj asupra Europei. Timp de decenii, Moscova a manipulat robinetul gazului, răsplătind guvernele obediente și pedepsind statele rebele prin prețuri sau opriri de livrări. Apariția unei surse alternative majore în România subminează direct această pârghie. Dacă țara noastră și-ar valorifica complet zăcămintele din Marea Neagră, Europa de Sud-Est ar avea o opțiune în plus la gazul rusesc, diminuând influența Gazprom. În plus, veniturile substanțiale pentru bugetul românesc ar întări economia și ar permite investiții sporite în Apărare, ceea ce nu servește deloc intereselor Rusiei în zonă.

Nu este de mirare, așadar, că Rusia a încercat să submineze proiectul Neptun Deep pe toate căile. Interferența a fost atât directă, cât și indirectă:

• Presiune politică și legislativă internă: Inițial, exploatarea offshore a gazelor românești a fost tergiversată de cadrul legal incert și de ezitările unor guverne. În 2018, o lege offshore cu prevederi fiscale considerate nefavorabile investitorilor a blocat practic avansarea proiectului, determinând compania americană ExxonMobil (care deținea concesiunea Neptun alături de OMV Petrom) să bată în retragere. Deși la acea vreme nu era evidentă legătura cu Rusia, unii analiști au sugerat că anumiți politicieni influenți care au impus condițiile restrictive ar fi putut acționa (conștient sau nu) în interesul Moscovei, știind că orice amânare a exploatării convine Rusiei. Ulterior, legea a fost ameliorată în 2022, Exxon a vândut participația către Romgaz (companie de stat românească), iar proiectul a fost deblocat – însă cei câțiva ani pierduți au însemnat menținerea dependenței de importuri și oportunități ratate pentru România.
• Încercări de penetrare în proiect: Când Exxon și-a anunțat intenția de a pleca din proiect, s-a vehiculat că printre companiile interesate de cumpărarea participației se numără și gigantul rus Lukoil. Prezența Lukoil (controlată tot de statul rus) într-un proiect de importanță strategică ridica semnale de alarmă, întrucât ar fi oferit Rusiei acces direct la date geologice și o poziție din care să poată sabota subtil lucrările (de pildă, subfinanțându-le sau tergiversând deciziile). Din fericire, autoritățile române au evitat acest scenariu, preferând să implice Romgaz și parteneri din țări prietene (Polonia, eventual). Eșecul Rusiei de a se infiltra ca partener economic nu a însemnat însă abandonarea eforturilor de a deraia proiectul.
• Propagandă împotriva exploatării: Simultan, canalele de propagandă au început să exploateze orice fărâmă de nemulțumire legată de Neptun Deep. Pe de o parte, naționaliștii au fost instigați cu ideea că “străinii ne fură gazul”. AUR și alți “tribuni” au acuzat că, prin contractele existente, România ar ceda prea mult din profit către companiile occidentale (OMV Petrom, de exemplu, are acționar majoritar austriac, fapt amplu criticat mai ales după disputele diplomatice cu Austria). Mesajul era că România e trădată de conducători, lăsând companiile străine să exploateze bogățiile patriei – o temă care stârnește instant revoltă, mai ales având în vedere sensibilitățile istorice despre “resursele noastre”. Pe de altă parte, paradoxal, alte voci au susținut contrariul: că exploatarea gazelor e inutilă sau chiar dăunătoare României, deoarece oricum “Europa ne va forța să renunțăm la gaze pentru energia verde”. Această idee – cum că vom scoate gazul degeaba, deci mai bine să nu-l mai scoatem deloc – a fost propagată insidios pentru a crea confuzie și a lovi în decizia finală de investiție. În orice caz, scopul a fost același: întârzierea sau oprirea proiectului Neptun Deep.
• Provocarea de tensiuni regionale: Rusia a încercat să creeze contextul geopolitic nefavorabil pentru investițiile energetice românești. Un exemplu este atitudinea față de Ucraina și Republica Moldova – doi potențiali beneficiari ai gazului românesc. Prin agenți de influență ca Diana Șoșoacă, s-au lansat propuneri scandaloase (cum ar fi inițiativa Șoșoacă de a revendica teritorial nordul Bucovinei și Basarabia de la Ucraina) menite să tensioneze relațiile României cu vecinii. Dacă astfel de idei ar fi prins teren, ar fi fost mult mai dificil pentru România să colaboreze regional pe proiecte energetice (de pildă, extinderea gazoductelor spre Moldova sau Ucraina). Cu alte cuvinte, Kremlinul a încercat să ne izoleze de potențialii parteneri, promovând politicieni care propagă ostilitate în loc de cooperare.

Astfel, Neptun Deep s-a regăsit în epicentrul unui joc geopolitic dur. În timp ce guvernele occidentale au încurajat și sprijinit discret România să-și valorifice resursele (inclusiv prin expertiză tehnică și finanțare de infrastructură, cum e gazoductul BRUA), Rusia a lucrat în subteran pentru a zădărnici aceste planuri. Faptul că, în 2025, forajele de explorare și dezvoltare au început totuși (platforma uriașă Transocean Barents a ajuns în apele românești și a demarat lucrul) este un semn că planul Moscovei nu a reușit pe deplin. Însă bătălia nu este câștigată definitiv: până când gazul va curge efectiv prin conducte, orice criză politică majoră din România ar putea pune proiectul în pericol. Iar Kremlinul exact pe asta mizează – pe instabilitate și pe politicieni locali dispuși să pună interesele înguste mai presus de agenda strategică națională.

Diana Șoșoacă și perpetuarea tensiunii publice

Nicio radiografie a influenței rusești recente în România nu ar fi completă fără menționarea personajelor colaterale, figurile aparent marginale care însă joacă un rol important în menținerea unei atmosfere toxice și tensionate. Dintre aceștia, cel mai proeminent exemplu este Diana Iovanovici-Șoșoacă. Ajunsă senator în 2020 pe listele AUR, Șoșoacă a fost rapid exclusă din partid pentru indisciplină – însă acest fapt nu a redus deloc vizibilitatea ei publică, dimpotrivă. Șoșoacă s-a transformat într-un “lup singuratic” al extremismului vocal, derulând un spectacol continuu de scandaluri și declarații șocante, perfect sincronizate cu agenda Moscovei.

Avocată de profesie, Diana Șoșoacă s-a remarcat inițial ca activistă anti-mască și anti-vaccin în timpul pandemiei COVID-19, promovând teorii conspiraționiste despre oculta mondială și dictatura medicală. Ulterior, repertoriul ei s-a extins: a devenit anti-UE, anti-NATO, anti-Ucraina, anti-orice. Modul său de acțiune este mereu același – extreme și circ mediatic. De la a se lega cu lanțuri de gardul Guvernului sau al Ambasadei SUA, până la a purta mănuși de box când și-a depus candidatura prezidențială, fiecare gest al Șoșoacăi pare croit pentru televiziuni și pentru viralizare online. În spatele acestor țopăieli populiste, mesajele transmise sunt invariabil aliniate cu propaganda rusă. Ea a susținut, de pildă, că “România a ajuns oricum sub influența Rusiei, în urma negocierilor dintre Trump și Putin” – o afirmație aberantă, menită parcă să demoralizeze publicul pro-occidental (insinuând că orice am face, tot Rusia ne decide soarta). A mai afirmat și că “protestatarii pro-UE din Republica Moldova sunt inconștienți”, sugerând că orientarea pro-europeană e un soi de hipnoză colectivă greșită. Nu în ultimul rând, Șoșoacă a avut inițiativa absolut halucinantă de a depune un proiect de lege prin care România să anexeze teritorii din Ucraina – demers care a stârnit consternare la Kiev și pe care propaganda rusă l-a exploatat cu cinism (încercând să semene neîncredere între Ucraina și România).

Rolul Dianei Șoșoacă în ecuație a fost – și este – acela de a menține o stare de agitație permanentă, de a împinge limitele discursului public dincolo de ceea ce partidele mai mari își permit. Ea funcționează ca o “supapă extremistă”: spune lucruri pe care alții din zona suveranistă poate nu le pot spune direct (pentru a nu-și strica complet imaginea), dar pe care le gândesc sau le doresc propagate. Astfel, Șoșoacă a devenit un canal neoficial prin care cele mai toxice narațiuni ajung la un public specific – un public radicalizat, convins că toată lumea conspiră împotriva României și că doar figuri ca ea spun “adevărul crud”. Moscova a știut să valorifice acest lucru. În investigații recente s-a dezvăluit că, inițial, Diana Șoșoacă era favorita Kremlinului pentru a fi promovată ca lidera curentului suveranist la alegerile prezidențiale din 2024. Se pare că planul rușilor era s-o susțină din umbră, profitând de nemulțumirile populare, astfel încât Șoșoacă să ajungă eventual în turul doi și să creeze o criză politică majoră. Doar excluderea ei din cursă (candidatura i-a fost blocată, probabil din cauza unor nereguli în listă sau prag legal) a făcut ca Moscova să-și mute sprijinul spre Călin Georgescu ca “plan B”. Acest detaliu, venit dintr-o investigație a presei franceze, arată clar că Șoșoacă nu era un accident al politicii, ci parte dintr-un plan mai amplu de diversiune.

Chiar și fără succes electoral major, prezența Dianei Șoșoacă în spațiul public a fost utilă pentru strategia de război informațional. Ea a reușit să scadă calitatea dezbaterii publice la un nivel grotesc, unde argumentele raționale au fost înlocuite de urlete, insulte și scenarii fanteziste. Ori de câte ori guvernul sau instituțiile încearcă să comunice sobru pe teme serioase (vaccinare, sprijin pentru Ucraina, reforme economice), exista riscul ca Șoșoacă să deturneze atenția cu vreun spectacol ieftin care totuși prinde la televiziunile de știri dornice de scandal. În acest fel, agenda reală a țării a fost constant poluată. Când oamenii sunt bombardați cu absurd și scandal, devin fie confuzi, fie cinici – ambele trăiri benefice pentru cei care vor să răstoarne ordinea democratică. Șoșoacă a oferit, practic, fundalul zgomotos necesar pentru ca acțiunile mai subtile ale altor agenți de influență să se desfășoare.

Narațiuni anti-occidentale și războiul hibrid împotriva României

Analizând toate cele de mai sus, se conturează o concluzie îngrijorătoare: România a fost ținta unui război hibrid complex, purtat de Rusia pe tărâm politic, informațional și economic. Scopul final al acestui efort a fost clar – slăbirea României ca pilon occidental în regiune și menținerea ei într-o stare de vulnerabilitate strategică. Metodele folosite au variat de la infiltrarea unor narative anti-occidentale până la tentative directe de subminare a proceselor democratice și a proiectelor de infrastructură critică.

Cum a infiltrat Rusia aceste narațiuni?

În primul rând, prin exploatarea libertății de expresie și a diversității media dintr-o societate deschisă. Ironia face că tocmai valorile democratice (pe care Rusia le disprețuiește) au fost folosite împotriva noastră: propaganda rusă s-a ascuns sub mantia “opiniei alternative” și a “pluralismului”, reușind să se strecoare pe canale mainstream. Anumiți jurnaliști și moderatori de televiziune, fie din senzaționalism fie din complicitate, au oferit platforme primitoare acestor vectori de mesaj. Emisiuni TV la ore de vârf, cu invitate permanente precum Șoșoacă sau alți conspiraționiști, au normalizat treptat discursul anti-UE și anti-NATO. Pe internet, o întreagă armată de conturi false și “influenceri” obscuri au împânzit rețelele cu content virulent: de la filmulețe TikTok în care soldații americani de la baze sunt prezentați ca “ocupanți” ce ne iau petrolul, până la meme-uri pe Facebook ridiculizând liderii UE și NATO ca fiind marionete ale lui Soros sau Bill Gates.

Instituțiile statului român – în special serviciile de informații – au semnalat tot mai des acest fenomen. SRI și alte structuri au avertizat prin rapoarte că se constată un aflux de știri false și acțiuni de influență coordonate dinspre Est. S-au detectat inclusiv atacuri cibernetice asupra infrastructurii informatice naționale: un caz grav a fost tentativa (atribuită serviciului secret rus SVR) de a pătrunde în serverele Autorității Electorale Permanente în timpul alegerilor din 2024. Scopul acelui atac – eșuat datorită vigilenței experților în securitate cibernetică – era probabil alterarea rezultatelor sau măcar compromiterea încrederii publice în corectitudinea alegerilor. Cu alte cuvinte, dacă planul cu manipularea electoratului prin dezinformare nu producea efectul scontat, rușii erau pregătiți și de varianta “hard” – sabotaj tehnologic direct.

În al doilea rând, Rusia a întreținut aceste narațiuni investind în oamenii dispuși să le răspândească. Fie prin finanțări opace (bani veniți pe filiere greu de urmărit, pentru anumite site-uri de știri, ONG-uri sau chiar partide), fie prin sprijin logistic și mediatic, Moscova a ajutat la crearea unei adevărate rețele locale de agenți de influență. Acești agenți nu sunt neapărat spioni în sens clasic; mulți sunt cetățeni români care poate cred sincer în ceea ce spun, dar care ajung să facă jocul Kremlinului. De pildă, un grup de intelectuali și foști ofițeri – auto-denumit “suveranist” – a publicat cărți, a ținut conferințe și a lansat petiții toate având același mesaj: România trebuie să iasă de sub “dictatul” UE și să aibă o relație mai bună cu Rusia. În mod deloc surprinzător, aceleași persoane apăreau des citate în presa rusă ca “experți români care critică NATO”. Avem de-a face cu o veritabilă simbioză: propaganda rusă i-a promovat pe acești “formatori de opinie”, iar ei la rândul lor au răspândit propaganda în societate.

Consecințele asupra investițiilor strategice – nu doar Neptun Deep, dar și altele – au fost semnificative. De fiecare dată când s-a discutat despre investiții majore cu parteneri occidentali (centrale nucleare noi, reactoare modulare cu SUA; cabluri electrice submarine cu Georgia; proiecte de infrastructură finanțate de UE etc.), a apărut imediat un cor de voci care să le conteste. Strategia a fost mereu aceeași: invocarea “interesului național” pentru a bloca progresul real, ceea ce în fapt menține România în poziție vulnerabilă. Să ne gândim: dacă ar fi reușit campania anti-Neptun Deep, am fi rămas dependenți de importuri de gaze – adică exact ce vrea Gazprom. Dacă ar prinde rădăcini curentul anti-NATO, România ar fi mai aproape de o poziție de neutralitate iluzorie – ceea ce pentru Rusia ar fi ideal, căci ar însemna flanc estic slăbit și eventual acces sporit la Dunăre și Marea Neagră. Norocul nostru, până acum, a fost că majoritatea românilor au rămas lucizi și pro-occidentali, iar instituțiile statului și societatea civilă au contrabalansat, pe cât posibil, minciunile propagandei.

Concluzie

Perioada 2019–2025 a arătat cu claritate că Rusia este dispusă să ducă împotriva României un război din umbră pentru a-și atinge scopurile. Profitând de slăbiciunile noastre – nemulțumiri interne, breșe în media, fragilități economice – Kremlinul a reușit să planteze agenți de influență și să amplifice mișcări politice care ne-ar putea fi potrivnice. Ascensiunea lui George Simion, a AUR, epopeea suveranistă a lui Călin Georgescu și bruiajul constant produs de Diana Șoșoacă nu sunt accidente istorice, ci simptome ale unui plan mai amplu de destabilizare. Miza principală a fost împiedicarea României să devină un jucător energetic regional și menținerea țării pe o traiectorie ambiguă, departe de o integrare deplină și asumată cu Occidentul. Cu alte cuvinte, România a fost vizată să devină o verigă slabă în lanțul european, un stat măcinat de conflicte interne, cu societatea divizată și proiecte sabotate – exact genul de mediu în care influența rusă proliferează.

Totuși, această analiză critică scoate la lumină și reziliența României. În pofida eforturilor concertate, țara nu a deraiat de la drumul său euro-atlantic. Propaganda a făcut rău, dar nu a cucerit majoritatea. Proiectul Neptun Deep a fost întârziat, dar nu oprit. Instituțiile democratice au fost zguduite, dar au rezistat. Faptul că vorbim deschis astăzi despre această conspirație și despre modul în care am fost atacați într-un război hibrid e un semn că societatea românească își dezvoltă anticorpii necesari. Demascarea impostorilor “patrioți” și conștientizarea pericolului reprezintă primii pași spre neutralizarea influenței maligne a Kremlinului.

În anii ce vin, provocările vor continua – războiul din Ucraina încă nu s-a terminat, competiția pentru resurse e tot mai acerbă, iar alegeri importante bat la ușă. Dar dacă am învățat ceva din perioada 2019–2025, este că vegherea asupra democrației noastre nu poate fi lăsată pe mâna altora. Fiecare cetățean, jurnalist, politician onest are datoria să discearnă adevărul de minciună, patriotismul real de cel fals, interesul național autentic de diversiunea orchestrată de forțe ostile. Doar așa vom putea contracara pe deplin această tentativă de subjugare subtilă și vom putea asigura României parcursul liber și prosper pe care îl merită, departe de tentaculele influenței rusești.

Cine sunt, concret, păpușarii?

Cine a stat în spatele ridicării acestor doi impostori și i-a împins în față ca „salvatori ai neamului”? Deși multe fire duc spre structuri informale, umbre, nume care nu apar pe afișele electorale, avem indicii serioase și câteva personaje-cheie. Hai să le punem cap la cap:

1. Generalul (r) Mircia Chelaru – mentorul ideologic al conspirației suveraniste

Fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române pentru câteva luni în 2000, Chelaru a devenit ulterior un promotor fervent al ideii de naționalism românesc cu accente conspiraționiste. A fost aproape de PRM, a avut legături cu cercuri legionaroide și e un apropiat al grupării din jurul lui Călin Georgescu.

A apărut frecvent la evenimente organizate de Georgescu, unde predica despre “resetarea suverană a țării”, despre “sclavia economică” și alte lozinci perfecte pentru a infesta tineri confuzi cu idei mari și goale. Este unul dintre vectorii principali care au legat ideologia suveranistă de militarismul pensionar și nostalgia pentru un trecut „glorios” al autorității brute. De altfel, și Simion a avut întâlniri și poze cu Chelaru în perioada 2019–2021.

2. Generalul (r) Ilie Marin Suceavă – personajul invocat chiar de Gigi Becali

Acesta este numele fierbinte vehiculat în ultima perioadă. Potrivit dezvăluirilor lui Gigi Becali, generalul Suceavă este omul care l-a „inventat” pe Călin Georgescu și a fost implicat în structurarea nucleului dur al mișcării suveraniste românești. Deși apare puțin în spațiul public, în cercurile de informații se discută de ani buni despre implicarea sa în rețele de influență fost-securiste cu simpatii estice. Ar fi fost una dintre piesele de legătură dintre foste cadre din SRI, oameni cu conexiuni în Moscova și zona conspiraționiștilor geopolitici din Balcani.

Se presupune că Suceavă a fost responsabil cu racolarea și “mentoratul” lui Georgescu, dar și cu protecția lui George Simion în faza incipientă – când liderul AUR apărea “de nicăieri”, dar avea infrastructură, expunere, sponsori și susținere mediatică.

3. Dan Puric – actorul devenit ideolog de tranșee

Deși nu face parte din serviciile de informații, Puric a fost un catalizator intelectual pentru ambele personaje. Retorica sa ultra-ortodoxistă, anti-occidentală, îmbibată în misticism de cartier, a fost materia primă ideologică pentru Simion, Georgescu și Șoșoacă. A fost invitat constant la conferințe, simpozioane, lansări de carte și emisiuni unde promovea ideea că „Occidentul ne-a distrus sufletul”, că „sistemul e o colonie străină” și că „soluția vine din credință și naționalism”.

Puric n-a fost arhitectul rețelei, dar a fost guru-ul cultural al ei. A dat “narațiunii suveraniste” un aer de profunzime falsă și a pregătit mental o parte a publicului pentru acceptarea unor figuri ca Georgescu sau Simion.

4. Claudiu Târziu și rețeaua conservatoare ortodoxistă

Târziu, copreședinte AUR alături de Simion, este liantul dintre zona ecumenică ultra-conservatoare și structurile mai rigide din zona militară. A fost fondator al revistei Rost, o platformă care a funcționat ca incubator pentru ideologia național-creștină ultra-tradiționalistă, cu rădăcini adânci în mistica legionară și legături tulburi cu mișcările pan-ortodoxiste din estul Europei.

Târziu a fost cel care a adus un nucleu “doctrinar” în AUR, împreună cu Mihai Tîrnoveanu – medicul legionar de la Târgu Mureș, specializat în marșuri unioniste, cruci mari și lozinci medievale.

5. Figuri din fostul PSD naționalist – “oamenii de legătură” discreți

O parte din ascensiunea suveraniștilor a fost posibilă și grație unor personaje din vechiul PSD, naționaliști anti-NATO, care au rămas în umbră. Este vorba de acei baroni care, după epoca Dragnea, s-au repliat discret în spatele unor noi proiecte „patriotice”, și au oferit know-how, structuri și canale de influență media. Nume ca Codrin Ștefănescu, Iulian Iancu sau oameni de la marginea partidului au vehiculat idei naționaliste și au avut relații cordiale cu zonele unde se întâlnesc naționalismul economic, ortodoxismul și filorusismul.

6. Ambasada Rusiei – discreție, contacte, simpozioane

Fără să apară oficial în nicio schemă, Ambasada Rusiei de la București a avut un rol de coordonare soft. Se știe că în perioada 2018–2022 au avut loc evenimente culturale și reuniuni informale unde au fost invitați membri ai elitei suveraniste – inclusiv Georgescu, Târziu, Șoșoacă și diverși analiști “independenți” de pe la Realitatea, TVR sau Gold FM.

Nu e exclus ca în acele întâlniri – “petreceri culturale” sau “mese rotunde” – să fi fost stabilite teme-cheie și mesaje pentru propagandă: neutralitate, protejarea resurselor, conspirația globalistă, pericolul NATO etc.

Plicurile grăsuțe ale Rusiei au mânjit multe conștiințe

Cei care i-au “îndrumat” pe Georgescu și Simion sunt un amestec toxic de generali pensionați cu nostalgii de KGB, ideologi locali care flutură tricolorul ca o armă, și reprezentanți soft ai influenței rusești în România. Fiecare a avut un rol: unii au tras sforile, alții au predicat ideologia, alții au livrat rețele și infrastructură. Iar cei doi – Georgescu și Simion – n-au fost decât niște măști pentru o operațiune mai amplă de control, dezbinare și sabotaj al României. Așa cum arată lucrurile azi, o vor face și în continuare.