România feudală: hârțoage, aberații și mentalități în era digitală

În România anului 2025, rezolvarea unei probleme la primărie seamănă cu o excursie în Evul Mediu – doar că plină de gadgeturi moderne. În loc să dispară hârtiile, le-am digitalizat și multiplicat până la absurd. Procedurile oficiale par un ritual antic: depui online un formular, pe care instituția îl tipărește, îl semnează cu ștampilă, apoi îl scanează și-l trimite înapoi.

Administrație publică: teatru de hârtie

Aproape fiecare hotărâre de consiliu local generează mii de drumuri inutile între primărie și prefectură – pe banii și nervii tăi. „Digitalizarea” rămâne doar un cuvânt la modă, rostit de politicieni care habar n-au ce înseamnă un server.

În realitate, dosarele cresc precum buruienile pe câmp: la fiecare „e-guvernare” apar și mai multe ștampile și semnături. Cetățeanul e tratat ca un intrus care deranjează liniștea feudală a birourilor, iar soluțiile rapide sunt privite ca o blasfemie împotriva sistemului.

Justiție: labirint fără ieșire

Justiția românească pare blocată în veșnică letargie: procesele durează cât o jumătate de viață, legile se schimbă peste noapte, iar termenele sunt amânate de atâtea ori încât par să joace ping-pong cu nervii oamenilor. O banală chemare în judecată devine un carusel de ședințe și dosare prăfuite.

În loc să-și recapete credibilitatea, sistemul se scufundă în haos: tinerii magistrați pleacă la muncă afară, iar cei rămași par prinși într-un teatru de absurdități. Când se mai schimbă Codul Penal de patru ori pe an, nici măcar profesioniștii nu mai țin pasul. Între timp, politicianul își salvează amicii și își pregătește „portițe de scăpare” – legislația e făcută pentru a servi grupurile de interes, nu omul de rând.

Justiția este un basm de adormit conștiințe: pare că dreptatea e trasă la sorți de un vrăjitor bătrân, într-o pădure cu legi ce-și schimbă frunzele după chef.

Educație: profesori cu cretă și nervi

Școala românească e prinsă între două lumi: vrea să fie modernă, dar încă predă cu aceeași cretă de pe vremea bunicilor. Manualele sunt vechi și plictisitoare, programa e la fel de flexibilă ca un trunchi de stejar, iar profesorii, deși bine intenționați, n-au cu ce lucra. Tablele inteligente stau degeaba, că nu au internet, iar laboratoarele sunt recuzita unui film vechi.

Elevii învață mai mult cum să memoreze fraze goale decât cum să gândească. În universități, nepotismul e la putere: rectorii își trag prietenii la catedră, iar funcțiile de conducere sunt ocupate de aceleași figuri de când lumea. Absolvenții ies cu diplome, dar puțini știu să le folosească. Rezultatul? O școală care produce mai mult frustrări decât performanțe și o generație care pleacă la muncă afară, convinsă că „la noi nu se poate”.

Sănătate: spitale de groază

Sistemul sanitar românesc e un muzeu viu: clădiri vechi, lifturi ruginit și echipamente care par relicve de colecție. Multe spitale sunt construite pe vremea bunicilor și arată la fel de prăfuit. În loc de modernizare reală, avem inaugurări de șantiere fără sfârșit. Medicii tineri își fac bagajele și fug în Occident, căci în țară își găsesc doar promisiuni.

Cine are ghinionul să ajungă la urgență e întâmpinat de personal obosit și un coridor cu igrasie. Tratamentele sunt pe liste interminabile, iar medicamentele lipsesc de pe rafturi. Dacă totuși ai noroc să găsești un doctor, acesta îți scrie rețeta pe un colț de hârtie, că spitalele nu au bani nici de formulare. România de azi tratează pacienții ca pe niște clienți nepoftiți, într-un bal mascat cu costume medievale și promisiuni de aur.

Infrastructură: drumuri medievale

România rutieră e un banc prost: țară de mărimea Italiei, dar cu sub 1.000 de kilometri de autostradă. Restul drumurilor sunt o combinație de cratere și șanțuri, de parcă ne întrecem să vedem cine-și rupe mașina primul. În fiecare an ni se promite „marea asfaltare”, dar rezultatul e același: panglici tăiate cu fast, urmate de kilometri de gropi neastupate.

Proiectele de infrastructură se mișcă precum melcul beat: anunțuri bombastice, dar șantiere abandonate. Șoselele noastre, unde există, arată ca după bombardament: să te aventurezi cu mașina e un test de răbdare și bani aruncați pe reparații. În timp ce în alte țări asfaltul e un dat, la noi e motiv de știre de senzație. România de azi e tot la nivel de poteci între gropi, de parcă am rămas în veacul întunecat.

Biserică și stat: legături de catifea

În loc să fie lumină și alinare, Biserica a devenit partenerul de afaceri al statului. S-au construit catedrale grandioase, dar spitale și școli stau cu clanța ruginită. Religia e materie de studiu obligatorie, iar preoții predică de la altar și în politică. Autoritățile se bat pe moaște și pupă inelele clerului, iar educația religioasă e mai importantă decât educația civică.

În loc să aducă lumină spirituală, Biserica ține statul într-o relație de supunere: o combinație între tămâie și contracte publice. În secolul XXI, statul român încă mai crede că e firesc să dea bani de la buget pentru pomeni electorale cu iz de sfințenie. Rezultatul? Cetățeanul nu știe dacă trăiește într-un stat laic sau într-un voievodat cu cruce la fiecare colț de stradă.

Mentalități colective: „merge și-așa”

De ce nu se revoltă nimeni? Fiindcă românul s-a obișnuit cu „merge și-așa”. S-a adaptat la compromis și la neîncredere, iar „mai bine taci” e regula nescrisă. Ne-am învățat să ne mulțumim cu puțin și să-i lăsăm pe alții să decidă. Orice tentativă de a cere drepturi e văzută ca o prostie: „ce, vrei să-ți cauți beleaua?”.

Nepotismul e considerat firesc: „dacă tot fură toți, măcar să fure ai noștri”. Reflexele feudale au rămas adânc înrădăcinate: supunere, tăcere, frica de autoritate. În loc să cerem mai mult, ridicăm din umeri și așteptăm „minunea”. E un amestec de resemnare și ironie amară, care ne ține pe loc de zeci de ani.

Cetățeanul în fața statului: client, nu partener

Relația dintre stat și cetățean e o scenetă de comedie proastă. Consultările publice sunt un simulacru, legile se fac pe ascuns, iar deciziile se iau fără să întrebe nimeni pe nimeni. Cetățeanul e invitat la „dialog”, dar e mai degrabă un monolog al autorităților. La ghișee, ești umilit cu programări imposibile și taxe inventate.

Totul e gândit să-ți reamintească locul tău: un pion pe tabla de șah, nu un partener de discuție. Transparența e doar un concept frumos: bugetele rămân închise, licitațiile sunt cu dedicație, iar orice încercare de a cere explicații e întâmpinată cu un zâmbet superior. În final, ți se arată clar cine-i șeful: tu plătești, ei conduc.

O țară care se complace în captivitate

În comparație cu restul Europei, România e prinsă între două lumi: una care vrea să meargă înainte și alta care ține cu dinții de trecut. Realitatea e că suntem, pe alocuri, tot în Evul Mediu: cu instituții care lucrează cu toptanul de hârtii, cu școli care scot pe bandă rulantă analfabeți funcționali, cu spitale în ruină și drumuri care-ți pun viața în pericol.

Iar între toate astea, cetățeanul e prins ca un personaj de basm – de multe ori fără replică și fără șanse. Până când autoritățile vor înțelege că modernizarea nu e doar un moft, ci o datorie, spectacolul de Ev Mediu cu tablete și ștampile va continua – pe nervii și banii noștri.

Mai ales când vine vorba despre politică…

Politica românească actuală seamănă cu un bal mascat medieval. De la baronii locali care poartă coroane invizibile, la liderii centrali care-și împart funcțiile ca pe feude, e un spectacol de vânătoare de putere pe spinarea cetățenilor. Și cum în Evul Mediu existau vasali și seniori, la fel vedem și acum: „curteni” politici, cu dedicații speciale, contracte grase și jurăminte de vasalitate, doar că nu mai poartă coifuri și armuri – poartă costume scumpe și limbaj de lemn.

Orice inițiativă „de bine” e umflată cu fast: la fel ca în Evul Mediu, când un rege mai zgârcit ridica o catedrală ca să-și spele păcatele. Politicienii de azi îți promit poduri peste prăpastii pe care tot ei le sapă, spitale la care nu vei ajunge niciodată și autostrăzi de hârtie, ca în desenele de copii. Și dacă te uiți la cum se ceartă și cum își schimbă alianțele, parcă ai vedea un turnir cavaleresc, cu săbii de carton și buzunare doldora de bani publici.

Apoi, cum e și firesc, avem „cnezatele” locale – primari și șefi de consilii care se cred stăpâni absoluți. Nu contează cât de proastă e situația în orașul lor: așa cum în Evul Mediu conta să fii de sânge nobil, acum contează „sângele de partid”. Funcțiile nu sunt văzute ca un serviciu, ci ca un titlu de noblețe, moștenit sau negociat. Cine n-are spate de partid, stă la coada lungă de umilințe și promisiuni deșarte.

Cultul personulității

Și da, politica românească e în continuare dominată de cultul personalității. Orice lider care prinde puterea devine un mic prinț feudal, preocupat mai degrabă de imaginea proprie decât de bunăstarea supușilor. Bătălia pentru tron se dă mereu la televizor, cu anunțuri bombastice, dar faptele rămân în epoca de piatră.

Pe scurt, politica românească actuală împrumută din Evul Mediu nu doar mentalitatea de feudă și nepotism, ci și plăcerea secretă a conducătorilor de a păstra supușii la marginea bunului-simț. În loc să fie un motor de progres, politica de azi pare mai degrabă un spectacol cu turnuri de fildeș și corupție, jucat pe scena unei țări care merită mult mai mult.

O recapitulare

Mentalitățile care ne țin blocați într-un Ev Mediu perpetuu sunt, de fapt, un amestec de frică, oboseală și resemnare colectivă. Când trăiești decenii la rând într-un sistem care te învață că „e mai bine să taci decât să vorbești”, reflexele de supunere devin aproape naturale. Generațiile anterioare au fost crescute cu ideea că autoritatea e de neatins și că statul e un tată cu biciul în mână – iar lecția asta a trecut, subtil, de la părinți la copii.

Apoi, e și nostalgia aceea românească: „lasă, că merge și-așa”. E un mod de a face haz de necaz, dar și un mecanism de supraviețuire. În loc să te frustrezi continuu, îți spui că lucrurile oricum nu se vor schimba. Pe termen scurt, pare să funcționeze: îți conservi nervii, îți îngropi așteptările. Dar pe termen lung, duce la un fel de amorțire a spiritului critic.

Mai e și educația, care din păcate nu reușește să scoată generații de oameni cu gândire independentă. Școala românească nu pune accent pe dezbatere, pe argumentare sau pe cultivarea ideii de cetățean activ. De multe ori, profesorii – și ei crescuți în același sistem – preferă disciplina și memorarea, nu curiozitatea și întrebările incomode. Așa că elevii pleacă de pe băncile școlii cu capetele plecate și cu o sfântă teamă de a „nu deranja”.

Să nu uităm de sărăcie – pentru mulți, e mai important să-și plătească facturile decât să iasă în stradă. Supraviețuirea bate revolta. Când tot ce te interesează e să prinzi un loc de muncă prost plătit, să-ți plătești datoriile și să mai pui deoparte pentru iarnă, cine mai are chef să se bată cu un sistem corupt? Nu că n-ar exista revolta – dar e înecată de nevoile zilnice și de o lipsă cronică de speranță.

Și, desigur, contează și o doză de fatalism balcanic. Românul e poet la supărare, dar sceptic la reformă. „Toți sunt la fel”, „Nu se schimbă nimic” – e mantra colectivă pe care o tot repetăm. Ne place să ne plângem la cafele și pe rețelele sociale, dar mai greu ne mobilizăm să cerem altceva decât „mai binele de ochii lumii”.

În spatele acestor reflexe stă, până la urmă, o lecție tristă: de zeci de ani, statul nu și-a câștigat respectul. Ba dimpotrivă – a confirmat de fiecare dată că e corupt, incompetent sau pur și simplu nepăsător. Și când vezi la nesfârșit că statul își bate joc de tine, începi să te gândești că poate așa e firesc. De aici, până la resemnarea completă, nu e decât un pas.

Un efect logic

Așadar, stăruința mentalităților medievale în România nu e doar un „defect național”, ci un efect logic al unei istorii lungi de umilințe și trădări. Și până când nu vom reuși să transformăm această stare de spirit în acțiune – fie și una mică – vom rămâne captivi într-o piesă veche, cu replici obosite și final mereu la fel.