Sistemul instituțional al României – o privire critică

Sistemul instituțional românesc e ca o caracatiță cu zeci de brațe, fiecare braț fiind un birou, un departament, o agenție de dat din gură și de tocat bani publici. De la ministere împovărate de hârtii și „consilieri de consilieri”, la agenții care se joacă de-a inovația dar nu știu nici să-și închidă ușa de la baie, totul miroase a pasare de responsabilitate și a salarii plătite doar pentru a bifa prezența. În teorie, avem stat de drept și instituții „europene”.

În practică, avem o adunătură de sinecuri, șefi care își plimbă costumele de la o comisie la alta și un popor care așteaptă de 35 de ani reforma adevărată. De la Palatul Victoria până la ultimul birou de la Direcția de Muște din Cișmigiu, toți își fac de lucru, dar nimeni nu-și face treaba. Acesta e marele adevăr pe care-l vom explora: cum ne sufocă instituțiile pe care le plătim și cum ne fură speranța de a mai construi vreodată un stat care să funcționeze pentru oameni, nu pentru neamuri și găști.

Un început glorios cu final penibil

România s-a apucat cu nădejde de „construit statul de drept” după Revoluție. Toți se băteau cu pumnii în piept că vor face instituții curate și oameni serioși. A ieșit… ei bine, o șandrama plină de uși care scârțâie și de funcționari care-și uită numele, dar nu și pilele.

Misterele instituțiilor românești: cum au devenit sinecurile o boală națională

La început, agențiile naționale erau create cu entuziasm de festival. „Trebuie să avem și noi o agenție de orice!” – de la locuințe pentru tineri la antidrog, de la înfrumusețat pădurile până la scormonit norii pentru picături de ploaie. N-a contat dacă avem bani, n-a contat dacă avem specialiști. Important era să fie șefi cu secretară și secretară cu verighetă strălucitoare.

Cum s-a ajuns la înghesuiala sinecurilor

Rețeta era simplă: creezi o agenție, îi faci un sediu frumos (cu termopane și flori de plastic la ușă), apoi umpli birourile cu rude, amante, fini și fini de fini. Nu contează dacă sunt competenți – contează să fie „ai noștri”.

Astfel, pas cu pas, România s-a transformat într-un Disneyland birocratic: fiecare minister cu propriile sale „copilași” – agenții care, teoretic, fac minuni, dar practic nu fac decât să consume bugetul și să amâne deciziile. Căci dacă e vreo problemă, toată lumea dă vina pe altcineva. E ca la un meci de fotbal în care mingea e pasată mereu: ba la ANL, ba la ANPIS, ba la ANES. Și nimeni nu știe cine dă golul.

Pasarea responsabilității – sport național

Pasarea răspunderii e mai veche decât Constituția. În România, orice director de agenție știe că, la o adică, nu e el de vină. „Păi, noi am făcut un raport. Dar ministerul nu a dat avizul final.” Ministerul: „Noi am dat aviz, dar ăia de la agenție n-au completat hârtiile.” Prefectul: „Eu nu pot interveni că-i treaba voastră.” În final, cetățeanul rămâne cu ochii-n soare, iar factura la încălzire e la fel de mare.

Când o agenție „ratează” (de exemplu, uită să verifice centrele de bătrâni unde mizeria ajunge la tavan), Guvernul se preface mirat: „Nu știm cum s-a întâmplat asta. Vom înființa o comisie de anchetă!” Adică… încă un birou, încă o masă rotundă, încă niște cafele la protocol și niciun vinovat real.

Cine-s muștele din Cișmigiu?

De la Agenția Antidrog care face „prevenție” cu afișe colorate pe holuri de școală, până la Agenția pentru Locuințe care construiește 12 apartamente pe an și le dă la rubedenii, totul e un dans de sinecuri. E ca și cum ai angaja un paznic la Cișmigiu ca să alunge muștele și să-ți ceară 3 milioane pe an pentru sprayul cu flori de plastic. Într-un stat normal, ai da cu paleta și ai rezolva problema. La noi, trebuie să plătim și șeful de la paletă, și contabila de la paletă, și nepotul care duce cafeaua la paletă.

Impactul? Plătim cu vârf și îndesat

Ce înseamnă pentru noi toată această rețea de sinecuri și agenții inutile? Înseamnă că banii de la școli și spitale se duc pe cafelele de la protocol și pe mașinile de serviciu. Înseamnă că, în loc să avem drumuri și școli mai bune, avem rapoarte și consilieri plătiți să doarmă în ședințe. Înseamnă că reforma aia mare de care tot vorbim de 35 de ani rămâne o glumă proastă: cum să faci reformă cu niște sinecuri care trăiesc tocmai din lipsa reformei?

Și mai e ceva: înseamnă că atunci când ai nevoie de un răspuns – la taxe, la ajutoare sociale, la orice – trebuie să iei la rând cinci ghișee, să bați la zece uși și să lași la sfârșit un oftat lung cât o zi de post. Fiindcă totul e făcut să-ți amintească un singur adevăr: „Nu există interes real pentru cetățean, doar interes pentru scaun.”

Ce-i de făcut?

Soluția e simplă pe hârtie: evaluare serioasă a fiecărei agenții și tăierea balastului. Că dacă nu-i folosește nimănui, de ce să-l mai ținem la căldură? Dar realitatea e mai complicată. Reformele s-au blocat de fiecare dată în clanuri politice, în frica de a-și pierde locurile călduțe. Așa că, deocamdată, ne rămâne doar râsul amar și amintirea că, la final, nu e vorba de agenții, ci de noi. Noi, care plătim nota de plată și care încă sperăm, prostește poate, că o să vină și ziua în care statul va lucra pentru noi, nu pentru neamurile „bine plasate”.

E o chestiune de viziune și curaj moral.

Președintele nu are, constituțional, pârghiile directe de „a da afară” armata de sinecuri și birocrați inutili – e treaba Guvernului și a Parlamentului. Dar președintele poate și trebuie să fie inspiratorul și garantul moral al acestor schimbări. În loc să stea la poză și să-și păstreze aura de „arbitru la nivel înalt”, poate arăta că reforma e urgentă și e o miză națională.

Ar putea spune clar: „Dacă nu începem acum să reducem aparatul birocratic, să evaluăm și să desființăm agențiile-fantomă, România rămâne un stat captiv intereselor de clan și banii publici rămân pradă politică.” Într-o țară normală, un astfel de semnal – mai ales de la Cotroceni – ar avea forță.

E nevoie de un semnal puternic dinspre Cotroceni

Mai departe, e responsabilitatea executivului (Guvern, ministere, Parlament) să pună în aplicare „igienizarea” birocrației, dar semnalul și exemplul moral sunt vitale. Președintele e cel care poate schimba tonul discuției: de la lamentări la un proiect coerent de reformă. Într-o țară în care birocrația a devenit scut și sinecură, un astfel de semnal de la vârf e un început – și un început e mai bun decât nimic!

Sistemul instituțional al României – o privire critică

Instituțiile centrale

Pe plan național, statul român funcționează după principiul separării puterilor: Puterea executivă (Guvernul) este condusă de un prim-ministru și alcătuită din ministere şi instituţii subordonate, iar Puterea legislativă îi revine Parlamentului bicameral (Senat şi Camera Deputaților). Guvernul stabilește politicile publice şi emite ordonanțe şi hotărâri de guvern; ministerele coordonează domeniile de activitate (Finanțe, Sănătate, Educație etc.). Parlamentul adoptă legi și aprobă bugetul, avizează guvernul și poate demite miniștri sau chiar întreg guvernul. Președintele României are rol de garant al Constituției și de mediator extern, poate iniția referendumuri și desemnează unii magistrați și guvernatori, dar nu conduce administrativ țara.

Alături de acestea, există instituții de control și reglementare cu rol specializat: de exemplu Curtea de Conturi (audit financiar), Avocatul Poporului (protecția drepturilor cetățenești), Autoritatea de Supraveghere Financiară şi Consiliul Concurenței. În ultimii ani s-au făcut eforturi de digitalizare (declarații şi plăți electronice), iar unele reforme (încasare TVA, gestiune fiscală) au crescut colectarea de taxe. Totodată, se înregistrează progrese parțiale în atragerea fondurilor europene pentru infrastructură și dezvoltare regională.

Instituțiile locale

La nivel local, România este împărțită în 41 de județe și mii de unități administrativ-teritoriale (municipii, orașe și comune). Fiecare județ are un consiliu județean ales și un președinte al consiliului; orașele și comunele au primari aleși și consilii locale.

Aceste autorități locale gestionează serviciile de interes public de zi cu zi: infrastructură rutieră secundară, alimentare cu apă, școli primare și grădinițe, administrație publică locală şi taxe locale. Bugetele lor provin din impozite locale și transferuri de la bugetul de stat. Prefectul județului, numit de Guvern, veghează asupra legalității hotărârilor locale și gestionează situațiile de urgență conform legii. La nivel comunitar, se încearcă atragerea fondurilor europene pentru dezvoltare (drumuri, utilități, locuințe sociale etc.).

În general, administrația locală asigură serviciile de bază aproape de cetățean, însă resursele financiare și profesionale sunt adesea reduse. S-a constat că multe primării și consilii locale plătesc funcționari politici în locul celor calificați şi că legislația complexă limitează inițiativa locală. În plus, competențele sunt uneori neclare între ministere şi nivelul local, ceea ce duce la blocaje administrative (de exemplu, aprobări consecutive de la minister, prefect și comisii locale la un proiect de construcție).

Ce funcționează bine

În ultimii ani s-au înregistrat câteva realizări notabile: implementarea parțială a digitalizării administrației (declararea online a unor taxe, platforme guvernamentale pentru e-guvernare), creșterea veniturilor la buget prin îmbunătățirea colectării fiscale, și finalizarea unor proiecte mari de infrastructură (autostrăzi, magistrale de cale ferată). Statul a derulat programe sociale și educaționale cu impact pozitiv (subvenții la încălzire în perioade critice, burse pentru elevi, renovări de școli). De asemenea, cooperarea cu UE a adus fonduri importante pentru investiții regionale, iar raportarea de la instituțiile de audit (Curtea de Conturi) a devenit mai transparentă, ajutând la identificarea risipei banului public. În sectorul justiției și al controalelor interne s-au implementat mecanisme mai stricte în ultimii ani (programe anticorupție, audit intern în ministere), ceea ce a sporit presiunea publică pentru integritate.

Probleme majore și cauze

În practică însă, numeroase disfuncționalități împiedică buna guvernare. Iată câteva probleme-cheie:

• Birocrație și legislație în exces: Statul român emite foarte multe reglementări (legislative și normele metodologice aferente), uneori contradictorii. Procedurile administrative sunt adesea complexe și lente, iar formarea personalului civil insuficientă.
• Corupție și politizare: Instituțiile publice sunt frecvent politizate. Miniștrii schimbă echipele de conducere ale agențiilor și institutelor, numind pe criterii politice. Lipsa unei culturi de integritate slăbește încrederea publică și eficiența deciziilor. Corupția la nivel înalt întârzie investițiile majore și distorsionează contractele publice.
• Fragmentarea deciziilor: Responsabilitățile sunt împărțite între numeroase structuri paralele (minister, agenții, departamente guvernamentale, prefecturi). Astfel, o lege sau o investiție trebuie avizată de zeci de organisme, ceea ce prelungește procesul decizional. În consecință, nicio instituție nu își asumă clar întreaga responsabilitate – fiecare poate da vina pe altcineva în caz de eșec.
• Resurse limitate: Bugetele instituțiilor locale sunt frecvent insuficiente pentru investiții, iar salariile din sectorul public au rămas mici în comparație cu mediul privat. Acest lucru a dus la migrația multor funcționari tineri către privat sau străinătate și la penurie de specialiști.
• Lipsă de strategii pe termen lung: Schimbările frecvente de guverne au creat instabilitate strategică. Programele importante (reforme fiscale, educație, sănătate) sunt inițiate și abandonate la fiecare ciclu politic nou, fără continuitate.
• Instituții duplicat și ineficiente: Statul are organizații care suprapun atribuții (inspectorate similare în ministere diferite). Aceasta creează ineficiențe și risipă. Instituțiile de control (spre exemplu, diverse inspectorate de stat) uneori își acoperă reciproc deficiențele, lăsând nereguli neadresate.

Agenții naționale percepute ca parazitare

România are zeci de agenții guvernamentale specializate, însă numeroși analiști şi politicieni le consideră redundante și ineficiente. Aceste structuri interne departamentelor guvernamentale sunt criticate că multiplică formal responsabilitățile și încurcă lanțul decizional, permițând guvernului să își paseze răspunderea de la ministere la agenții. Agențiile sunt finanțate de la bugetul de stat și au reguli proprii, dar deseori îndeplinesc atribuții care ar putea fi integrate în ministere sau în instituții deja existente. Iată câteva exemple de agenții acuzate că toacă fonduri publice fără rezultate clare:

• Agenția Națională Antidrog (ANAD): Înfiițată pentru a coordona programe împotriva consumului de droguri, ANAD este una dintre cele mai criticate. Deși scopul său este prevenirea și combaterea traficului și consumului de stupefiante, în ultimii ani consumul de droguri a crescut în continuare. Criticii notează că agenția a lansat doar câteva campanii de informare punctuale, fără strategie coerentă, și și-a justificat ineficiența prin motivarea că nu dispune de suficiente fonduri și personal specializat. S-a reproșat că managementul politic al agenției (directorii numiți politic, uneori interimar, fără experiență în domeniu) a slăbit capacitatea operațională. Astfel, ANAD pare să suprapună activitatea unor instituții de aplicare a legii (poliție, DIICOT), rezolvând foarte puține probleme concrete.
• Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială (ANPIS): Instituția care gestionează plățile sociale și verifică modul în care sunt acordate ajutoarele (de ex. alocații, pensii, indemnizații) a fost ținta unor scandaluri. În urmă cu câțiva ani, controale mediatizate în centre de bătrâni au reliefat abateri majore (pensionari neîngrijiți în ciuda fondurilor alocate). Raportările au arătat că inspectorii ANPIS fac „controale de formă”, ignorând probleme concrete, iar Guvernul a acuzat agenția că „stă în papuci” în loc să sancționeze abuzurile. Totodată, această instituție are filiale în fiecare județ și cheltuie fonduri semnificative pe organizarea birocrației sale. Criza dezvăluită de verificări a condus chiar la promisiuni de desființare a unor structuri înrudite („sistemul slăbiciunilor din administrație”), semnalând că ANPIS și structuri similare au generat mai multă birocrație decât rezultate palpabile.
• Agenția Națională pentru Locuințe (ANL): Este responsabilă de construcția și distribuirea de locuințe sociale și pentru tineri. În practică, însă, activitatea ANL a fost marcată de practici de clientelism. De exemplu, investigații jurnalistice au arătat că listele de prioritate pentru locuințele ANL sunt manipulate politic – copiii unora dintre cei în funcții publice sunt preferați față de tineri obişnuiţi. Astfel, ANL este considerată deopotrivă „o portiță” pentru favorizarea relațiilor politice și un consumator de buget în condițiile în care oferta de locuințe livrate nu acoperă nevoile reale. Procedurile de selecție netransparente și numărul mic de locuințe rezultate sporeşte neîncrederea cetățenilor în acest program.
• Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse (ANES): Un alt exemplu frecvent menționat este agenția care are ca misiune promovarea egalității între femei și bărbați. Deși idealurile egalității de gen sunt importante, critica cade pe faptul că ANES desfășoară în principal activități birocratice și evenimente protocolare, fără rezultate concrete sau legături strânse cu necesitățile societății. Mai mult, numirea conducerii ANES este adesea politică şi depinde de schimbarea majorității parlamentare, ceea ce subminează profesionalismul instituției. Similar, alte agenții cu profil administrativ (de exemplu, Agenția pentru Protecția Consumatorului în trecut, Agenția Domeniilor Statului etc.) au fost acuzate că au preluat atribuții neesențiale și și-au creat un aparat supradimensionat.
• Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM) și altele: Deși ANRM are rolul de a reglementa exploatarea resurselor naturale, ea a fost supusă unor critici privind împărțirea licențelor și lipsa de control în concesionări. Multe agenții de stat (ANRM, CNADNR – azi CNAIR, Regia Autonomă de Administrare a Drumurilor Naționale, etc.) au structuri de conducere numeroase și bugete mari, uneori păguboase, fără eficiență proporțională în investiții sau servicii. În ansamblu, lista instituțiilor pentru care experții cer reforme este lungă, iar fiecare nou guvern aduce noi numiri în ele – o practică care susține însă fenomenele de fragmentare și risipă bugetară.

Consecințe și efecte

Existența acestor agenții “parazitare” are câteva efecte negative: în primul rând, bugetele separate necesită cheltuieli suplimentare cu personalul și funcționarea lor. În loc să plătească un singur Departament sau Minister pentru o politică publică, statul plătește mai multe entități care se cred răspunzătoare una pe lângă alta.

În al doilea rând, deciziile politice devin fragmentate: de multe ori un proiect legislativ trebuie avizat de zeci de instituții și comisii, ceea ce încetinește adoptarea legilor și încurcă aplicarea programelor publice. Ori de câte ori apare o problemă – de la controlul mediului înconjurător până la controale financiare – fiecare parte poate invoca competența altcuiva.

Astfel, responsabilitatea este pasată din minister în agenție și invers, iar cetățeanul nu mai știe cine răspunde efectiv de soluționarea problemei. În ultimă instanță, bugetul public are de suferit: banii sunt cheltuiți pe întreținerea acestor structuri suplimentare, în loc să fie folosiți direct în programe eficiente pentru cetățeni.

Reformele administrative propun reducerea acestui aparat birocratic (prin comasarea agențiilor redundant și reformarea mecanismelor decizionale) pentru a evita risipa și pentru a asigura o politică publică coerentă, cu răspundere clară.

Sistemul instituțional din România…

… cuprinde o rețea complexă de instituții centrale şi locale, cu succese mixte. Pe de-o parte, există realizări în digitalizare şi proiecte de infrastructură, pe de altă parte corupția și suprapunerea rolurilor slăbesc eficiența statului.

Agențiile naționale percepute ca inutile exemplifică aceste disfuncții: ele sunt puse adesea sub semnul întrebării de opinia publică și experți pentru că întrețin politicii birocratice, fragmentarea responsabilității și risipei bugetare.

Reformele promisiunilor de desființare a unor structuri trebuie completate de măsuri de consolidare instituțională: creșterea transparenței, profesionalizarea conducerii și clarificarea atribuțiilor sunt pași necesari pentru ca administrația să fie mai eficientă și orientată spre nevoile cetățenilor.