Cum funcționează Sistemul și subsistemele sale în România: radiografia unei mașinării de manipulare și control

Sistemul – acest cuvânt aproape mitic este invocat ori de câte ori lucrurile merg prost în România sau par imposibil de schimbat. Pentru mulți cetățeni, „Sistemul” reprezintă o forță nevăzută care ține țara pe loc, un soi de caracatiță cu tentacule întinse peste politică, administrație, justiție, economie, educație și presă. În vocabularul public au intrat sintagme ca „sistemul ticăloșit” (popularizată de fostul președinte Traian Băsescu) ori „statul paralel” (folosită de politicieni care se plâng că o altă putere ascunsă le subminează autoritatea). Astfel de expresii au devenit parte din folclorul cotidian – uneori exagerate sau folosite ironic, alteori reflectând o frustrare reală față de modul în care funcționează instituțiile statului.

Ce înseamnă, de fapt?

Dar ce înseamnă de fapt acest Sistem românesc? Vorbim despre o conspirație ocultă, despre „băieți cu ochi albaștri” care trag sforile din umbră? Sau mai curând despre un mecanism complex de interese, relații de putere, corupție și complicități adânc înrădăcinate, moștenite din trecut și adaptate prezentului?

În paginile ce urmează vom încerca o radiografie completă a Sistemului, trecând în revistă toate fațetele sale: de la jocurile politice și caracatița administrativă, până la influența serviciilor secrete, hibele justiției, problemele educației, viciile economiei de tranziție și mașinăria propagandei din mass-media.

Vom explica cum funcționează Sistemul, cum își recrutează oamenii și își perpetuează puterea, ce mecanisme de control și manipulare folosește și ce efecte are asupra societății și psihologiei colective.

Ne vom opri asupra exemplelor istorice relevante (mai ales din perioada de după 1989, când România a trecut prin tranziția de la comunism la democrație) și vom compara trăsăturile autohtone ale Sistemului cu situații similare din alte țări.

Vom demonta pe înțelesul tuturor miturile din jurul „Ocultei” românești și vom arăta cum se pun în mișcare rotițele interne ale acestei mașinării de manipulare și control. Scopul final este să înțelegem împreună cine și ce anume ne „fraierește” ca cetățeni de peste trei decenii – și de ce, în ciuda schimbărilor de guverne și președinți, România pare adesea blocată în același loc.

Ce este „Sistemul”? Mitologie și realitate contemporană

Termenul de „Sistem” a devenit un fel de personaj colectiv negativ în cultura populară românească. În conversațiile de zi cu zi auzim replici de genul: „Nu se poate rezolva, așa e în Sistem”, „Sistemul ăsta are tentacule peste tot” sau „Te mănâncă Sistemul dacă încerci să schimbi ceva”. Vorbim despre o entitate abstractă, fără chip anume, dar care pare să aibă voință proprie. În mod paradoxal, Sistemul e deopotrivă blamat de omul de rând pentru toate neajunsurile, dar și folosit ca scuză de cei aflați la putere: când ceva nu merge, dau vina tot pe un misterios „sistem” moștenit.

Este Sistemul doar o teorie a conspirației?

Nu neapărat. Deși adesea conceptul este folosit abuziv sau caricatural, el descrie totuși o realitate: existența unor rețele de putere informală care transcend instituțiile oficiale și procesele democratice vizibile. Altfel spus, dincolo de Parlament, Guvern, partide politice, primării, tribunale și televiziuni – cele pe care le vedem cu toții – operează un set de relații nevăzute, favoruri reciproce, aranjamente de culise și complicități care asigură continuitatea puterii indiferent cine câștigă alegerile.

Acest Sistem nu are un sediu anume și nici un Consiliu de Conducere care se întâlnește conspirativ la miez de noapte (deși, dacă e să dăm crezare unora, cine știe ce întâlniri discrete au loc prin vile de protocol sau loji de club exclusiviste…). Mai degrabă, Sistemul este o cultură organizațională paralelă, un mod de a face lucrurile și de a lua decizii bazat pe loialități personale, secrete bine păzite, șantaj ocazional, nepotism și corupție.

El include politicieni din toate partidele majore, șefi din administrație, ofițeri de informații, afaceriști bogați (adesea îmbogățiți tocmai din contracte cu statul), magistrați influenți, moguli de presă și alți „băieți deștepți” care și-au dat mâna de-a lungul anilor. Gândiți-vă la Sistem ca la un club informal al privilegiaților tranziției, care acționează după reguli proprii nescrise, indiferent de legile și regulamentele oficiale.

Cum a apărut și cum s-a dezvoltat ideea de Sistem?

Pentru a separa grăuntele de adevăr de exagerările paranoice, e util să ne uităm la felul cum a apărut și s-a dezvoltat ideea de Sistem în România. Sintagma „sistem ticăloșit” a fost lansată în anii 2000 (în mod ironic, de un politician care ulterior a ajuns el însuși acuzat că ar fi parte din sistem). Pe de altă parte, expresia „stat paralel” a prins contur mai târziu, prin 2017-2018, când un lider politic ce tocmai fusese condamnat penal acuza serviciile secrete și procurorii că formează o putere paralelă ce subminează voința poporului. În ambele cazuri, fie că acuza venea dinspre un reformator sau dinspre un oligarh deranjat de justiție, ea descria percepția că există o putere ascunsă care controlează de fapt România.

Realitatea este că Sistemul românesc nu este nici monolitic (nu are o singură agendă coerentă sau un „Capo dei capi” absolut), dar nici inexistent. E mai degrabă o alianță fluidă de grupuri de interese care se ciondănesc uneori între ele, alteori colaborează, dar per total au același scop: păstrarea privilegiilor și a controlului asupra resurselor țării, în timp ce cetățenii de rând sunt ținuți ocupați cu false iluzii, scandaluri minore sau promisiuni deșarte. În acest sens, Sistemul funcționează ca o mașinărie de manipulare: controlează pârghiile esențiale ale deciziei și informației, astfel încât schimbările reale să fie minime, iar jocul de putere să se desfășoare în spatele cortinei, ferit de ochii publicului.

Pentru a înțelege cum s-a ajuns aici,

trebuie să pornim în călătoria noastră analitică de la origini – de la momentul zero al tranziției post-comuniste. Apoi vom examina fiecare componentă a Sistemului, ca într-un puzzle ale cărui piese sunt: clasa politică, aparatul administrativ, serviciile de informații, justiția, sistemul educațional, mediul de afaceri și mass-media. Fiecare dintre aceste segmente are rolul lui în angrenaj, iar împreună alcătuiesc ceea ce numim, generic, „Sistemul”.

Haideți să vedem cum a fost posibil ca idealurile Revoluției din ’89 – libertate, dreptate, reformă – să fie treptat acaparate de vechile structuri, cum s-au adaptat ele și cum își perpetuează influența până în zilele noastre, oftând resemnați „asta e, n-ai ce-i face, merge și-așa”.

Origini: Revoluție furată și continuități ascunse după 1989

Pentru a dezlega firele Sistemului românesc, trebuie să ne întoarcem la decembrie 1989, momentul prăbușirii regimului comunist. Mulți sperau atunci că, odată cu dictatorul, vor dispărea și vechile metehne – Securitatea atotputernică, partidul unic care controla tot, privilegiile activiștilor. Din păcate, realitatea tranziției a fost mai cinică: în locul unei rupturi totale cu trecutul, România a avut parte de o metamorfoză a vechilor structuri în haine noi democratice.

Istoricii și analiștii vorbesc adesea despre o „revoluție furată”. Ce înseamnă asta? În esență, că imediat după fuga și execuția lui Ceaușescu, puterea a încăput în mâinile eșalonului al doilea comunist și ale unor ofițeri din fosta Securitate. Frontul Salvării Naționale (FSN) condus de Ion Iliescu – care a preluat conducerea țării – includea numeroși foști activiști de partid, iar nou-înființatele servicii secrete (Serviciul Român de Informații – SRI, Serviciul de Informații Externe – SIE, ș.a.) au reciclat cadre vechi din fosta poliție politică. Un exemplu elocvent: primul director al SRI, Virgil Măgureanu, fusese el însuși implicat în structurile academice ale Securității. Schimbarea de regim a fost mai mult de formă decât de fond, multe piese-cheie din vechiul aparat găsindu-și rapid noi poziții de putere în statul post-decembrist.

Consecințele s-au văzut rapid. Anii ’90 au fost marcați de evenimente precum Mineriadele – intervențiile violente ale minerilor împotriva protestatarilor pro-democrație, despre care astăzi există indicii serioase că au fost instigate din umbră de structuri ale noii puteri, inclusiv de servicii. Președintele de atunci, Ion Iliescu, a mulțumit minerilor pentru „restabilirea ordinii”, dar ulterior mulți au realizat că, de fapt, „ordinea” reinstalată a fost cea dorită de vechile cadre: înăbușirea opoziției civile și menținerea controlului. Mineriadele au lăsat răni adânci: morți, răniți, frica difuză că „dacă te pui cu stăpânirea, vei păți la fel”. A fost un semnal de avertizare din partea Sistemului renăscut – acela că nu va ceda puterea fără luptă și că poate mobiliza forțe din societate (mineri, muncitori) pentru a-și impune voința.

O altă moștenire toxică a acelor ani a fost lipsa lustrației. Țări ca Cehoslovacia sau Polonia au adoptat legi care interziceau foștilor activiști comuniști și securiști să ocupe funcții publice o perioadă. În România, celebrul Punct 8 al Proclamației de la Timișoara (care cerea exact acest lucru) a fost ignorat. Dimpotrivă, vechii securiști și nomenclaturiști au pătruns în diplomație, în ministere, în justiție, în afaceri. Practic, nu a existat o epurare reală. Mulți ofițeri de Securitate au fost reangajați în SRI sau alte structuri. Alții s-au reprofilat ca oameni de afaceri prosperi, profitând de vidul legislativ și de accesul la resurse. De pildă, s-a vorbit mult despre conturile secrete ale lui Ceaușescu sau despre fondurile fostei Securități (celebra unitate ICE Dunărea, care derula operațiuni financiare externe în anii ’80). După 1990, sute de milioane de dolari din aceste fonduri au dispărut prin bănci, transformându-se în capital de pornire pentru întreprinzători misterioși. Unii dintre primii „baroni” ai tranziției și chiar patroni de presă au fost legați de foste structuri – celebrul exemplu al lui Dan Voiculescu (supranumit „Felix”), care înainte de ’89 gestionase afaceri externe și care în anii ’90 a înființat un imperiu media și financiar, fiind ulterior dovedit colaborator al Securității.

De altfel, un eveniment economic major al tranziției – falimentul băncii Bancorex la sfârșitul anilor ’90 – scoate la iveală mecanismul de îmbogățire rapidă a elitei postcomuniste. Bancorex, moștenitoarea conturilor comerciale externe ale României, a acordat în acei ani credite uriașe cu dedicație, care nu au mai fost returnate niciodată. Peste 2 miliarde de dolari (o sumă enormă, ~10% din PIB-ul de atunci) au fost practic sifonați prin credite neperformante către aproximativ 4.800 de beneficiari privilegiați – politicieni, foști securiști rămași în funcții, oameni de afaceri “de casă”, ba chiar și magistrați sau șefi din Poliție. Această camarilă transpartinică a primit practic cadou banii publici strânși înainte de ’89 și imediat după, sub formă de „împrumuturi” uitate. Când Bancorex a dat faliment, paguba a fost acoperită de stat (adică de cetățeni), iar datoria a fost ștearsă. Nimeni n-a fost tras la răspundere, anchetele s-au îngropat. De ce? Fiindcă aproape toți actorii influenți primiseră o felie din tortul acela dulce. Acesta a fost momentul zero al corupției instituționalizate în noua Românie democratică: o omertà generalizată, un pact al tăcerii între noii lideri de a nu-și dezvălui unii altora secretele murdare.

Astfel, încă din primii ani ’90, Sistemul s-a consolidat ca alianță a foștilor și noilor privilegiați. S-a spus pe bună dreptate că am trecut de la dictatura unui singur clan (Ceaușescu și acoliții lui) la „dictatura” mai multor clanuri aflate uneori în competiție, dar unite de teama pierderii statutului. Instituțiile democratice – partide, Parlament, presa liberă – existau formal, însă erau infiltrate și controlate parțial de aceste rețele. România a avut alegeri libere, dar candidații importanți fie proveneau din Sistem, fie erau repede asimilați de acesta. În administrație, vechii funcționari au coabitat cu noii „vopsiți” politici, adoptând împreună regula „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”, moștenită din comunism, cu adăugirea că acum se putea și fura „cu acte”.

Până și cei care au încercat sincer să schimbe lucrurile s-au declarat învinși de forța subterană a Sistemului. Un caz notoriu: președintele Emil Constantinescu (ales în 1996 ca reprezentant al opoziției anti-Iliescu) a afirmat, la finalul mandatului său, că a fost „înfrânt de structuri” – o referire clară la rețelele nevăzute din servicii și instituții care i s-au opus. Practic, Constantinescu recunoștea public că Securitatea și vechile structuri încă trag sforile în România, chiar și după 7-8 ani de la Revoluție.

Cu acest tablou sumbru la bază, secolul 21 ne-a găsit cu un Sistem deja matur, bine înșurubat. Pe acest fundament istoric vom construi analiza componentelor sale actuale. Să nu uităm însă ideea principală: Sistemul românesc s-a născut din continuitatea oamenilor vechiului regim sub spoiala noii democrații, din privatizarea în interes propriu a banilor publici și dintr-un tacit acord între noii lideri de a nu-și deranja unii altora afacerile necurate. Este un pact al supraviețuirii reciproce, cimentat în anii ’90, care explică de ce, oricâte guverne s-ar schimba, anumite mari probleme rămân mereu nerezolvate.

În continuare, vom detalia fiecare „sub-sistem” al acestui angrenaj: cum se face recrutarea în Sistem, cine are acces la cercurile inițiate, cum funcționează conexiunile de putere, ce rol au serviciile secrete în ecuație, cum sunt folosite justiția și presa ca mecanisme de control și propagandă. Vom vedea că, deși toate fac parte din aceeași mașinărie, fiecare sector are specificul său și contribuie în felul său la perpetuarea status quo-ului.

Recrutarea și cercurile inițiate: Cum intri (sau nu) în clubul puterii

Una dintre întrebările frecvente pe care și le pune omul simplu este: „Cum de ajung mereu în funcții aceleași figuri sau aceleași gen de figuri? Eu, dacă sunt competent și cinstit, am vreo șansă să pătrund acolo?”. Răspunsul pe scurt: șansele sunt minime, pentru că Sistemul are propriile sale filtre de recrutare informale, menite să se asigure că doar „cine trebuie” urcă pe scara puterii. Talentul sau meritul contează prea puțin; ceea ce contează cu adevărat sunt loialitatea, originile relaționale și uneori vulnerabilitățile personale exploatabile.

În România există vorba „merge înainte pe pile”. Termenul „pile” (alături de „cunoștințe și relații”) definește de zeci de ani modul paralel de acces la oportunități. De la un post de funcționar modest până la demnități înalte, relația de rudenie sau de camaraderie cu cineva influent cântărește mai greu decât orice concurs sau examen. Sistemul funcționează, de fapt, ca o rețea de cumetrii extinsă: oameni legați prin familie, nași, fini, prietenii din tinerețe, colegi de armată, membri în aceeași lojă masonică sau, pur și simplu, complici la același furt – toți aceștia se susțin reciproc. Dacă un „necunoscut” încearcă să spargă bariera, va fi întâmpinat de indiferență în cel mai bun caz sau chiar de ostilitate fățișă. Se va lovi de un zid invizibil: „Ne pare rău, postul tocmai s-a ocupat”, „Nu sunt fonduri”, „Poate la anu’” – în timp ce, peste noapte, favoritul „cu recomandare de sus” va ocupa locul respectiv.

Accesul la cercurile inițiate se face, de regulă, în două moduri: fie te naști/crești în interiorul lor, fie ești cooptat ulterior printr-un ritual al loialității. Prima categorie e simplă: fii și fiice de politicieni, de magistrați, de generali, de afaceriști bogați – ei pornesc în viață cu un atu enorm. Ușile li se deschid mai ușor, CV-urile lor zboară în vârful teancului, sunt „puși în contact” cu cine trebuie. Adesea îi vedem apărând brusc în funcții înalte la vârste foarte tinere sau candidând pe liste eligibile fără mare experiență profesională, dar beneficiind de nume de familie sau de nași puternici. Cum se spune popular, „a mâncat mămăligă cu cine trebuia”.

A doua cale, cea a cooptării ulterioare, e mai subtilă. Sistemul are nevoie mereu de oameni noi, dar nu oricum. Un outsider poate deveni insider doar dacă dovedește că joacă după regulile clubului. Uneori, asta înseamnă să fii dispus la compromis moral – de pildă, un tânăr funcționar sau politician cu aspirații poate fi testat: i se sugerează să aranjeze un contract dubios sau să acopere nereguli. Dacă acceptă și își „pătează mâinile”, atunci Sistemul îl consideră de încredere (și, totodată, l-a făcut dependent, având cu ce să-l șantajeze la nevoie). Dacă refuză și încearcă să fie incoruptibil, va fi marginalizat rapid. Există nenumărate cazuri de oameni competenți care, încercând să reformeze câte o mică bucățică din sistemul public, au fost „ejectați” prompt. Orice rotiță care începe să se învârtă altfel decât angrenajul e înlăturată. Exemplul fostului comisar-șef al Gărzii de Mediu, Octavian Berceanu, e grăitor: în scurtul său mandat a reușit să reducă poluarea, a dat amenzi marilor poluatori – și imediat a fost demis, pentru că deranja „băieții deștepți” care făceau profit din poluare. La fel, un alt șef de autoritate (ANPC) a avut proasta inspirație să sancționeze lanțuri mari de magazine pentru practici incorecte – și a fost înlocuit aproape instantaneu. Mesajul transmis către restul potențialilor reformiști: „Dacă nu joci cum cântăm noi, nu ai viitor aici.”

Tot la capitolul recrutare și cooptare intră și societățile semi-secrete și grupurile informale. De-a lungul anilor, presa a scris despre influența lojilor masonice – mulți politicieni, afaceriști și chiar șefi din Poliție sau Armată fiind francmasoni. Principiul masonic al întrajutorării reciproce, inofensiv în teorie, capătă alte nuanțe când membri ai aceleiași loji ajung să decidă contracte publice sau anchete penale. Mai sunt apoi grupurile de absolvenți ai unor academii de informații sau cadre militare – un fel de frăție a uniformei, care se protejează reciproc. Să ne amintim și de faimoasele partide de vânătoare sau chermeze exclusiviste unde politicieni, afaceriști și oficiali se întâlnesc informal – adevărate rețele de socializare ale puterii, unde se pun la cale alianțe și tranzacții de funcții departe de ochii lumii. Acolo, printre un foc de tabără și un pahar de whisky, se hotărăște cine va fi viitorul ministru sau ce firmă va câștiga licitația grasă. Iar a doua zi, totul e îmbrăcat în proceduri aparent corecte.

Un aspect cinic, dar real, este că uneori Sistemul preferă să recruteze oameni cu schelete în dulap. De ce? Pentru că astfel îi poate ține sub control. Un politician sau funcționar care are o pată în trecut (fie o afacere necurată, fie un plagiat, fie o aventură extraconjugală scandaloasă) și știe că șefii lui cunosc asta, va fi mult mai obedient. „Ordine pe unitate”, cum se spune. Dosarele personale devin instrumente de șantaj. În anii comunismului, Securitatea aduna informații compromițătoare pentru a controla oamenii. Aceeași metodă, adaptată, e folosită și azi pe tărâmul politicii și afacerilor: ai greșit, Sistemul te „iertă” și te promovează, dar în schimb ești dator să execuți orice decizie ți se transmite, altfel bomba de sub scaunul tău va exploda. De aceea vedem uneori demnitari care acceptă să semneze acte vădit aberante sau să susțină public cauze contrare principiilor lor declarate – nu o fac din convingere, ci pentru că nu au de ales fără a se auto-detona.

Pe scurt, Sistemul se autoreproduce cooptând oameni care îi seamănă sau pe care îi poate modela. Recrutarea nu e transparentă, nu există „concurs” pentru intrarea în Sistem, dar toată lumea îi cunoaște regulile: supunere, discreție, reciprocitate în favoruri, și mai presus de orice solidaritate de castă. Această solidaritate explică și de ce rar vedem un insider vorbind deschis despre ce se petrece. „Frăția” are grijă de ai săi: dacă vreunul e prins la ananghie, ceilalți îl ajută (prin legi cu dedicație, prin judecători “prietenoși”, prin campanii media favorabile). Însă aceeași frăție îl va și sfâșia pe oricine trădează.

Poate suna romanesc, dar realitatea confirmă multe din cele de mai sus. Nu degeaba există expresia „să nu intri în gura Sistemului” – odată ce ai deranjat rețeaua, te poți trezi cu controale inopinate, dosare penale fabricate, linșaj mediatic, ori pur și simplu izolare profesională. În schimb, dacă „ești de-al nostru”, vei fi uimit cât de indulgent devine universul: incompatibilități ignorate, acuzații mușamalizate, promovări accelerate. Este un ecosistem al favoritismului, în care selecția naturală funcționează pe dos: nu supraviețuiesc cei mai competenți sau integri, ci cei mai maleabili și conectați.

Acum că am înțeles cum își alege Sistemul oamenii, să trecem în revistă sub-sistemele sale componente și modul în care fiecare contribuie la „marea fraierire” a cetățenilor.

Politica ca teatru de păpuși: partide, alegeri și impostura schimbării

Viața politică într-o democrație normală ar trebui să fie arena concurenței de idei și programe, unde partidele se luptă pentru binele public, iar alegerile aduc schimbarea dorită de cetățeni. În România, din păcate, politica a fost una din principalele scene pe care Sistemul și-a jucat piesa, uneori tragică, alteori absurdă.

Partidele politice de după ’89, în special cele mari, au devenit rapid vehicule pentru interesele Sistemului. FSN-ul originar s-a rupt și transformat, dând naștere principalelor formațiuni (precum actualul PSD), iar mai târziu au apărut și partide declarate de dreapta (PNL, PD-ul lui Băsescu etc.). În esență însă, timp de mulți ani, diferențele ideologice au fost șterse: aceeași clientelă politico-economică s-a plimbat dintr-o barcă într-alta. Fenomenul numit „traseism politic” – politicieni care schimbă partidul ca pe cămașă, numai să rămână la putere – e un simptom clar. Când vezi zeci de parlamentari mutându-se peste noapte de la putere la opoziție sau invers, după cum bate vântul guvernării, înțelegi că pentru ei doctrina e doar un decor, iar miza reală e accesul la resurse.

Alegerile au devenit, astfel, un ritual golit de substanță pentru mulți români deziluzionați. „Ei se rotesc, noi rămânem cu buza umflată”, asta e percepția generală. Și nu e departe de adevăr: de câte ori un partid „nou” a preluat puterea promițând reforme, foarte curând fie a cooptat oameni vechi (uneori chiar foști adversari), fie a fost el însuși infiltrat. Un exemplu elocvent: în 2004, când Alianța DA a lui Traian Băsescu a învins PSD-ul lui Adrian Năstase, mulți au sperat la eradicarea „sistemului ticăloșit”. Au urmat câteva reforme și acțiuni anticorupție ce păreau curajoase. Dar încetul cu încetul, Băsescu însuși a ajuns să-și creeze propriul cerc de baroni și favoriți, iar unii vechi „balauri” au fost înlocuiți cu alții noi. Peste câțiva ani, retorica s-a inversat: cei prinși în offside de justiție (aliați sau adversari ai lui Băsescu) au început să acuze un „stat paralel” care complotează împotriva „alesului poporului”.

Practic, Sistemul politic românesc funcționează ca un teatru de păpuși: la vedere sunt liderii, care se încaieră zgomotos la TV, se acuză reciproc de rele, pun în scenă drame și comedii pentru electorat. Între timp, în culise, marionetiștii – grupurile de interese, sponsorii din umbră, strategi ascunși – trag sforile astfel încât, indiferent cine „câștigă” aparențele, linia roșie a continuității să nu fie trecută. Adică nimeni să nu se atingă de marile scheme de furat, de privilegiile și imunitățile lor. Sigur, între grupările de interese există lupte reale pe putere și bani – nu-i un cartel unificat. Însă e ca într-o piesă de Caragiale: se ceartă pe scenă, dar apoi împart același șpriț în culise când e vorba să mențină sistemul de ansamblu.

Baronii locali sunt un capitol aparte în politica românească. Așa au fost supranumiți șefii de consilii județene sau primarii de mari municipii care, de la mijlocul anilor ’90 încoace, au ajuns adevărați feudali ai zonelor lor. Fiecare județ a avut (sau are încă) un „tătuc” – fie din PSD, fie ulterior chiar din PNL – care domină tot ce mișcă: de la angajările în administrație până la atribuirea contractelor publice locale. Baronii locali sunt verigi esențiale ale Sistemului pentru că asigură controlul la firul ierbii. Ei mobilizează voturi (prin rețele de dependență, mici favoruri, chiar și pomeni electorale), ei țin în frâu potențialii disidenți din teritoriu și, foarte important, prin rețeaua lor de firme de casă căpușează bugetele locale. În schimb, centrul (liderii naționali) îi lasă în pace atâta timp cât livrează voturi și nu ies din linie. Baronii sunt exemplul clar de stat capturat la nivel local: în unele județe, justiția, poliția sau presa locală au fost de-a dreptul subordonate neoficial acestor potentați. Iar când un baron totuși a fost inculpat de DNA (mai ales prin anii 2010, când anticorupția era pe val), s-a văzut reacția de autoprotecție a Sistemului: partidul din care făcea parte spunea că e victima statului paralel, televiziunile „prietene” îl victimizau, procedurile judiciare erau tergiversate la infinit. Mulți baroni celebri au scăpat basma curată sau cu pedepse minime – semn că prietenii influenți nu i-au abandonat.

Un alt truc al Sistemului politic pentru a se autoregenera este crearea de partide-satelit sau false opoziții. Când nemulțumirea populară crește față de marile partide, se trezesc peste noapte formațiuni care se declară „anti-sistem”. Unele chiar pornesc sincer, din societate, însă rapid sunt infiltrate de oameni ai vechii gărzi sau deturnate. Alteori, Sistemul însuși își lansează „opoziția controlată”: figuri noi, carismatice, dar care au în spate binecuvântarea unor păpușari versați. De pildă, recent, un personaj prezentat ca alternativă naționalistă și anti-sistem s-a dovedit a fi produsul unor segmente din vechile servicii secrete, promovat intens pe ascuns de acestea tocmai pentru a canaliza voturile furioșilor și nemulțumiților într-o direcție inofensivă pentru elite. E ca și cum Sistemul și-ar crea propriul „inamic” de paie ca să sperie electoratul moderat – iar apoi candidatul susținut de Sistem apare drept salvatorul rațiunii. Acest joc pervers face ca, indiferent de rezultat, Sistemul să câștige pe termen lung: fie direct, fie prin falsul opozant pe care tot el l-a crescut.

Astfel, politica românească a oferit publicului un spectacol al schimbării, dar fără schimbare reală. S-au schimbat denumiri de partide, alianțe, s-au rotit prim-miniștri și miniștri cu duiumul (România a avut zeci de guverne de la Revoluție încoace), însă marile probleme – corupția endemică, sărăcia, exodul tinerilor, infrastructura praf – au rămas în mare parte la fel. De ce? Pentru că deciziile cruciale nu sunt luate în ședințele de guvern televizate, ci în spatele ușilor închise, de către cei care dețin cu adevărat puterea economică și pârghiile instituționale.

Nu e de mirare că mulți cetățeni au dezvoltat o lehamite față de politică. Prezența la vot a scăzut, iar cei care totuși votează aleg adesea în registru negativ („răul mai mic”) sau după fețe simpatice, nu din convingere că programul cuiva chiar va fi implementat. Sistemul a reușit performanța tristă să delegitimeze democrația în ochii multora – ceea ce iarăși îl avantajează, fiindcă apatia publică înseamnă cec în alb pentru manevrele sale.

Cu toate astea, au existat și momente când societatea a încercat să rupă firele păpușarilor. Marile proteste din ultimul deceniu – de la Piața Universității în 2012 la #Rezist în 2017 – au arătat că oamenii nu mai vor să fie furați și mințiți. În 2015, furia străzii după tragedia de la Colectiv a dus la căderea unui guvern perceput ca incompetent și corupt. Totuși, Sistemul s-a adaptat de fiecare dată: a dat înapoi un pas (abrogând OUG 13, de exemplu, sub presiune), ca apoi să revină cu altă strategie mai pe ascuns.

Prin urmare, politica rămâne principala față publică a Sistemului, masca sa democratică. E masca pe care o vedem la televizor, care ne promite, ne zâmbește sau se războiește fals. În spatele măștii însă, aceiași „băieți deștepți” își văd de afaceri. Iar dacă vreun politician idealist chiar încearcă să schimbe macazul, Sistemul politic are mecanisme de auto-apărare: partidul îl exclude sau îi taie finanțarea, sponsorii îl părăsesc, presa-l desființează, adversarii îi fac plângeri penale. Până la urmă, ori capitulează și el, ori este eliminat.

Să mergem mai departe, către brațul birocratic al Sistemului, la fel de important în menținerea controlului: administrația publică.

Administrația publică: statul pe pilot automat al pilelor și privilegiilor

Dacă politicienii vin și pleacă odată la câțiva ani, aparatul administrativ – ministere, agenții, autorități locale, companii de stat – rămâne relativ constant. Aici găsim armata de funcționari, directori, consilieri și tot soiul de angajați ai statului care, teoretic, ar trebui să asigure serviciile publice către cetățeni. În practică, administrația românească post-decembristă a devenit feuda partidelor și pepiniera de sinecuri pentru clientela politică.

Sistemul a înțeles repede că pentru a-și consolida puterea are nevoie să controleze nu doar decidenții aleși, ci și pe cei numiți. Astfel, fiecare schimbare de guvern aduce un val de numiri pe criterii de loialitate politică în funcții administrative: prefecți, șefi de agenții, directori de companii de stat, până la șefi de deconcentrate în județe (inspectorate, oficii etc.). Nu contează competența, ci carnetul de partid sau recomandarea „de sus”. A devenit un soi de tradiție balcanică: „Ai noștri la putere? Schimbăm toți oamenii lor cu ai noștri.” Această practică are consecințe dezastruoase asupra continuității și profesionalismului administrației. Fiecare nou venit își aduce „echipa” – adesea prieteni, rude sau clienți politici cărora trebuie să le răsplătească sprijinul. Ceilalți, care poate erau buni profesioniști dar nu-s „de-ai casei”, sunt marginalizați sau forțați să plece.

În timp, această metastază politică a generat un mamut birocratic supradimensionat. S-a tot spus că România are prea mulți bugetari inutili – dar nu simpla cifră e problema, ci modul cum au fost angajați. În administrație există nenumărate posturi create artificial pentru apropiații cuiva. Direcții întregi unde personalul plimbă hârtii de la un birou la altul, doar-doar să își justifice existența. Se povestește că în unele instituții sunt patru-cinci birouri care fac practic același lucru, fiecare condus de alt protejat al șefului. Cetățeanul devine și el parte din ritual: e trimis cu un dosar de la camera 1 la camera 10 pentru o semnătură, apoi la etajul 2 pentru o ștampilă, înapoi la ghișeu pentru o taxă – proceduri greoaie menținute intenționat, fiindcă în spatele fiecărui timbru fiscal și fiecărei ștampile e un post sau mai multe de hrănit.

Nepotismul atinge culmi aproape comice: nu puține sunt cazurile unde soțul, soția, copiii, verișorii, cuscrii – toți lucrează la aceeași instituție. Un spital de provincie sau o primărie mică pot fi populate în proporție de 80% de rubedenii. Se ajunge la situații caraghioase: fiul primarului e și șeful nu știu cărei direcții, nora e la resurse umane, cumnata la contabilitate. Întrebați despre asta, ridică din umeri: „Și ce dacă? Dacă sunt competenți…” Evident, probabilitatea ca toți membrii unei familii extinse să fie subit experți fix în domeniul respectiv e infimă. Dar cine să-i tragă la răspundere, câtă vreme toți fac parte din aceeași rețea care se autoprotejează?

Când vine vorba de competență, se intră în zona tragico-comică. Desigur, există și funcționari capabili și onești – nu putem generaliza absolut. Însă Sistemul nu îi promovează, ba chiar îi ține în umbră. Mulți tineri bine pregătiți care au intrat entuziaști în sectorul public s-au lovit rapid de zidul indolenței și al rutinei toxice. Dacă vrei să faci treabă serioasă, deranjezi. Ceilalți colegi poate stau la cafele și plimbă mape, nu văd cu ochi buni pe cineva care muncește „prea mult” – le strică ploile, îi face să pară leneși. Șeful poate te apostrofează: „Nu te agita atâta, tinere, că n-o să schimbi tu lumea”. Încet, idealistul fie pleacă dezgustat, fie se adaptează la „lasă-mă să te las”.

Ineficiența intenționată a administrației aduce însă beneficii Sistemului. Un serviciu public livrat prost devine adesea pretextul pentru șpagă: vrei să rezolvi mai repede? Trebuie „stimulat” funcționarul potrivit. Vrei aprobarea aia complicată? Poate firma unui amic al șefului te poate „consilia” contra cost. Astfel, birocrația complicată generează mici rente pentru cei din interior. Iar la nivel macro, slaba capacitate administrativă permite jefuirea bugetelor. Când nimeni nu știe exact ce face celălalt și nu există răspundere clară, e mai ușor să furi „la comun” fără să se prindă nimeni.

Un studiu ironic al societății noastre arată că între 30 și 40% din populația României depinde într-un fel sau altul de veniturile de la stat (angajați la stat + familiile lor + angajați la firme de stat + contractori principali cu statul). Asta înseamnă că un segment uriaș de oameni are un interes direct în menținerea status quo-ului. Ei vor vota, cum spunea cineva, „cu statul” – adică pentru acele partide sau politicieni care promit să nu deranjeze sistemul public, să nu facă concedieri, să mai mărească un pic salariile bugetarilor, eventual. Orice discurs de reformă profundă îi alarmează: reformă înseamnă evaluarea competenței, posibil tăieri de posturi inutile, adică un risc pentru jobul lor călduț. De aceea, „digitalizare”, „eficientizare” au devenit cuvinte de speriat prin ministere – nu fiindcă funcționarii n-ar vrea condiții mai moderne de lucru și publicul servicii rapide, ci pentru că eficiența reală ar expune redundanța multor angajați. Mai bine să rămânem la dosarul cu șină și ștampila rotundă; așa putem justifica de ce noi, 10 oameni în birou, muncim la aprobarea unei hârtii timp de două săptămâni.

Pe acest fond, chiar și politicienii bine intenționați care vor reforma administrația sunt sabotați din interior. Îți vine un ministru nou plin de elan: „Vom face evaluări, tăiem din schema de personal inutilă, punem totul online”. Să zicem că reușește să dea vreo ordonanță. Va observa repede că nimeni sub el nu mișcă un deget cu adevărat. Șefii din minister – puși acolo de foștii miniștri – trag de timp, invocă piedici tehnice, dau telefoane pe la sindicatele funcționarilor să organizeze revolte. În teritoriu, prefectul de alt partid spune că reforma „nu e oportună local”. Apar rapid și scandaluri media cum că digitalizarea va lăsa oameni pe drumuri sau va expune datele personale etc. În final, ministrul pleacă rotindu-și degetele, iar lucrurile rămân cum au fost.

Corupția mică din administrație – genul „o atenție ca să-ți găsească dosarul” – deși supărătoare, e doar vârful aisbergului. Partea mare e corupția instituționalizată: marile contracte publice date pe șpagă, achizițiile trucate, studiile de fezabilitate inutile plătite pe bani grei firmei de casă a vreunui baron. Administrația e vaca de muls a Sistemului: ministerele și autoritățile cheltuie bugetul țării, iar de orientarea acelor cheltuieli se ocupă clientela. Așa se face că autostrăzile construite la noi costă dublu față de media europeană și durează triplu – fiindcă se fură la fiecare kilometru. Sau că un spital nou stagnează cu anii – fiindcă fondurile s-au „evaporat” pe licitații aranjate. Nimic surprinzător, când la masa deciziei stau personaje al căror principal atu e că-s finul cuiva sau sponsorul partidului.

Pentru un cetățean de rând, toate astea se traduc zilnic în frustrare: cozi inutile, funcționari aroganți sau plictisiți, formulare redundante, proiecte comunitare începute și abandonate, bani publici risipiți. Încet, se instalează convingerea că statul nu e acolo să-l servească, ci să se servească. Și astfel mulți preferă să ocolească sistemul: șpagă la doctor ca să fie sigur că primește atenție, cunoștință la primărie ca să-și rezolve o autorizație, renunțarea de a mai cere vreun drept dacă tot nu-l obține. E un fel de capitulare mutuală între cetățeni și instituții: „voi faceți că ne plătiți, noi facem că muncim”, doar că azi salariile bugetarilor au ajuns adesea mai mari ca în privat, fără ca serviciile să se fi îmbunătățit proporțional.

Pe un plan mai larg, o administrație slabă și coruptă frânează dezvoltarea țării. Investitorii serioși ocolesc zonele unde dai de prea multă birocrație și cereri informale de mită. Fondurile europene au fost ani la rând necheltuite la potențial maxim fiindcă administrația locală fie n-a știut, fie n-a vrut (că nu ieșea parandărăt direct) să le acceseze. Iar în acest timp, Sistemul se complăcea: merge și așa, banii care totuși vin îi împărțim între ai noștri, populația să nu pună prea multe întrebări.

Într-o frază, administrația românească a fost transformată în fortăreața Sistemului, unde meritocrația e oaspete rar, iar nepotismul e regulă; unde inițiativa e sugrumată, iar mediocritatea docilă prosperă. Cu asemenea „gardieni” în instituțiile publice, orice schimbare reală devine sisifică. Și astfel Sistemul își vede liniștit de curs, protejat de hățișul birocratic.

Să trecem acum la un alt pilon esențial al Sistemului: serviciile secrete, cei despre care se spune adesea (pe șoptite sau răstit) că „conduc de fapt țara”.

Serviciile secrete și puterea din umbră: un „stat paralel” sau parte din Sistem?

România are o bogată tradiție de a vedea în spatele oricărui eveniment mâna invizibilă a serviciilor de informații. Nu e ceva neapărat specific nouă – multe țări au mitologia propriului „deep state”. În cazul nostru, însă, nu e doar mitologie. Serviciile secrete autohtone – moștenitoarele fostei Securități – au acumulat de-a lungul anilor o influență considerabilă în societate, uneori trecând dincolo de rolul lor legal.

În prezent, principalele servicii sunt SRI (intern), SIE (extern), plus altele mai mici (STS – Serviciul de Telecomunicații Speciale, SPP – Protecția demnitarilor, serviciul de informații al Armatei etc.). Conform legii, ele ar trebui să asigure securitatea națională, să culeagă informații despre posibile amenințări (terorism, spionaj, criminalitate organizată) și să le pună la dispoziția decidenților politici. De asemenea, sunt subordonate controlului civil (Parlamentul are comisii speciale de control).

Sună frumos pe hârtie. În practică, SRI în special a devenit o veritabilă forță autonomă. În anii ’90, SRI-ul condus de Virgil Măgureanu a fost adesea acuzat că se implică în politică internă – ba că îi monitorizează pe liderii opoziției, ba că a avut rol în mineriade (de ex., sunt relatări că ofițeri SRI ar fi știut și poate coordonat deplasarea minerilor). Președintele Constantinescu, menționat anterior ca „învins de structuri”, s-a referit clar la servicii. După 2000, sub direcția lui Radu Timofte (apropiat de PSD) și apoi a lui George Maior și a adjunctului său puternic, generalul Florian Coldea, SRI și-a extins exponențial resursele: buget tot mai mare, personal numeros (se vehicula că ar avea peste 12.000 de angajați, mult peste servicii similare din țări cu populație comparabilă). De asemenea, a dezvoltat programe sofisticate de interceptări și supraveghere, mai ales după ce lupta anti-teroristă globală a dat legitimitate.

Problema e că odată cu resursele a venit și ispita puterii informale. Un episod devenit faimos e cel al „câmpului tactic”: în 2015, generalul Dumitru Dumbravă, pe atunci șeful departamentului juridic al SRI, a declarat nonșalant într-un interviu că instituția sa consideră justiția drept „câmp tactic” și că SRI rămâne implicat în dosare penale până la soluționare definitivă. Declarația a stârnit scandal, căci contrazice flagrant separația puterilor în stat. Practic, un oficial SRI recunoștea că serviciul nu se limitează la a informa procurorii, ci urmărește și influențează mersul proceselor. Ulterior, SRI a dat înapoi, spunând că a fost o exprimare nefericită. Totuși, apele fuseseră tulburate. S-a aflat, în anii următori, de existența unor „protocoale secrete” încheiate între SRI și diverse instituții din justiție (Parchetul General, Înalta Curte etc.) prin care se stabilea o colaborare strânsă în anchete. Unii au văzut în asta confirmarea existenței „statului paralel”: serviciul secret se băga unde nu-i fierbe oala, în justiție, devenind un jucător ocult.

Aici e însă o nuanță: în perioada 2005-2015, colaborarea SRI cu DNA și alte parchete a dus la un val de dosare anticorupție fără precedent. Baroni locali, miniștri, moguli – nimeni nu părea intangibil. O parte a societății a aplaudat asta, considerând că, dacă alte instituții (Poliție, parchet local) sunt prea corupte sau slabe, măcar SRI furnizează informații utile pentru a prinde „peștii mari”. Pe de altă parte, cei vizați de anchete au țipat că e o vendetă a serviciilor, că justiția a devenit o curea de transmisie a SRI și că practic nu mai avem democrație, ci guvernare din umbră a generalilor.

Adevărul? Probabil undeva la mijloc. E cert că SRI a jucat un rol major în acei ani în sprijinirea anchetelor anticorupție (exista chiar un cadru legal – decizia CSAT care declara corupția drept risc la securitatea națională). E la fel de cert că unii ofițeri SRI au încălcat limita, încercând să influențeze nu doar investigațiile, dar și deciziile judecătorilor (prin relații personale, prin scurgeri de informații etc.). În fond, puterea informației secrete e uriașă: cine știe totul despre toți deține un as de neegalat. Și SRI asta face – ascultă telefoane (cu mandat legal sau pe securitate națională – o etichetă adesea folosită extensiv), are rețea de informatori, monitorizează mediul online. Nu e de mirare că la un moment dat, un fost ofițer SRI spunea că serviciul are „acoperiți în absolut toate domeniile”. Mulți jurnaliști au suspectat că printre colegii lor se află „sifoane” ale SRI, poate chiar sub acoperire oficială. La fel și în justiție – de unde aceste protocoale, altfel inutile dacă nu existau agenți acoperiți de coordonat?

Prin urmare, percepția unui „stat în stat” condus de servicii a prins contur. Foști șefi SRI au ajuns apoi în poziții publice: Virgil Măgureanu după ce a plecat din funcție cocheta cu politica, George Maior a devenit ambasador (semn că are susținere politică de top), Florian Coldea – deși demisionar după un scandal – e încă văzut ca un păpușar influent din umbră. De altfel, mulți generali SRI retrași au intrat în afaceri sau în structuri consultative, aducând cu ei influența rețelelor acumulate.

Sistemul românesc include deci și această componentă semi-invizibilă: „băieții cu ochi albaștri” (culoarea tradițională asociată Securității). Ei nu apar la TV, nu cer voturi, dar relația lor cu politicul e simbiotică. Politicienii le măresc bugetele și le extind prerogativele, la schimb serviciile le oferă protecție informațională (inclusiv dosare despre adversari sau potențiali incomozi) și, se zice, chiar sprijin logistic în campanii electorale. Un exemplu recent a fost investigația Recorder despre „Puterea din umbră” (2023) care arăta influența DGPI (serviciul secret al MAI) în mediul politic – un fost ofițer DGPI dezvăluia cum erau plantați informatori și se orchestrează cariere sau căderi de șefi din poliție, de pildă. Or, DGPI e alt serviciu care a tot fost reformat și rebotezat, dar esența a rămas: infiltrează sistemul intern al MAI pentru a-l controla. Se ajunsese ca Liviu Dragnea, când tuna contra „statului paralel” (adică SRI și DNA), să tacă mâlc despre DGPI – fiindcă acolo își pusese propriii oameni ca să-l servească. Deci vedem că serviciile nu sunt nici ele omogene: unii jucători politici se sprijină pe un serviciu contra altuia. SRI vs. DGPI, SIE care are propriile jocuri etc. Rivalitățile între servicii devin și ele parte din jocul puterii.

Ceea ce contează pentru cetățean este că, în loc să fie garantul securității sale, serviciile pot deveni instrument de putere discreționară. Și, mai grav, scapă adesea controlului democratic real. Comisiile parlamentare de control sunt populate de obicei cu oameni fără expertiză, care abia dacă înțeleg ce li se prezintă, așa că aprobă tot. Rareori iese câte un scandal (cum a fost cel cu ofițerul acoperit care ar fi fost candidat la președinție – zvon neverificat, sau cel cu microfoanele găsite prin birourile unor demnitari). Dar, de regulă, totul e bine și frumos în rapoartele oficiale.

Pentru Sistem, serviciile sunt ochii și urechile permanente. Practic, nicio altă componentă nu are atâta acces la informație și atâtea resurse secrete (fonduri operative necontrolate, tehnică, specialiști). Asta face din ele un arbitru tăcut: dacă vor, pot distruge cariere dezvăluind informații compromițătoare; dacă vor, pot proteja un personaj ținându-i la sertar dosarele. Regimul Băsescu a fost notoriu pentru coabitarea strânsă cu SRI în lupta anticorupție, dar și regimul următor (Dragnea & co) a încercat să penetreze serviciile cu oameni proprii sau să le reducă influența, acuzându-le public. Astfel, în România ultimului deceniu s-au confruntat două narațiuni: una, în care serviciile (mai ales SRI) erau eroii care fac curat și dau jos corupți; alta, în care aceleași servicii erau bau-baul care nu respectă regulile jocului democratic. Adevărul e că ambele pot fi valide simultan: serviciile chiar au ajutat la demascarea multor corupți, și tot serviciile au profitat de asta pentru a-și spori puterea informală.

Să nu uităm și aspectul extern: intelligence-ul românesc este foarte strâns conectat la partenerii din NATO. Asta a fost o sabie cu două tăișuri pentru Sistem. Pe de o parte, legăturile cu CIA și alții i-au adus SRI-ului prestigiu și know-how (și probabil i-au ținut în frâu tendințele spre abuz flagrant, de teama scandalului extern). Pe de altă parte, unii critică faptul că ne-am pricopsit și cu influențe externe în lupta internă: au fost voci care au zis că ambasadele occidentale „dirijează” DNA-ul sau că numirile la vârful justiției se decid în alte capitale. Probabil sunt teorii exagerate, dar ele prind rădăcină în terenul fertil al neîncrederii publice. Pentru omul simplu, e clar un lucru: serviciile se implică în jocul politic și economic, direct sau indirect. Și atâta timp cât nu există transparență și control real, suspiciunea va persista: „Cine conduce de fapt? Ăia pe care-i votăm sau ăia pe care nu-i vedem?”.

În concluzie, serviciile secrete reprezintă „sub-sistemul” poate cel mai misterios și temut al Sistemului românesc. Le putem considera un Sistem în Sistem. Oficial, ele lucrează pentru statul român și siguranța lui. Neoficial, un segment nereformat al lor (moștenitorii Securității de altădată) lucrează pentru a menține pârghiile vechii puteri nealese. Cu atuurile și informațiile lor, serviciile pot fie să țină Sistemul unit, fie – dacă apar fracturi – să incline balanța în favoarea unei tabere. Pentru cetățeni, rămâne problema lipsei de control și a potențialului de abuz. Iar în „ecuația fraieririi”, serviciile joacă rolul magicianului din spatele cortinei: publicul vede doar trucurile de pe scenă (politicienii și scandalurile evidente), dar adevăratul secret al numărului îl știu doar acei iluzioniști în uniformă care manevrează oglinzile.

După acest tur de orizont în zona intelligence, să revenim cu picioarele pe pământul justiției – domeniul care ar trebui să fie antiteza abuzului de putere, dar care la rândul său a fost subjugat parțial de Sistem.

Justiția între independență și telejustiție: legea egală pentru toți sau doar o vorbă?

În orice societate sănătoasă, justiția este contraponderea puterii arbitrare – locul unde și cei guvernați, și guvernanții răspund în fața legii. În România post-decembristă, justiția a parcurs un drum anevoios din postura de instrument obedient al partidului unic (în comunism) spre cea de putere independentă. Și, așa cum era de așteptat, Sistemul a făcut tot ce-a putut să frâneze sau să deturneze această evoluție.

Imediat după Revoluție, corpul magistraților era în mare parte același ca în regimul precedent, minus câțiva șefi compromiși. Judecătorii și procurorii formați înainte de ’89 aveau reflexul subordonării față de puterea politică. În anii ’90, marile dosare (Revoluția, Mineriadele, privatizările frauduloase) au fost îngropate sau tergiversate la infinit, semn că justiția era încă controlată de cei vizați, adică de Sistem. De pildă, dosarul Mineriadei a fost plimbat între parchete și instanțe peste 30 de ani, iar în final a fost anulat pe procedură – nimeni vinovat, deși vinovații erau cunoscuți (însuși Ion Iliescu și alții). Un alt exemplu: practic niciun „greu” din prima decadă post-’89, care a orchestrat jaful tranziției, nu a pățit nimic legal.

Lucrurile au început să se miște abia după ce România s-a angajat să adere la UE și a fost nevoită să demonstreze că face ceva împotriva corupției. În anii 2000 s-a înființat PNA (Parchetul Național Anticorupție, precursorul DNA). La început timid, apoi din ce în ce mai incisiv (mai ales sub conducerea procurorului Daniel Morar și apoi a Laurei Codruța Kövesi), DNA a devenit sperietoarea demnitarilor corupți. Faptul că a reușit să bage la închisoare prim-miniștri, miniștri, zeci de parlamentari, primari, șefi de consilii, magistrați corupți, arată că o parte din justiție și-a luat rolul în serios. A fost momentul de vârf în care părea că nimeni nu e mai presus de lege.

Evident, Sistemul nu a stat cu mâinile în sân. Pe măsură ce DNA și câțiva judecători curajoși de la ICCJ sau curțile de apel loveau în tentaculele corupte, reacția a fost o contraofensivă furibundă. Cum s-a manifestat? Prin campanii media de demonizare a „procurorilor abuzivi”, prin modificări legislative menite să slăbească instrumentele justiției, prin „îngroparea” unor dosare-cheie cu ajutorul unor judecători aserviți, și chiar prin mobilizarea unui discurs public anti-justiție la cel mai înalt nivel. Cine nu-și amintește de faimoasa OUG 13 din ianuarie 2017, adoptată pe furiș noaptea, care dezincrimina practic unele fapte de corupție? A fost catalizatorul celor mai mari proteste de stradă de după Revoluție – semn că societatea înțelesese miza: Sistemul contraataca pentru a-și scăpa pielea.

În culise, jocul era și mai nuanțat: aceeași poveste a statului paralel. Politicienii și oamenii de afaceri aflați în vizorul DNA au început să lanseze dezvăluiri (sau pseudo-dezvăluiri) despre cum procurorii sunt mână în mână cu ofițerii SRI, despre cum existau „cote de achitare” impuse sau „câmp tactic” (lucruri confirmate parțial, după cum am discutat). S-a creat o imensă ceață propagandistică: unii români vedeau justiția ca pe ultimul bastion al dreptății contra mafiei, alții începeau să creadă că de fapt procurorii și judecătorii sunt unelte ale unui regim opresiv care le fabrică dosare liderilor „patrioți”.

Din păcate, această fractură de percepție a slăbit susținerea publică pentru actul de justiție. Rezultatele s-au văzut: după 2018, DNA-ul a fost decapitat (prin revocarea șefei Kövesi), noile legi ale justiției votate de majoritatea PSD-ALDE au introdus super-imunități pentru magistrați, au complicat procedurile de investigare a demnitarilor și au creat chiar o secție specială (SIIJ) folosită inițial mai mult să intimideze magistrații incomozi. Deși între timp unele măsuri au fost corectate sub presiunea UE și a societății civile, s-a reușit un lucru: frânarea elanului justițiar. Au scăzut condamnările marilor pești, dosare grele au fost anulate pe motiv de „protocoale” sau vicii procedurale, iar câțiva infractori celebri au reușit să fugă din țară înainte de verdict (un pattern dubios, semn că cineva i-a prevenit la timp).

Sistemul a demonstrat că știe să folosească justiția ca pe o armă dublă: când a controlat-o, a folosit-o împotriva dușmanilor și pentru impunitatea prietenilor; când n-a mai controlat-o, a demonizat-o și a șubrezit-o până a recăpătat influența în anumite zone. În multe instanțe și parchete, mai ales la nivel înalt, și-au făcut loc judecători și procurori obedienți unor grupuri de influență. Chiar și la vârful Justiției – Consiliul Superior al Magistraturii – au existat tabere: unii membri CSM luptau pentru independență, alții în mod evident țineau partea politicienilor cu probleme penale.

În paralel, corupția internă din justiție nu a dispărut. Au fost cazuri de judecători și procurori prinși luând mită ca să favorizeze interlopi sau să soluționeze dosare într-o direcție. Puține, dar mediatizate, aceste cazuri au știrbit încrederea publică. Când omul vede că un judecător de la Tribunal a fost prins că lua șpagă de la un inculpat, se gândește: „Toți or fi la fel?”. Desigur că nu toți, dar asta e percepția care se generalizează periculos.

Cea mai mare viclenie a Sistemului în materie de justiție a fost reușita de a transforma hoții în victime și procurorii în călăi în ochii unei părți a populației. Prin televiziunile aservite (despre care vom vorbi), s-a împins ideea că mulți condamnați sunt de fapt „condamnați politic”, că li s-au fabricat dosare. Sigur, pot exista și abuzuri sau greșeli judiciare, nimeni nu neagă. Dar proporția nu justifică narațiunea unui complot. Cu toate acestea, propaganda a fost puternică: s-a ajuns la absurdul în care unii chiar credeau că mari rechini financiar-politici ce-au jefuit bugetul sunt niște martiri, iar procurorii tineri care îi anchetau erau niște „securiști”. Această confuzie morală a fost deliberat indusă pentru a demobiliza susținerea luptei anticorupție.

Astăzi, justiția română se află undeva la mijloc: are și oameni integri și profesioniști care își fac treaba, dar și destui infiltrați sau intimidați de Sistem. Este în continuare sub lupa UE (prin MCV și cooperare), deci există presiune de a menține aparența de corectitudine. Însă Sistemul știe să opereze fin: nu e nevoie să controlezi toți judecătorii, ajunge să ai câțiva strategic în CCR sau în posturi-cheie, care să invalideze legi anticorupție sau să interpreteze Constituția în favoarea inculpaților VIP. O decizie constituțională, de exemplu, a deschis calea anulării multor sentințe pe vicii de procedură (complete nelegal constituite etc.). Astfel, pe ușa din dos a procedurilor, unii au scăpat după ce pe fond fuseseră găsiți vinovați.

Pentru omul de rând, justiția rămâne adesea inaccesibilă sau imprevizibilă. Dacă ești sărac și furi o găină, ai șanse mari să faci pușcărie; dacă ești bogat și furi milioane prin inginerii financiare, ai șanse bune să te judeci ani de zile și eventual să scapi cu termenul prescris (expirat). Această dublă măsură, chiar dacă nu e regula dar e percepută ca atare, erodează încrederea populației în statul de drept. Oamenii ajung să spună: „La noi, legea-i doar pentru fraieri. Pe ăia mari nu-i atinge nimeni”. Și exact asta vrea Sistemul: cetățeni resemnați, care să nu mai spere în dreptate, eventual să-și caute ei înșiși soluții pe lângă lege (v. vendeta sau mici aranjamente).

Totuși, trebuie subliniat: chiar și imperfectă, justiția a reușit totuși să creeze probleme Sistemului. S-au făcut sute de condamnări, unii „intoccabili” au ajuns după gratii (Adrian Năstase, Liviu Dragnea – doi foști șefi de partid și președinți de Cameră, condamnați efectiv, lucru de neconceput în anii ’90). Faptul că Sistemul a reacționat atât de virulent împotriva justiției independente arată că o percepea ca pe un real pericol. Asta dă o notă de speranță: se poate împinge lucrurile spre mai bine, dacă destui oameni din interior rezistă presiunilor și dacă societatea îi sprijină vocal.

Încheind capitolul justiție: ea ar trebui să fie „ochiul necruțător” care să tragă de mânecă politicul și afacerile murdare. În România, acest ochi a fost parțial orbit și parțial clarvăzător. Sistemul a încercat permanent să țină justiția în lesă sau măcar să-i pună ochelari de cal. „Fraierirea” cetățeanului include și asta: să-l facă să creadă că justiția nu-i va aduce oricum dreptate, deci mai bine să stea cuminte. Iar atunci când totuși justiția începe să livreze dreptate, Sistemul intră în panică și se străduie să reseteze jocul. O luptă de anduranță, în care fiecare tabără a avut victorii temporare.

Să trecem acum la un domeniu aparent mai neutru, dar crucial pentru viitor: educația și modul în care Sistemul s-a insinuat și acolo, influențând mentalități și perspective.

Educația și cultura civică: când școala te învață resemnarea și nepotismul

Se spune adesea că viitorul unei țări se clădește în școli. Dacă e așa, nu e de mirare că Sistemul românesc și-a întins tentaculele și asupra educației, căci cine controlează mințile tinere controlează, într-o anumită măsură, și viitorul. Din păcate, educația în România postdecembristă a fost și ea victima corupției, nepotismului și incompetenței – ceea ce a convenit de minune Sistemului, pentru că un popor mai puțin educat și cu valori distorsionate e un popor mai ușor de manipulat.

Începând de la vârful Ministerului Educației: de-a lungul anilor, ministerul a fost adesea condus de personaje numite strict politic, fără viziune, uneori chiar cu probleme serioase de integritate academică. Să ne amintim doar de miniștri ai Educației prinși cu plagiat în tezele de doctorat (ironia maximă!). Cazul lui Sorin Cîmpeanu sau Ioan Mang, implicați în scandaluri de plagiat, arată cum însăși conducerea sistemului educațional a transmis un mesaj devastator: „copii, munciți pe brânci să învățați, în timp ce șefii noștri au trișat să-și ia diplomele”. La nivel simbolic, a fost un dezastru pentru respectul față de studiu și merit.

Plagiatul generalizat la nivel universitar – cu zeci de teze aparținând unor politicieni, șefi din poliție, armată sau servicii, dovedite ca fiind copiate – a subminat prestigiul titlului de doctor și al universităților. Mai grav, tentativele societății civile de a remedia situația (prin presiune pentru retragerea titlurilor plagiate) s-au lovit de tergiversări și complicități în interiorul sistemului academic. Și cum să nu fie așa, dacă numeroși membri ai comisiilor care trebuiau să analizeze plagiatele erau ei înșiși conectați la rețeaua de pile academică? Practic, Sistemul și-a creat propria „elită” academică falsă, unde diplomele se dau pe ochi frumoși și reciprocități: azi te fac doctor, mâine mă faci și tu pe mine profesor, poimâine ne angajăm copiii la catedră.

Așa ajungem la nepotismul din universități. E o glumă amară care circulă: „La universitatea cutare, catedra X e în familie; dacă nu ai numele potrivit, nici să nu te apropii”. Și nu e departe de adevăr. În multe centre universitare, s-au format adevărate „clanuri” universitare: profesorul își aduce soția conferențiar, apoi fiul asistent, nora lector – și uite-așa promoțiile viitoare sunt predate integral de un singur neam. O generație tânără de cercetători străluciți va găsi mereu ușa închisă pentru că posturile sunt ținute „calde” pentru cine trebuie. Aceste practici au alungat în străinătate mulți tineri valoroși (exemple sunt nenumărate – olimpici internaționali, doctoranzi brilianți care n-au prins un loc în țară din cauza incompetenților „cu relații” ce ocupau posturi). Rezultatul? Brain drain masiv: creierele pleacă, mediocritățile cu pile rămân.

Din păcate, școala românească nu doar că pierde valori, dar uneori cultivă non-valori. Se fură startul la copiat încă din gimnaziu și liceu: unii părinți fac presiuni pentru note mari nemeritate, se cumpără meditații nu pentru cunoștințe, ci pentru bunăvoința profesorului. Se aranjează transferuri la licee bune pe sub masă. Mesajul către elevi: „Nu contează cât de bun ești, contează pe cine cunoști”. Învățăm elevii ipocrizia: avem programe încărcate teoretic, dar practic tinerii văd că exemplele de succes din jur deseori n-au legătură cu școala. Ce model are un adolescent când vede că un unchi care a dat șpagă să obțină o lucrare publică își ia vilă și jeep, în timp ce un profesor onest abia își duce traiul? Sau când la televizor staruri sunt cei care „se descurcă” (maneliști, influenceri superficiali, politicieni dubioși), nu oamenii de știință sau artiștii merituoși?

Un alt aspect: politizarea conducerii școlilor. Până recent, directorii de școli erau adesea puși nu pe competență managerială, ci pe apartenență la partidul ce domina primăria sau inspectoratul. S-au dat concursuri formale, dar se știa dinainte cine „trebuie” să iasă. Astfel, un profesor excelent dar apolitic nu ajungea director, în schimb un membru de partid mediocru da. Ori direcția unei școli setează tonul: dacă directorul e pus politic, greu va refuza cereri neortodoxe venite de la vreun baron local (de pildă, să angajeze la școală ca secretară vreo nepoată). În plus, profesorii văd și ei asta: cei docili și conectați prind funcții la inspectorat, cei independenți sunt marginalizați. Se creează o cultură a supunerii și în învățământ: „capul plecat, nota 10 îl ia” (parafrazând proverbul).

E de menționat și situația educației civice: ar trebui să formeze tineri conștienți de drepturile lor, activi civic, greu de manipulat. Sistemul nu are interesul în așa ceva. Așa că educația civică fie lipsește substanțial, fie e praf în ochi (manuale plicticoase, câteva noțiuni teoretice, nimic aplicat). Istoria recentă – cea a comunismului și a tranziției – se predă sumar, elevii știu puțin despre cum anume am ajuns unde suntem. Lipsa asta de cunoaștere îi face să repete eventual greșelile trecutului sau să nu realizeze când li se servesc minciuni (de pildă, tinerii pot fi ademeniți de discursuri populiste pentru că nu știu cum a acaparat FSN-ul puterea în anii ’90 prin manipulare).

Când vine vorba de universități private apărute ca ciupercile, ele au devenit parte din Sistem: multe erau fabrici de diplome pentru cine avea nevoie rapid de o licență la CV (politicieni, polițiști, funcționari). Calitatea educației în unele dintre ele era îndoielnică, dar contau banii și rețelele: patronii acelor universități uneori ajungeau parlamentari sau se combinau cu politicieni, fiind protejați. Abia recent, prin scăderea natalității și mai multă concurență, au început să se cearnă, dar răul a fost făcut: mii de pseudo-specialiști cu diplome de la taraba educațională au ajuns în sistemul public.

Toate aceste lucruri din educație – nepotism, corupție, impostură – formează mentalități. Generații de tineri au interiorizat ideea că în România succesul ține de relații, că etica e opțională, că „dacă nu furi, ești fraier”. Nu e de mirare că atâția și-au dorit să plece în alte țări unde simt că se pot realiza pe merit. Cei rămași ori încearcă să schimbe ceva (unii devin profesori dedicați, ONG-iști, activiști, dar se luptă cu un sistem birocratic prăfuit), ori cad și ei în resemnare: „Asta e, facem și noi cum putem, mai copiem la examene, mai cumpărăm un referat, important e să luăm diploma”.

Sistemul vrea cetățeni cu diplome pe hârtie, dar fără spirit critic. Pentru că oameni cu spirit critic vor pune întrebări incomode, vor protesta, vor cere responsabilitate. Observăm cum programa școlară pune accent mare pe memorare și conformism, mai puțin pe gândire critică sau colaborare. Nu e neapărat un plan conspirat – e și moștenire a vechiului sistem educativ. Dar, convenabil, nimeni dintre decidenți nu se grăbește să o revoluționeze. Pentru Sistem e bun un popor care a învățat să stea cuminte în bancă, să înghită ce i se predă și să repete.

Există, bineînțeles, și rezistență în educație: profesori pasionați care aprind lumina minții elevilor, ONG-uri care fac proiecte de implicare civică în școli, studenți care au protestat contra rectorilor plagiatori etc. E o luptă între nou și vechi și aici. Dar puterea vechiului nu e de neglijat: mulți directori și inspectori încă își văd de micile lor interese, politicienii numesc la Educație oameni care să nu le deranjeze clientela (de ex., un ministru a vrut cândva să reducă numărul de posturi în universități pentru că scăzuseră studenții, dar rectorii-parlamentari au sărit în sus – și măsura a murit).

Efectul social al unui sistem educațional distorsionat de nepotism și corupție e devastator pe termen lung. Apar două lumi: cei care oricum fac performanță (olimpici, elevi și studenți buni care tot se ivesc – mulți plecând afară unde sunt apreciați) și marea masă care rămâne cu un bagaj precar și deprinderi dubioase. Acea masă devine publicul ușor de aburit de televiziuni tabloide, votanții care pot fi cumpărați cu o găleată, angajații care acceptă condiții proaste pentru că „n-au încotro”. Adică fix ținta preferată a Sistemului: oameni care nu pun probleme, care cred fatalist că „atât s-a putut”.

În concluzie la acest capitol: școala ar trebui să fie sanctuarul cinstei și al efortului onest. Sistemul românesc a profanat și acest sanctuar, strecurându-și viciile în interiorul lui. A creat un mediu unde frauda nu e aspru sancționată, ci uneori recompensată, unde non-valorile se cațără, iar valorile pleacă. Generațiile formate astfel devin teren fertil pentru perpetuarea aceluiași tip de societate. Sigur, există reacție și contraexemple, dar per ansamblu educația încă nu a reușit să devină antidotul Sistemului, ba dimpotrivă, uneori îi furnizează combustibil proaspăt.

După acest tablou sumbru al educației, să aruncăm o privire spre modul în care se desfășoară activitatea economică sub binecuvântarea Sistemului – de la privatizări și afaceri cu statul, până la jocuri financiare și „băieți deștepți” care influențează economia.

Economia sub Sistem: capitalism de cumetrie, „băieți deștepți” și jaf organizat

Tranziția României de la economia planificată la cea de piață a fost, în teorie, despre privatizare, concurență liberă și inițiativă antreprenorială. În practică, mulți au numit procesul „capitalism de cumetrie” sau „economia bazată pe relații”. Altfel zis, piața liberă a fost serios viciată de intervenția Sistemului, care a transformat oportunitățile economice în cadouri pentru clientela proprie.

Primul mare val a fost privatizarea anilor ’90. Sute de fabrici și întreprinderi de stat au fost fie falimentate intenționat și vândute pe nimic, fie căpușate de firme-paravan ale foștilor securiști și activiști. Acolo unde era ceva de furat (terenuri, clădiri, utilaje, stocuri) s-a furat. Acolo unde era potențial, s-a vândut subevaluat către „investitori strategici” deseori dubioși, după comisioane grase către decidenți. Celebru e cazul SIDEX Galați, vândut în 2001 gigantului Mittal la un preț considerat modic, cu facilități mari – ulterior s-a tot discutat că negociatorii români au fost cel puțin naivi, dacă nu cumpărați. Sau privatizarea PETROM (petrolul țării) către OMV în 2004, unde iarăși s-a spus că statul român și-a cedat prea ușor resursele contra unor promisiuni de investiții în parte neonorate complet. În spatele acestor decizii, de regulă, comisioanele grase către unii miniștri și intermediari erau regula nescrisă. Nimeni nu putea demonstra ușor, dar era notoriu: se dădea „tunul” și conturi prin străinătate se umpleau.

Apoi au fost afacerile de corupție pură: contracte publice trucate, licitații aranjate. Un exemplu-simbol: contractul cu firma americană Bechtel pentru construirea Autostrăzii Transilvania – semnat în 2003 fără licitație, la niște costuri uriașe. După ani de lucrări, abia s-au construit vreo 50 km, contractul a fost reziliat în 2013, iar statul a plătit peste 1 miliard de euro. Unde s-au dus banii? Nimeni nu știe sigur, dar se bănuiește că o bună parte în conturile intermediarilor și șpăgarilor care au facilitat „afacerea secolului”. A fost practic un jaf travestit în proiect național.

Un alt caz răsunător: „Băieții deștepți din energie”. Acesta a devenit un termen în sine – se referă la grupul de firme care, profitând de conexiuni sus-puse, prin 2005-2010 au încheiat contracte privilegiate cu companiile de stat din energie (Hidroelectrica etc.). Cumpărau energie ieftină și o revindeau scump, practic făcând profituri uriașe pe spinarea statului. Totul cu acordul tacit al unor factori decizionali care, evident, își luau partea. Când guvernul a încercat să rupă aceste contracte (pe fondul căderii Hidroelectrica în insolvență din cauza acestor „găuri”), s-a lăsat cu scandal și procese. Dar conceptul rămâne: „băieți deștepți” = șmecheri conectați politic care extrag rentă economică nemeritată.

Licitațiile trucate la nivel local sunt altă plagă: un baron local primește de la guvern fonduri pentru un drum sau o școală; contractul e câștigat de firma cumnatului sau a colegului de partid; lucrarea e fie prost făcută, fie nefinalizată, dar banii se duc. Localnicii rămân cu drumuri crăpate sau școli neconsolidate, dar baronul și-a mai rotunjit contul. Au fost sute de asemenea cazuri investigate de DNA, deci nu sunt invenții. Așa au ajuns unii primari sau șefi de consilii județene să strângă averi impresionante dintr-un salariu modest: pentru că își tăiau partea din aproape fiecare contract. Uneori mai direct, cu geanta de bani, alteori mai sofisticat – de exemplu, firma interpusă a soției sau nepotului câștigă licitația, deci „profit legal”.

Economie paralelă și evaziunea: Sistemul are și protejați în zona gri sau neagră a economiei. E notoriu că mari rețele de contrabandă (cu țigări, combustibil), mari evazioniști sau chiar grupări de crimă organizată locală (mafia pădurilor, de pildă) prosperă doar fiindcă au „spate” sus-pus. Nu e de mirare când afli că un șef de poliție sau de vamă era mână-n mână cu contrabandiștii – s-au și prins câțiva de-a lungul timpului. Atât timp cât și „sistemul subteran” cotizează la Sistemul oficial, li se dă pace să facă bani. E o formă de simbioză periculoasă între lumea interlopă și segmente corupte ale autorității.

Monopolurile private născute în tranziție sunt și ele parte a ecuației. Câțiva oameni de afaceri – adesea în legătură cu vechiul regim – au ajuns să controleze sectoare întregi: distribuția de carburanți, mass-media, comerțul cu cereale etc. Folosindu-se de conexiunile politice, și-au creat imperii. De exemplu, în anii 2000, Sorin Ovidiu Vântu devenise un fel de maestru al finanțelor subterane: de la FNI (un fond de investiții piramidal care a prăbușit economiile a sute de mii de români) până la influență asupra unor politicieni de top. Când totuși acești moguli au exagerat, Sistemul fie i-a sacrificat (Vântu a ajuns la închisoare pentru FNI, Voiculescu pentru privatizarea ICA), fie i-a lăsat temporar pe tușă. Dar nu trebuie să ne iluzionăm: de regulă, s-a întâmplat fie când nu au mai fost utili, fie când a trebuit dat poporului un exemplu ca să creadă că „se face dreptate”. Însă la orizont alții le-au luat locul. Se reorganizează mereu cercul celor câțiva super-bogați ce trag sfori: azi poate nu mai e Vântu, dar alt finanțist dubios îi ia locul; nu mai e „mogulul X”, apare „mogulul Y”.

Între timp, micii întreprinzători, străinii care voiau să investească corect sau orice afacere onestă s-au trezit că joacă adesea pe un teren înclinat. Dacă nu ești conectat și refuzi să „cotizezi”, bați pasul pe loc: autorizațiile se mișcă greu, controalele te copleșesc, nu câștigi licitații, ți se fură ideile. Multe firme străine s-au plâns de corupția din administrație ca principal obstacol. Unele au plecat, altele s-au adaptat (poate nu dând șpagă direct, dar angajând „consilieri” locali care știau mecanismul). În mod normal, competiția liberă aduce progres; la noi, competiția era deseori trucată – cine oferea mita mai mare sau era prieten cu cine trebuie câștiga. Asta a dus la calitate slabă a lucrărilor și prețuri mari. Iar costurile le plătim toți, ca cetățeni și consumatori.

Sistemul economic subteran a știut și cum să-și ascundă urmele. Mulți bani furați au fost spălați prin off-shore-uri, investiți în imobiliare (câte blocuri și hoteluri or fi construite cu bani din șpagă?), transformați în conturi prin paradisuri fiscale. Când câte un procuror s-a apropiat de vreun fir, suspectul deja nu mai avea nimic pe numele lui – averea era în acte la rude, prieteni, firme străine. Foarte puține recuperări de prejudicii s-au făcut comparativ cu cât s-a furat. S-a ajuns la situații aberante unde un demnitar era condamnat la câțiva ani de închisoare pentru luare de mită, dar mita (să zicem un milion de euro) nu era de găsit nicăieri, deci practic rămânea cu banii la adăpost și executa doar niște ani la penitenciar (din care eventual eliberat condiționat mai devreme). Un calcul rece arată că pentru unii a „meritat” să fure: au făcut 2-3 ani de detenție lejeră și s-au întors la banii puși deoparte. Astfel de exemple încurajează mentalitatea de tip „dai un tun și ai scăpat”.

Sistemul economic creat a generat și o nouă clasă de bogați – așa-zișii oligarhi autohtoni. Poate nu sunt la fel de faimoși ca cei ruși, dar existența lor e similară: averi colosale făcute prin legături politice, influență masivă în decizii, control asupra unor segmente de mass-media. În topurile de miliardari români, mulți și-au pornit ascensiunea în anii ’90 – prima parte a anilor 2000 prin privatizări dubioase sau contracte cu statul. Numele se repetă, chiar dacă unii și-au cosmetizat imaginea sau s-au retras oficial din prim-plan. Ei reprezintă „aristocrația Sistemului” – cei pentru care legile se fac uneori la comandă (când un guvern le oferă scutiri fiscale bănoase, de exemplu), pentru care se activează rețele diplomatice (ca să scape de extrădare, cum e cazul unui fugar notoriu), și care, la nevoie, pompează bani în campanii electorale sau în trusturi de presă pentru a-și apăra interesele.

Perdanții acestui aranjament sunt, desigur, cetățenii obișnuiți. România, deși a avut creștere economică și s-a integrat în UE, rămâne cu infrastructură slabă, cu servicii de proastă calitate și cu decalaje uriașe de dezvoltare între regiuni. Asta pentru că resursele alocate dezvoltării au fost deseori sifonate. Degeaba UE ne dă miliarde pentru autostrăzi dacă jumătate se fură – vom construi doar jumătate din câți kilometri am putea. Degeaba bugetul alocă bani pentru spitale, dacă prin achiziții supraevaluate acei bani ajung în vilele unor șmecheri, iar spitalul rămâne cu aparatură puțină. În final, populația trage ponoasele: drumuri proaste (mai multe accidente, timp pierdut), spitale mizere (boli și chiar decese evitabile), economie precară (salarii mici, emigrare). Ironic, aceiași demnitari care au provocat asta apar la televizor și spun: „Să ne plece tinerii? Ce păcat, trebuie să facem ceva!”

Ar fi greșit să credem că numai statul și-a băgat coada în economie. Și sectorul privat românesc suferă uneori de micro-Sisteme interne: nepotism, corupție mică, management defectuos. Dar, per ansamblu, acolo unde competiția chiar a funcționat, s-au văzut rezultate (IT-ul, de exemplu, a crescut mult și relativ liber). Acolo unde statul e jucător dominant (energie, infrastructură, sănătate) – hop și Sistemul cu corupția lui și stagnarea aferentă.

Economia a fost, așadar, pentru Sistem, sursa principală de finanțare. Toate rețelele sale (politice, administrative) s-au activat în final pentru bani. Banii cumpără lux, influență, loialități. O parte din banii furați s-au reîntors în sistemul politic sub formă de finanțări ilegale de partid – deci circuitul se închide. Dacă vrei să înțelegi Sistemul, trebuie mereu „să urmărești banii”. Vezi cine s-a îmbogățit dintr-o decizie și vei ști cine a tras sforile. Din păcate, investigațiile financiare aprofundate lipsesc adesea (ori sunt blocate).

Pentru omul de rând, economia controlată de Sistem se vede așa: multinaționalele mari vin pentru că piața e bună și forța de muncă ieftină, dar nu pun presiune prea mare pe reforma statului (uneori chiar preferă status quo-ul, atâta timp cât nu le deranjează). Întreprinderile mici locale se zbat, unele complici la evaziune ca să supraviețuiască (evaziune tolerată, că altfel s-ar închide pe capete). Statul menține un grad de asistență socială ca să nu explodeze nemulțumirea (ajutoare, pensii speciale pentru fidelii săi etc.), dar nu suficient cât să ridice nivelul general – destul însă cât lumea să fie dependentă. E o ecuație cinică: ține o bună parte din populație suficient de ocupată cu grija zilei de mâine, ca să nu aibă timp/energie să conteste modul în care „băieții de sus” fac jocurile.

Vom încheia radiografia cu un sector ce leagă toate celelalte: mass-media, a patra putere care, atunci când nu își face datoria de câine de pază și devine câine de curte al stăpânilor, contribuie decisiv la manipularea cetățenilor.

Mass-media: din câine de pază în trompetă de propagandă

„Presa liberă” a fost unul dintre marile câștiguri proclamate după 1989. Din păcate, și ea a fost rapid penetrată de Sistemul care a înțeles importanța controlului informației. Dacă de la tribuna Parlamentului sau a Guvernului nu poți convinge oamenii că albul e negru, poți încerca prin televiziuni, ziare și, mai nou, site-uri și rețele sociale. În trei decenii, mass-media românească a trecut de la entuziasmul libertății de expresie la perioada mogulilor și a trusturilor aservite unor interese, apoi la epoca fake news și manipulare cibernetică.

În anii ’90, presa scrisă și TV-ul au jucat un rol major. La început, entuziasm, apoi au început să apară primele cumpărări de conștiințe. Puterea FSN-istă de atunci controla televiziunea publică (numită chiar “televiziunea liberă” imediat după Revoluție, dar curând devenită portavocea noilor conducători – celebre rămân dezinformările TVR în iunie 1990, prezentând manifestanții din Piața Universității drept drogați și legionari). Totodată, SRI și fosta Securitate nu au stat deoparte: unele ziare private ale vremii au fost finanțate sau influențate de grupuri oculte. Au existat jurnaliști care ulterior s-au dovedit colaboratori ai Securității. Cu alte cuvinte, semințele manipulării erau plantate.

Apoi a apărut era mogulilor media. Figuri ca Dan Voiculescu (fondatorul Antena 1 și Antena 3), Sorin Ovidiu Vântu (Realitatea TV), Dinu Patriciu (Adevărul), Adrian Sârbu (Pro TV) au investit masiv în televiziuni și ziare. De unde aveau banii? Mulți proveneau exact din afacerile dubioase descrise în capitolul economic. Mogulii au înțeles că, dacă dețin presă, pot șantaja sau influența politicienii pentru a-și proteja celelalte afaceri. Iar politicienii, la rândul lor, știau că e bine să fie prieteni cu mogulii, altfel vor fi făcuți terci pe ecran.

În anii 2007-2012, presa de la noi ajunsese în punctul cel mai jos al credibilității: televiziunile de știri majore fuseseră anexate agendelor patronilor lor. Dacă patronul era cercetat de DNA, televiziunea urla toată ziua că justiția e politizată și denigra procurorii. Dacă patronul voia pe cineva la putere, televiziunea îl promova intens, minimalizând scandalurile sale. Se crease un cartel mediatic aproape: principalele 2-3 trusturi se coordonau când aveau interes comun (de pildă, când a fost suspendat Băsescu în 2012, majoritatea televiziunilor au ținut partea taberei anti-Băsescu cu o virulență greu de egalat).

Acest lucru a fost posibil și pentru că mulți jurnaliști au cedat integritatea. Unii pentru salarii mari, alții din oportunism, alții sub presiune. O generație întreagă de ziariști, altădată respectați, s-au transformat în ceea ce un editorial numea „jurnaliști-formatori de opinie-propagandiști plătiți de politicieni”. Când DNA și justiția au început să zgâlțâie Sistemul, mulți din presă s-au simțit direct amenințați – fie pentru că și ei luaseră bani murdari, fie pentru că rămâneau fără patroni. Atunci presa aservită a trecut la modul de atac total: a inundat spațiul public cu teorii conspiraționiste (despre statul paralel, despre agenți acoperiți peste tot, despre cum UE și Soros conduc justiția), încercând să discrediteze ireversibil ideea de anticorupție. Orice caz clar de corupție era prezentat la TV drept „probă fabricată” sau „execuție politică”. Bineînțeles, existau și voci independente care contrabalansau, dar acestea erau minoritare și de multe ori luate peste picior ca „elite sorosiste” sau „băsiști vânduți securiștilor”.

Trebuie spus că la un moment dat (cam după 2015) trusturile mogulilor au suferit lovituri: Voiculescu a fost închis, Vântu la fel, Patriciu a decedat. Banii negri pompați în presă au scăzut. Asta a lăsat multe redacții în faliment sau pe marginea lui. Rezultatul? Jurnaliști cândva cu pretenții s-au trezit șomeri sau cu salarii tăiate, iar unii au migrat fix la cei rămași în picioare – de obicei, tot trusturile puternic partizane. Astfel, ne-am pomenit că figuri media cunoscute cântă brusc partitura foștilor adversari, pur și simplu pentru că acolo mai era un loc de muncă plătit. Un tablou dezolant de flexibilitate morală.

Între timp, a apărut un val nou de jurnaliști tineri, platforme independente (Recorder, Rise Project, G4Media, PressOne etc.) care fac investigații și jurnalism de calitate, adesea sprijinite prin crowdfunding sau fonduri internaționale. Ele sunt însă online în special, cu audiențe importante dar totuși limitate față de televiziunea tradițională care, pentru publicul larg (în special cel de peste 50 de ani), rămâne sursa principală. Așa că televiziunile de știri clasice (Antena 3, România TV, Realitatea etc.) și-au păstrat influența.

Propaganda în media românească ia mai multe forme:

• Propaganda politică internă: ridicarea în slăvi a „prietenilor” și demolarea „dușmanilor” patronului. De exemplu, într-o perioadă Antena 3 îl ataca dur pe președintele Băsescu și pe ai lui, prezentându-i drept dictatori corupți, în timp ce punea într-o lumină favorabilă adversarii lui (USL etc.). După ce puterea s-a schimbat, narațiunile s-au adaptat: acum altcineva e „răul suprem”.
• Propaganda anti-occidentală și teoriile conspirației: odată cu creșterea populismului, unele televiziuni au promovat și ideea că „străinii ne conduc”, că multinaționalele ne exploatează, că UE ne impune lucruri rele. Aici s-a împletit uneori și cu interesele Rusiei, care adoră să vadă societatea românească divizată și neîncrezătoare în Occident. Nu întâmplător, anumite posturi și site-uri au amplificat mesaje eurosceptice sau anti-NATO (împotriva vaccinurilor COVID, împotriva sprijinului pentru Ucraina etc.). Deși România e destul de pro-occidentală ca opinie generală, o parte din media a încercat să erodeze această atitudine, probabil și la sugestia unor centre externe (sunt indicii că unele televiziuni au primit bani sau au proprietari cu legături estice).
• Propaganda de diversiune: când Sistemul vrea să mute atenția publică de la un subiect deranjant, se aruncă pe piață altceva mai „senzațional”. De exemplu, exact când se discuta intens despre o lege a justiției controversată, brusc toate televiziunile tabloide difuzau non-stop un caz șocant de crimă sau scandal sexual. Publicul se uita la cancan, nu la lege. O tactică de manual.
• Linșaj mediatic: țintirea unui individ incomod (un magistrat, un om de afaceri care refuză jocul, un politician outsider) și atacarea lui zilnică cu acuzații, uneori mincinoase, până îi e distrusă imaginea. Mulți nu rezistă psihic la așa ceva sau li se subminează credibilitatea. Sistemul își execută astfel dușmanii fără gloanțe, ci cu microfonul.

Un capitol aparte astăzi e infodemia online: site-uri obscure, pagini de Facebook sau YouTube care răspândesc știri false, teorii conspiraționiste, mesaje extremiste. Cine le orchestrează? Unele par spontane (oameni care cred sincer în bazaconii), dar altele sunt legate de rețele de influență – fie grupări politice locale care profită (ex. un partid extremist împinge fake news anti-sistem ca să pară ei salvatorii), fie chiar ingerințe străine (propaganda rusă știm că e activă). Rezultatul e un mediu informațional poluat. Oamenii nu mai știu ce să creadă: unii cred absolut orice conspirație (că țara e condusă de masoni pedofili, că 5G ne controlează mințile, etc.), alții se închid complet și devin apatici („toți mint, nu mai cred pe nimeni”). Ambele atitudini sunt favorabile Sistemului: credulii pot fi direcționați împotriva țintelor dorite (au existat situații în care propaganda a convins oameni simpli că anticorupția era un plan al lui Soros de a subjuga țara!), iar apaticii oricum nu se implică.

Trebuie spus că presa, cu toate defectele, a fost totuși factorul care a scos la lumină multe rele. Multe investigații (gen Rise Project – valiza TeleormanLeaks, sau Recorder – video despre DGPI, etc.) au pornit discuții publice importante. Însă reacția Sistemului la anchete de presă e fie să le ignore, fie să discrediteze autorii („niște agenți străini, niște mincinoși”), fie, rareori, să sacrifice pe cineva mărunt dacă subiectul devine prea mare.

Cenzura există și ea, dar într-o formă modernă: nu vine SRI-ul să-ți închidă gura (deși or fi și presiuni directe uneori), ci patronul sau editorul șef îți spune: „Subiectul ăsta nu e prioritar” (traducere: lovește în cineva de-al nostru, deci nu-l facem). Jurnaliștii de investigație povestesc de presiuni subtile, de telefoane „de sus” să se oprească. Dacă nu se opresc, li se pot întâmpla „coincidențe”: brusc un control fiscal la firma de familie, sau cine știe ce alt necaz. Nu e regula, dar destui au pățit-o cât să bage frica.

Astfel, mass-media a devenit pentru Sistem atât o armă strategică de manipulare, cât și un câmp de luptă. Cine controlează narațiunea publică, controlează și reacțiile populației. Dacă reușești să-i convingi pe oameni că negrul e alb – de pildă, că un hoț e de fapt patriot – vei avea mai puțină opoziție când îl scapi basma curată. Sistemul a investit mult în a-și perfecționa storytelling-ul: limbaj emoțional (victimizare când le convine sau, dimpotrivă, demonizare a dușmanilor), repetiție obsesivă, crearea de dușmani imaginari (Soros, Bruxelles-ul, „rezistenții progresiști” etc.), și chiar alunecări în divertisment. Când un subiect îl arde, preferă să bage publicitate lungă sau să-l acopere cu zgomot.

Din fericire, publicul nu e complet naiv. S-a văzut o polarizare: cei cu studii superioare, tinerii, urbanul conectat la internet – mulți și-au dat seama de jocuri și s-au mutat spre surse alternative (media online independentă, rețele sociale unde pot alege ce să urmărească). În schimb, un segment important (mai ales rural, vârstnici) rămâne captiv televiziunilor clasice. Acolo Sistemul încă dă ora exactă. Or, democrația e despre cifre: la vot contează și acele milioane de oameni. Astfel, controlând în mare parte televiziunile, Sistemul încă își asigură un avantaj electoral sau măcar capacitatea de a crea confuzie la nevoie.

Pe scurt, mass-media românească a suferit o deturnare: din „a patra putere în stat” a devenit, în multe cazuri, „portavocea puterii din umbră”. Însă aici bătălia e continuă și fluidă, pentru că presa nu mai poate fi complet monopolizată (internetul a slăbit controlul). Dar tocmai de aceea Sistemul investește acum și în manipularea online – știe că acolo se mută discuția.

În tot acest peisaj, cine e cel mai fraierit? Cetățeanul obișnuit, bombardat zilnic cu informații contradictorii, cu scandaluri adevărate sau fabricate, cu frici induse și false speranțe. Un om bulversat informațional e un om paralizat civic. Și asta se potrivește de minune Sistemului: câtă vreme populația nu mai știe ce să creadă și pe cine să creadă, ea nu va mai reacționa coerent împotriva abuzurilor. Va sta fiecare retras în bula lui, convins că ceilalți sunt „spălați pe creier” – și între timp, „băieții” își văd liniștiți de afaceri.

Am analizat, așadar, principalele componente ale Sistemului – politic, administrativ, servicii secrete, justiție, educație, economie, presă – și modul în care toate concură la menținerea unui status quo dăunător interesului public. Să vedem acum care sunt consecințele de ansamblu asupra societății românești și în ce măsură situația de la noi e unică sau doar o variantă locală a unor fenomene globale.

Efectele asupra societății: de la resemnare și cinism la furie și dorință de schimbare

Trăind decenii la rând sub influența acestui Sistem tentacular, societatea românească a suferit diverse transformări psihologice și atitudinale. Poate cel mai vizibil efect este o combinație de resemnare, cinism și neîncredere generalizată.

Milioane de români s-au obișnuit să creadă că „toți fură, nimic nu se poate schimba, suntem condamnați la corupție”. Această convingere a dus la apatie electorală – prezență scăzută la vot, fiindcă „oricum iese cine trebuie, n-are rost”. De asemenea, a dus la pasivitate civică: puțini se mai implică voluntar în comunitate, în proiecte civice, în a trage la răspundere aleșii, pentru că simt că se lovesc de un zid. Un proverb urban sintetizează starea: „Nu halesc gogoși, că-s sătul de povești; îmi văd de treaba mea”. Fiecare încearcă să se descurce individual, nu mai crede în acțiune colectivă.

Un alt efect este erodarea coeziunii sociale și a valorilor morale. Când vezi atâția ani nedreptatea triumfând, riști să-ți spui: „Prost am fost că am respectat regulile; uite, cei ce le-au încălcat au dus-o bine”. Astfel, unii oameni cinstiți cedează și ei tentației – devin parte din sistemul micii corupții cotidiene. Dai șpagă la doctor, dai mită la funcționar, „că altfel nu se rezolvă”. „Peștele de la cap se-mpute” zice o vorbă – iar la noi s-a împuțit de mult, deci nimeni nu mai are rețineri să facă și el un mic aranjament. Se creează o cultură a compromisului moral: dacă toată lumea face așa, e OK. Evident, nu toți gândesc așa – există idealism și integritate la mulți tineri sau oameni de valoare. Dar destui și-au relativizat valorile.

Poate cea mai dramatică consecință socială a fost exodul masiv: peste 3-4 milioane de români au emigrat după 1990, cei mai mulți după 2000. Motivele sunt economice în principal, dar și scârba față de sistem. Mulți spun: „Nu mai suport corupția de acolo, am vrut un viitor pentru copiii mei într-o țară normală”. Această „votare cu picioarele” (prin plecare) e un semnal de alarmă uriaș: când atâția aleg să-și părăsească patria, e clar că percep un blocaj. Partea tristă e că pleacă adesea tocmai cei dinamici, educați – adică exact forța care ar fi putut lupta contra Sistemului. Efectul? Cei rămași sunt fie captivi (bătrânii, dependenții de stat), fie resemnați sau lipsiți de resurse. Sigur, diaspora încă iubește țara și se implică la distanță (vezi mobilizarea la vot a diasporei), dar fuga lor fizică a lăsat un gol.

La nivel politic, efectul a fost o alternanță de perioade de populism și perioade de pseudo-reformă. Când nemulțumirea se acumulează, vine la putere cineva care promite „schimbare totală” (uneori sincer – ex. Convenția din 1996 sau USR mai recent) dar dacă eșuează sau e blocat, valul se întoarce spre populiști care profită de frustrare (ex. ascensiunea unor extreme – partidul AUR în 2020 a capitalizat dezgustul față de tot ce a fost până atunci, promovând un discurs anti-sistem, dar adesea conspirativ și extremist). Populiștii, la rândul lor, odată ajunși la putere, fie devin parte din Sistem, fie sunt dați la o parte de rețelele mai vechi. În tot cazul, ciclul duce la instabilitate și lipsă de progres continuu. Țara merge în salturi și poticneli, fără o direcție strategică pe termen lung – Sistemul se mulțumește s-o țină pe loc, atâta vreme cât poate extrage profit.

Din punct de vedere psihologic, conviețuirea cu Sistemul a generat mult stress și traumă socială. Oamenii au interiorizat idei negative: „Dacă vorbești, îți faci probleme; mai bine capul la cutie” (moștenire directă din comunism: frica de a te exprima). Chiar și tinerii care n-au prins Securitatea simt uneori un vag pericol în a se lua de mai marii zilei. Frica e atenuată totuși comparativ cu trecutul – internetul și experiența democrației i-au mai îmbărbătat pe unii. Dar efectul e vizibil: activismul civic intens vine adesea de la oameni care au trăit sau studiat afară și au văzut cum e normal; cei crescuți numai aici, de multe ori fie sunt indiferenți, fie se limitează la a comenta pe Facebook.

Nu putem ignora însă și reacțiile pozitive. De câteva ori, românii au arătat că răbdarea lor are limite. Cel mai memorabil exemplu: Protestele din ianuarie-februarie 2017 (#Rezist), când sute de mii de oameni au ieșit zilnic, la ger, pentru a apăra justiția de OUG 13. A fost un semnal că societatea nu e complet amorțită. La fel, furia după Colectiv 2015 a dus la căderea unui guvern – semn că există totuși o linie roșie: când chiar se moare din cauza corupției („Corupția ucide” a fost sloganul), oamenii reacționează. Aceste mișcări au speriat Sistemul, cel puțin temporar, forțându-l să facă unele concesii sau să adopte strategii mai subtile. De exemplu, după #Rezist, guvernul n-a mai dat ordonanțe pe față, a preferat să lucreze prin parlament mai lent și mai puțin vizibil.

Sistemul, ca orice organism care vrea să supraviețuiască, a încercat și divide et impera în societate. A încurajat polarizări: tineri vs. bătrâni, urban vs. rural, „noi” (buni români) vs. „ei” (vânduți Occidentului). De exemplu, contrapunerea protestatarilor frumoși și liberi vs. pensionarii manipulați a fost puternic întreținută. Scopul: țineți-i ocupați certându-se între ei pe Facebook, să nu se mai unească împotriva noastră. Și a funcționat într-o anumită măsură: societatea civilă unită din 2017 s-a fracturat în anii următori pe diverse subiecte (pandemie, război etc.), permițând unor personaje extremiste să câștige audiență.

Un alt efect al Sistemului e scăderea dramatică a încrederii în instituții. Sondajele arată tradițional că românii au încredere ridicată doar în Armată și Biserică (și acestea parțial din inerție istorică), dar foarte mică în Parlament, Guvern, partide, justiție. Practic, instituțiile democratice au fost demonetizate de comportamentul duplicitar al celor ce le-au condus. Ori asta e periculos: dacă oamenii nu mai cred în democrație, pot fi atrași de soluții iliberale. Unii ajung să zică: „Mai bine o mână forte, un dictator luminat, decât hoția asta la drumul mare”. Am auzit deseori oameni simpli regretând comunismul – nu neapărat din convingere ideologică, ci ca reacție la haosul și nedreptatea din prezent. „Pe vremea lui Ceaușescu nu exista atâta corupție”, spun ei idealizând (uitând că exista, dar ascunsă și oricum prețul era altul). Nostalgia asta e speculată de populiști anti-sistem.

Însă, paradoxal, sunt și români care privesc la țări mai civilizate și spun: „De ce la ei se poate și la noi nu?”. Această comparație naște o frustrare productivă: oamenii cer autostrăzi ca-n Vest, spitale ca-n Vest, administrare ca-n Vest. Iar când li se tot refuză, la un moment dat, clocotesc. Se vede că s-a format totuși un nucleu de societate – mai ales tineri educați, clasa de mijloc urbană – care nu mai tolerează minciuna și furtișagul. Ei au dat forța protestelor, ei au creat și susținut noi partide reformiste. E drept, unele din acele partide s-au mai dezumflat sau compromis, dar spiritul critic al acestei categorii se menține.

Comparativ cu alte țări, particularitățile românești ale Sistemului sunt date de moștenirea comunistă și modul violent al tranziției. Alte țări foste comuniste au corupție (unele la fel ca noi, chiar mai grav – ex. Bulgaria, care stă similar la multe capitole, sau Serbia în afara UE). Dar România are un stil aparte: un amestec de balcanism (favoruri personale, relații, troc) cu influențe ex-sovietice (servicii hypertrofiate, rețele de informatori) și cu un strop de latinitate (mult teatru politic, dramatism). Față de Occident, clar Sistemul românesc e mai agresiv și mai puțin inhibat – în Vest, el acționează mai mult pe ascuns; la noi, uneori se face în văzul lumii, sfidător, pentru că se putea (până a venit UE să mai pună frână). Față de Rusia sau Ucraina (unde oligarhii și mafia conduc brutal), totuși la noi există mai multă libertate și unele contrabalansări – deci suntem undeva la mijloc, un caz de captură parțială a statului. Comparativ, țările baltice ori Cehia au reușit să micșoreze puterea vechilor rețele, deci fenomenul e mai slab. Ungaria și Polonia au alt tip de problemă – acolo un partid dominant a acaparat statul, deci e alt pattern (la noi n-a existat un singur partid hegemonic atâta vreme; puterea s-a tot rotit, ceea ce a dat diversitate actorilor din Sistem, dar nu neapărat mai puțină corupție).

Conștientizarea că suferim de un „Sistem” ne poate ajuta să-l combatem. Faptul că discutăm liber despre el (ceea ce nu puteam în comunism) e un pas. De exemplu, acum știm ce înseamnă nepotism, conflict de interese, știm că nu sunt normale. Mecanisme cum e presa liberă (ce a mai rămas din ea), ONG-urile, rețelele sociale pot demasca rapid abuzuri. În 2025, cetățeanul de rând e mult mai informat și mai conectat decât cel din 1995. Asta face Sistemul mai vulnerabil la expunere.

Pe de altă parte, Sistemul însuși se adaptează la vremuri: devine mai subtil, își dă o spoială de legalitate, folosește tehnologia (există fake news pe Whatsapp, nu doar la TV), se reinventează în noi partide sau mișcări pe care le controlează din umbră. E ca un virus care tot suferă mutații când gazda – societatea – încearcă să-l elimine.

Sistemul românesc în context internațional: suntem noi mai altfel?

Pentru a completa imaginea, e util să comparăm Sistemul românesc cu „sistemele” din alte țări. Conceptul de „stat capturat” sau „deep state” există în numeroase forme:

• În Statele Unite, de exemplu, unii vorbesc de „the swamp” (mlaștina birocratică de la Washington) sau de influența excesivă a complexului militar-industrial și a agențiilor de informații (celebra „Deep State” pomenită de adepții lui Trump). Totuși, instituțiile americane sunt vechi și robuste, au anticorpi serioși; acolo Sistemul, dacă există, acționează mai sofisticat, iar mass-media e foarte diversă și feroce, deci expune rapid orice tentativă.
• Țări vest-europene au și ele corupție (vezi scandaluri la nivel înalt în Franța, Italia – mafia italiană e un fel de „sistem paralel” acolo), dar statul de drept e mai consolidat. Totuși, au existat și acolo episoade de conspirativitate: de la loja masonică P2 din Italia anilor ’80, care infiltra statul, până la servicii secrete care și-au depășit mandatul (ex. scandalul Gladio). Diferența e că societățile de acolo au reacționat mai coerent și au mecanisme democratice cu tradiție.
• Țări foste comuniste: unele (precum Polonia și Ungaria) au luat-o pe alt drum – al naționalismului autoritar. Acolo partidul la putere își subordonează statul și creează propriul sistem – numiri politice peste tot, presiune pe presă, retorică anti-UE. E tot un mod de a fraieri cetățenii, doar că altfel ambalat ideologic („trebuie să ne apărăm tradițiile, deci centralizăm puterea la noi”). Comparativ, România încă e mai pluralistă – n-am avut un singur partid dominant atâta timp, deci Sistemul nostru e mai multicolor, ca un consiliu de administrație mafiot multipar-tit.
• Rusia, Ucraina, alte ex-sovietice: acolo vorbim de cleptocrații pe față. Rusia e practic condusă de un Sistem în care serviciile (FSB), oligarhii și mafioții sunt într-o singură oală sub Putin. Cetățenii sunt ținuți sub papuc fără mare efort democratic – propaganda e brutală, oponenții eliminați fizic uneori. Ucraina, înainte de război, era foarte coruptă, cu oligarhi conducând regiuni. Războiul a forțat un pic de curățenie, dar greu de spus cum va fi după.
• Alte țări: Pakistan – acolo chiar s-a inventat termenul „stat paralel” cu referire la influența serviciilor militare. Turcia – are de decenii rețele informale (vezi rețeaua lui Gülen acuzată de Erdogan că ar fi stat paralel). Italia – mafia și corupția politică au creat concepte ca „la casta” (casta politicienilor privilegiați). Brazilia sau Mexic – carteluri ale drogurilor cu complici politici. Deci nu suntem unici. Dar asta nu e o consolare, mai degrabă arată că lupta contra corupției e universală și dificilă.

Putem spune totuși că România, fiind în UE, e obligată la niște standarde. Mecanismele UE (fonduri condiționate, rapoarte MCV etc.) au fost un factor de presiune benefic. Când alte frâne interne nu erau, această „rușine în fața Europei” a mai domolit pornirile Sistemului. De pildă, în final câțiva mari corupți au fost pedepsiți și ca să ne putem integra. Însă UE nu poate curăța Sistemul în locul nostru – exemplu: Bulgaria e tot în UE, dar corupția e la cote enorme; deci dacă local nu există voință, degeaba externul presează.

Un alt aspect comparativ: reacția poporului. Românii au multă răbdare de regulă (poate și resemnarea istorică?), dar când îi atingi la anumite coarde, explodează (vezi 1989, 2017). Alte popoare reacționează mai repede (francezii fac greve la orice, de exemplu). La noi s-a acumulat tensiune latentă – de aia mulți și pleacă decât să se lupte. Cei ce rămân uneori preferă gluma și bancul politic ca supapă (așa era și pe vremea lui Ceaușescu). Umorul românilor despre Sistem e savuros: bancuri cu politicieni proști, cu Dorel (muncitorul incompetent), cu „las-o, bă, că merge-așa”. Ironia e un scut, dar și un mod de a normaliza anormalul.

Tot comparativ, merită notat că totuși România nu a deraiat complet de la democrație cum se temeau unii. Avem încă alegeri relativ corecte, schimbări pașnice de putere. Asta arată că Sistemul nostru încă acceptă niște reguli de joc – probabil și pentru că îi convine să controleze, nu să distrugă. Un mediu democratic de fațadă, cu un popor docil, e ideal pentru el. În alte părți, Sistemul a dus la dictatură pe față (ex. Belarus). La noi încă nu – ceea ce e bine.

Se poate sparge cercul vicios?

Ajungem la finalul acestei radiografii cu o întrebare firească:

Există vreo șansă reală de a învinge Sistemul?

Sau, mai nuanțat, de a-l îmblânzi și a-l face să lucreze în interes public, nu împotriva lui?

Istoria arată că niciun sistem corupt nu durează la infinit. Fie se reformează din interior (apare o critică puternică, o nouă generație care rupe lanțul), fie e dat jos din exterior (prin revoluții, presiune populară, intervenție străină etc.), fie își schimbă forma (cade un regim, vine altul, tot cu oamenii vechi reșapați – cum am pățit în ’89).

România a trecut deja printr-o schimbare majoră acum peste 30 de ani, dar după cum am văzut, nucleul corupt a supraviețuit. O a doua „revoluție” nu e nici dorită (cine vrea violență?), nici probabilă în contextul actual. În schimb, o serie de reforme dure și consecvente ar fi soluția pașnică.

Ce ar presupune aceste reforme?

În primul rând, întărirea instituțiilor și a regulilor care fac imposibil sau foarte riscant comportamentul de tip Sistem.

De exemplu:

digitalizarea completă a administrației (scoți contactul funcționar-cetățean, reduci șpaga și nepotismul),

transparența totală a cheltuirii banului public (oricine să poată urmări online contracte, achiziții),

reforme în justiție care să asigure independența reală a procurorilor și protecția lor față de influențe,

legi anti-nepotism în educație (concursuri naționale transparente, interdicția rudelor în subordini directe etc.),

depolitizarea numirilor (fie prin agenții independente, fie prin concursuri meritocratice monitorizate extern) și altele.

România a tot adoptat legi bune pe hârtie – problema e aplicarea. Deci e nevoie și de schimbare de mentalitate.

Aici intervine educația civică: se vede deja la noile generații că sunt mai puțin tolerate comportamentele de „pile și relații”. Tinerii sunt mai vocali, reclamă când ceva e incorect. Faptul că știrile despre plagiate sau furtișaguri stârnesc scandal arată un progres: înainte nici nu știa lumea de ele, acum devin subiect public. Sigur, se și banalizează la un moment dat („ah, alt politician corupt – business as usual”), dar tot e mai bine decât tăcerea.

Tehnologia e aliatul nostru:

totul poate fi filmat, înregistrat, distribuit. E tot mai greu să ascunzi complet un abuz. Uitați-vă la filmările cu polițiști care iau mită pe șosele – acum agenții se tem, știu că oricine îi poate filma. Asta e putere pentru cetățean. Bineînțeles, Sistemul va încerca să folosească tehnologia și pentru control (să ne gândim la supravegherea digitală), dar dacă democrația rezistă, tehnologia va rămâne o sabie cu două tăișuri.

Și nu suntem singuri:

UE, NATO, partenerii ne vor alături de lumea civilizată. Au și ei interesul lor pragmatic, dar asta implică și să ne facem temele la capitolul stat de drept. Deja se vorbește că viitoarele fonduri UE sunt condiționate strict de anticorupție (vezi PNRR). Dacă finanțarea externă stă în joc, chiar și politicienii noștri mai slabi de înger se gândesc de două ori. Un instrument nou la nivelul UE – așa-numita condiționalitate a statului de drept – poate fi un game-changer, dacă e aplicată.

E clar că presiunea cetățenilor trebuie să continue.

Politicienii schimbă macazul doar când simt fie bățul (protest, vot negativ), fie morcovul (apreciere publică pentru cine face bine). Avem exemplul că protestele pot opri legi rele. La fel, votul: când un partid a dezamăgit rău (ex. PSD după OUG 13) a pierdut masiv la următorul scrutin. A durat ceva, dar electoratul i-a taxat. Politicienii înțeleg aceste șocuri. Deja vedem în ultimii ani un discurs mai prudent – nimeni nu mai îndrăznește să zică pe față că vrea să controleze justiția (chiar dacă unii vor și alții chiar reușesc). Împachetarea mai frumoasă a minciunii arată că se tem de reacție.

Oamenii din interior pot fi și ei agenți ai schimbării.

Să nu-i uităm pe funcționarii, magistrații, profesorii onești care, deși în minoritate uneori, țin steagul sus. Ei au nevoie de susținerea noastră și de un semnal că merită. Un pericol e ca pe termen lung și aceștia să fie corodați de cultura organizațională nocivă sau să plece. Dar dacă li se alătură alții asemeni și dacă li se dă mai multă putere formală, pot reforma sistemul din interior.

Realist vorbind, Sistemul românesc nu va dispărea complet.

Nicio țară nu e utopic incoruptibilă. Însă diferența între starea actuală și o stare acceptabilă e mare. Obiectivul ar fi ca acele rețele informale să nu mai aibă forța să submineze binele public. Adică să rămână eventual niște grupuscule marginale, care mai încearcă ele, dar sunt rapid prinse și pedepsite. În anii 2030, sperăm ca „Sistemul” să ajungă un termen de istorie, folosit mai mult în glumă: „Îți mai amintești când se vorbea de sistemul ticăloșit? Ce vremuri urâte, bine că au trecut.”

Cheia este schimbarea culturală:

în momentul în care majoritatea românilor vor decide că vor corectitudine mai presus de aranjamente, Sistemul pierde teren. Se vede o evoluție de generație: bunicii noștri tolerau multe (venind din comunism), părinții noștri s-au adaptat cât să supraviețuiască, noi (copiii democrației) avem altă pretenție, iar copiii noștri – nici nu vor înțelege de ce am acceptat așa ceva. E nevoie deci de timp, dar și de acțiune constantă.

În final,

românii au acest simț al umorului și un optimism resemnat care, paradoxal, i-a ținut pe linia de plutire. Se face haz de necaz despre politicieni și „sistem” în bancuri, la colțul blocului, online. Unii zic că umorul nostru e o formă de reziliență, dar și de evitare a acțiunii. Poate da, poate nu. Dar cum spunea un scriitor, „orice națiune care poate râde de propria mizerie are șansa de a se ridica din ea”.

Așa că, deocamdată, rămâne să continuăm să vorbim deschis despre aceste mecanisme, să le demascăm ori de câte ori le vedem la lucru, să nu mai idealizăm nici „tătuci providențiali”, nici conspirații omnipotente. Până la urmă, Sistemul e format din oameni – iar oamenii pot fi învinși de voința altor oameni. Sau și mai bine, pot fi convinși să se schimbe. Când corupția nu va mai fi profitabilă și minciuna nu va mai ține, Sistemul se va destrăma de la sine.

România are potențialul să depășească acest cerc vicios al tranziției întârziate.

Se simte tot mai clar o saturație față de „combinații” și o dorință de normalitate europeană. Totuși, nimic nu vine fără efort și perseverență. Frauda și manipularea se vor repezi să ocupe fiecare spațiu lăsat liber de conștiință și responsabilitate civică.

Când suficienți „fraieri” (cum ne consideră Sistemul) își vor da mâna și vor spune „Ajunge!”, atunci, în sfârșit, vom răsturna masa pe care Sistemul își întinde banchetul de trei decenii. Și poate vom construi ceva mai bun pe ruinele lui – un stat care să lucreze pentru cetățean, nu împotriva lui, și unde expresia „a te descurca” să nu mai însemne a încălca reguli, ci pur și simplu a fi creativ și muncitor într-un cadru corect.

Până atunci, important e să nu mai fim complici prin tăcere sau neimplicare.

„Sistemul” există atâta timp cât îl acceptăm.

Demontarea lui piesă cu piesă e un proces lung, dar nu imposibil. Iar primul pas – pe care sper că l-am făcut prin acest articol – este să-i înțelegem angrenajul, să-l vedem clar. Odată văzut, nu mai are aura de mister atotputernic, devine ceea ce este: o creație omenească ce poate fi corectată tot de oameni.