Politic vs Tehnocrat în România: cine guvernează mai eficient?

De câte ori țara se apropie de criză, discursul public renaște această așa-zisă dilemă: cine ar trebui să conducă România? Politicienii aleși sau tehnocrații competenți? E un contrast care pare simplu – între votul democratic și eficiența profesională – dar care ascunde o întreagă mitologie.

Clasa politică insistă că doar ea are „responsabilitatea” în fața poporului, în timp ce tehnocrații ar fi niște funcționari reci, în afara circuitului legitim. Și totuși, în toți acești 30 și ceva de ani, cei care au dus România dintr-o fundătură în alta au fost, cu rare excepții, tocmai aceia care invocau „votul democratic” ca pe un paravan.

Haide să desfacem această opoziție, să vedem ce e real, ce e propagandă, și – mai ales – cine și când a guvernat cu rezultate. Vom trece prin toate momentele-cheie în care România a fost condusă de guverne politice sau tehnocrate, pentru a înțelege dacă legitimitatea democratică chiar înseamnă bună guvernare sau doar o iluzie de responsabilitate.

I. Concepte şi definiţii: guvernare politică versus guvernare tehnocrată

În România, guvernarea „politică” înseamnă în general un guvern format din lideri de partid aleşi pe cale electorală sau desemnaţi politic, care răspund ideologic şi constituţional faţă de alegători. În schimb, guvernarea tehnocrată presupune un guvern alcătuit din experţi independenţi, tehnocraţi, selectaţi pe baza competenţelor profesionale, nu pe criterii de partid sau electorale.

18:02, 11.06.2025 • Cross

Cum funcționează Sistemul și subsistemele sale în România: radiografia unei mașinării de manipulare și control

21:48, 04.06.2025 • POLITICĂ

Ornitorincul politic: despre simularea jalnică a doctrinelor în România

În acest model „decizia executivă aparține tehnicienilor și oamenilor de știință… aleși pe baza competențelor acestora într-un anumit domeniu și nu pe criterii politice”. Practic, tehnocraţii îşi justifică mandatul prin autoritatea profesiei lor şi prin eficienţa administrativă, mai degrabă decât prin sprijin popular direct.

Politicienii însă invocă adesea „responsabilitatea politică” ca diferenţă-cheie între cele două modele. Conform UDMR, de pildă, un guvern politic trebuie să aibă „responsabilitate deplină” şi să fie ancorat în votul cetăţenilor. În opoziţie, un guvern tehnocrat este perceput ca „independent politic” (neafiliat vreunui partid) şi, de aceea, nu ar avea acelaşi tip de legitimitate directă.

Preşedintele Iohannis sublinia că Dacian Cioloş, desemnat în 2015 fără sprijin de partid, a condus un guvern „independent politic”, pe când după alegeri „vom avea un guvern politic, care reprezintă voinţa unui partid sau unor partide”. Ceea ce înseamnă, simplu: guvernul politic transmite politicile asumate de parlamentarii partidelor, pe când tehnocraţii promit să guverneze tehnic, la o margine a crizei, până la alegeri următoare.

În sinteză, principalele diferenţe conceptuale sunt următoarele:

• Selecţia echipei guvernamentale: Guvern politic – prim-ministrul și miniștrii provin din partide politice, desemnați prin negocieri electorale. Guvern tehnocrat – echipa executivă este alcătuită din experți independenți, numiți pe baza competențelor lor, fără afiliere politică.
• Legitimitate și responsabilitate: Guvernul politic își derivă legitimitatea din mandatul electoral al partidelor care îl sprijină și își asumă politic deciziile în fața electoratului (concept denumit „răspundere politică”). Un guvern tehnocrat nu are un mandat direct de la alegători şi se recomandă prin competență şi eficienţă administrativă. Criticii observă însă că un tehnocrat „nu are nicio răspundere în fața cetățenilor, are numai în fața Parlamentului”, întrucât nu este ales de popor.
• Obiective și agendă: Un guvern politic urmărește agenda partidelor care îl susțin – de la promisiuni electorale la echilibre ideologice și negocieri politice – şi este sensibil la pierderea sprijinului popular. Guvernul tehnocrat urmărește reforme teoretic „nepolite” – stabilitate macroeconomică, reforme structurale – fără a se baza pe o platformă politică. Practic, tehnocrații pot promova măsuri tehnice dificile (de ex. austeritate, liberalizări) pe care guvernele politice le evite de teama costului electoral. După cum notează un analist: „guvernele tehnocratice au avantajul că, neavând ce pierde din punct de vedere politic, pot face reforme la care un guvern politic nu ar avea curajul să se angajeze”.
• Raport cu parlamentul: Un guvern politic se bazează pe o majoritate parlamentară clară (de obicei rezultată din alegeri), pe când un guvern tehnocrat fie are sprijin de conjunctură al partidelor (de exemplu, la învestire), fie funcționează ca executiv interimar. După cum observă UDMR, chiar tehnocrații au nevoie de susținerea zilnică a partidelor pentru a guverna.
• Percepția socială: În discursul public românesc, tehnocrația este adesea prezentată ca „soluție la crize” (ex. Italia, Grecia), în timp ce politica de zi cu zi este criticată ca fiind marcată de compromisuri şi interes de partid. Analizele remarcă însă că accentul pus pe „responsabilitatea politică” de către clasa politică serveşte mai degrabă ca discurs electoral decât ca o realitate practică.

Astfel, guvernarea politică şi tehnocratică se disting în mod fundamental prin modul de legitimare și asumare a puterii: unul se bazează pe mandatul partidelor şi politici publice vizibile, celălalt pe expertiză şi eficienţă administrativă. Cum însă vom vedea, în România reală aceste limite se amestecă frecvent, iar raționamentele despre „răspundere politică” devin adesea convenții politicianiste.

II. Guvernele politice post-1989: rezultate și critici

După 1989, România a fost guvernată preponderent de partide politice ce s-au succedat în diferite formule de coaliții. Fiecare perioadă de guvernare „politică” s-a lăudat iniţial cu stabilitate și măsuri de reformă, dar evaluările critice subliniază că multe dintre ele au perpetuat, de fapt, status quo-ul: un aparat de stat încărcat de vechi rețele clientelare, reforme întârziate și un climat general de corupție endemică. Blocajele politice și luptele interne au paralizat adesea deciziile guvernului. Cetățenii observau că șefi de minister, inclusiv prim-miniştri, acuzaţi de corupţie sau incompetenţă rămâneau în funcţii „până le trecea partidul foamea de putere” – refuzându-se să demisioneze sau să fie trași la răspundere.

Această situaţie generală a stârnit numeroase nemulţumiri. De pildă, în 2015 s-a arătat că românii deveniseră «exasperați de scandaluri de corupție recurente, implicând membri ai guvernului precedent, inclusiv pe fostul prim-ministru, toți refuzând să-și dea demisia».

Nemulțumirea s-a concretizat în proteste masive: după tragedia din clubul Colectiv, „peste 10.000 de oameni au protestat pașnic împotriva guvernului și, în final, împotriva corupției și întregii clase politice”. Aceste evenimente au semnalat schimbarea percepției publice: românii au cerut asumarea de către clasa politică, nu doar de tehnocrați, și sancționarea incompetenței sau abuzurilor de putere.

În practică, guvernele politice au rămas relativ inevitabile sau protejate. De-a lungul celor trei decenii, partidele au reuşit de obicei să se salveze reciproc din impasuri. Statisticile arată că, în România post-decembristă, au existat zeci de moțiuni de cenzură și asumări de răspundere ale guvernelor, însă doar un singur executiv a fost dat jos prin vot parlamentar (Guvernul Ludovic Orban, 2020).

În rest, moțiunile fie nu s-au adoptat, fie au fost depuse de partide colege. Cu alte cuvinte, chiar şi când guvernele eşuau să facă reforme, partidele de putere găseau modalităţi să împartă povara: unii miniștri cadeau, dar prim-ministrul rămânea; guvernele demisionau temporar doar pentru a reforma coaliţii, nu pentru a fi trase la răspundere de electorat.

Pe fond, principiul „responsabilității politice” a fost aplicat doar selectiv. Politicienii s-au erijat în apărători ai democrației, însă deseori s-au ferit să-și asume consecințele. De exemplu, șefii guvernului acuzați de plagiat, de conflict de interese sau de gestionare defectuoasă a banilor publici nu și-au depus demisiile atunci când ar fi fost firesc. Instituțiile de control (DNA, ANI) au anchetat mulți demnitari, dar procesele au durat ani, iar pedepsele au fost reduse – iar unii condamnați s-au întors la putere. Din acest punct de vedere, mecanismul liberal al votului nu a funcționat întotdeauna ca răscumpărare în fața greșelilor. După cum remarci un editorial DW privind protestele din 2018, când “tribunalul i-a făcut scăpați pe jandarmii abuzivi din 10 august” s-a concluzionat că România «nu e o democrație funcțională» dacă nu poate pedepsi abuzurile instituţiilor sale de forţă. Chiar şi la nivel politic, se poate spune că impunitatea este o realitate sistemică: infractorii de rând ajung la pușcărie mai ușor decât parlamentarii corupți, iar nepotismul în administrație persistă.

În linii mari, bilanțul guvernelor politice este negru la capitolul responsabilizare. Critici şi analiști atrag atenţia că ele au adesea rezultate modeste, sub-minime, din cauza compromisurilor politice şi a lipsei voinței reformiste. Partidele s-au limitat, în general, la măsuri punctuale, rețineri bugetare temporare şi mici îmbunătățiri simbolice. Între timp, credibilitatea clasei politice a scăzut constant; de altfel, în decembrie 2015 majoritatea românilor (50,5%) declarau că ar prefera un guvern de tehnocrați „pentru că aduce mai multă competență”, comparativ cu 32% care doreau un guvern politic – semn al insatisfacției profunde față de politicieni.

Aspecte cheie criticate ale guvernelor politice post-1989:

• Perpetuarea unui status quo birocratic și de interes, cu reforme amânate sau incomplete.
• Lipsa asumării de răspundere: conducători politici implicați în crize nu demisionează, iar partidele rareori remediază prin vot schimbarea guvernului (excepție notabilă: demiterea Guvernului Orban în 2020).
• Corupție și nepotism: majoritatea liderilor de partide au tolerat sau ignorat cazurile de corupție în propria clasă politică, subminând astfel încrederea publică în legitimitatea democratică a guvernării.
• Instabilitate aparentă: deși anumite perioade (ex. anii 2000 de după intrarea în UE) au părut stabile, schimbările dese de coaliții şi ciclurile electorale au creat o guvernare reactivă, nu proactivă.
• Eșecul în a preîntâmpina crize sociale sau economice majore, lăsând mereu ministere și companii de stat în pierdere şi vorbind mai mult despre democrație formală decât practicile democratice reale.

În concluzie, guvernele politice care s-au succedat în România post-1989 au oferit rareori rezultate tangibile pe termen lung şi au perpetuat frecvent rigidități ale statului. Bilanțul lor este marcat de inechități rezolvate doar parţial, de reforme bâjbâite și de o impresie constantă a lipsei de răspundere reală din partea clasei politice.

III. Guvernele tehnocrate românești: cazuri și eficiență

În istoria recentă a României au existat doar câteva guverne nominal tehnocrate, toate instalate în perioade de criză sau tranziție:

• Guvernul Theodor Stolojan (16 octombrie 1991 – 19 noiembrie 1992): După demiterea prin proteste mineriade a primului guvern Petre Roman (1990–1991), președintele Ion Iliescu l-a numit premier pe Theodor Stolojan (fost ministru de finanțe) ca lider interimar, sprijinit de majoritatea FSN. Stolojan – un exponent al aparatului de stat cu experiență financiară – s-a confruntat cu o situație economică critică: consum populației redus la minim, iarna iminentă cu rezerve de combustibil epuizate, inflație galopantă. Îndrumat politic din umbră, el a luat măsuri dure, printre care a convertit în lei toate depozitele valutare ale firmelor (printr-un curs administrat), procedură denumită pe atunci „naționalizarea monedelor”. Specialiști precum Daniel Dăianu au comparat deciziile lui Stolojan cu măsuri de război economic: „a fost ca în vreme de război – Kriegswirtschaft – când se recurge la măsuri extreme”. Deși nepopulare, astfel de măsuri au avut ca scop stabilizarea rapidă a economiei devastate. Stolojan a fost, practic, un guvernator de criză, pregătind România pentru alegerile din 1992 (câștigate de partidul său de promovare, PDSR). În final, mandatul său a fost scurt: după alegeri, FSN ul fragmentat format de Iliescu l-a înlocuit, considerând că rolul său tehnic s-a îndeplinit. În ansamblu, guvernul Stolojan a fost perceput drept un executiv apolitic de tranziție, concentrat pe supraviețuirea economică de urgență, nu pe campanii electorale. Rezultatele sale reale sunt controversate: întârzierea inevitabilă a reformelor (privatizări, liberalizări) în favoarea soluțiilor de urgență a lăsat multe probleme nerezolvate, deși a prevenit probabil colapsul imediat al economiei. Public, Stolojan a rămas asociat cel mai bine cu ideea de mandat de criză: un lider tehnic, impus politic, care a împlinit un ciclu închis de guvernare.
• Guvernul Mugur Isărescu (22 decembrie 1999 – 28 decembrie 2000): În urma disoluției coaliției CDR-PNL care guvernase România post-1996, președintele Emil Constantinescu l-a desemnat pe Mugur Isărescu (fost guvernator BNR) ca premier tehnocrat. Contextul era marcat de tulburări politice interne (scandaluri precum „robinetele cu aur” la Baia Mare) și de pregătirea alegerilor legislative. Guvernul Isărescu a beneficiat de sprijinul parlamentar al CDR–PD–PSDR–UDMR. Acesta a implementat o politică de severă disciplină bugetară şi control al cheltuielilor publice – „a limitat foarte tare cheltuielile de stat” – impunând echilibru în finanțele publice şi stimulând astfel redresarea economică. Rezultatele au fost vizibile încă din 2000: România a înregistrat prima creștere economică sustenabilă după un deceniu de declin, iar sistemul bancar a fost consolidat prin rezervă suplimentară şi provizioane obligatorii. Agențiile internaționale și analiștii economici de atunci l-au lăudat pe Isărescu ca pe un salvator al economiei, un prim-ministru care „ne-a scos din rahat” (cum se exprima jurnalistul Ștefan Vlaston). În discursul public ulterior, acesta a fost numit „cel mai bun prim-ministru pe care l-a avut România”, apreciindu-i-se viziunea austeră și profesionalismul. Percepția generală este că guvernul tehnocrat Isărescu a fost eficient administrativ: a readus stabilitate monetară şi creştere economică după ani de recesiune, fără răscoală socială majoră.

  Cu toate acestea, partidul care l-a desemnat (CDR) nu a obținut dividende electorale notabile și a pierdut alegerile din 2000, arătând că laurele reformei tehnocratice nu au fost capitalizați politic. În fine, durata guvernului a fost tot de circa un an, fiind perceput ca guvern de tranziție spre scrutinul din decembrie 2000.

• Guvernul Dacian Cioloș (17 noiembrie 2015 – 4 ianuarie 2017): Al treilea guvern tehnocrat post-1989, Cioloș a fost numit premier de președintele Klaus Iohannis după demisia în masă a cabinetului Ponta, determinate de protestele din 2015. Spre deosebire de Stolojan sau Isărescu, Cioloș nu se încadra în vreo coaliție parlamentară dominată – a fost susținut de o alianță de conjunctură (PSD, PNL, UDMR) printr-un vot de învestitură solid. Guvernul Cioloș a pornit cu un mandat explicit orientat spre reforme administrative și de transparență: a lansat proiecte de reorganizare a instituțiilor, debirocratizare și digitalizare a serviciilor publice, a depolitizat unele numiri în funcții de conducere și a încercat să accelereze absorbția fondurilor UE. Premierul însuși pleda pentru „deschiderea guvernului” și recâștigarea încrederii cetățenilor prin eficiență. S-a introdus chiar un Minister al Consultării Publice, ca reacție la cererile străzii de a fi implicată în decizii (o recunoaștere fără precedent a voinței civice).

Public, guvernul Cioloș s-a bucurat inițial de notorietate pozitivă. Sondajele din decembrie 2015 arătau că peste 40% dintre români aveau încredere în el, iar o majoritate (50,5%) spunea că un executiv tehnocrat „aduce mai multă competență” față de unul politic.

Politicienii de opoziție au continuat însă să sublinieze că, neavând niciun program electoral, execuția Guvernului Cioloș rămâne subordonată contingențelor parlamentare. În realitate, Cioloș a trebuit să negocieze cu PSD și PNL orice lege importantă – dovadă că, paradoxal, fără o majoritate politică clară guvernul său tehnocrat nu putea realiza reformele asumate.

Pe plan administrativ, unele reforme de etică și performanță s-au materializat (audit intern mai strict, reorganizarea a zeci de institute naționale), însă ritmul a fost încetinit de rezistențe instituționale. Dat fiind mandatul limitat, guvernul tehnocrat Cioloș este evaluat ca un experiment mixt: administrativ eficient în comparație cu guvernele anterioare (raportări mai precise, câteva proiecte digitale), politic totuși vulnerabil (degringoladă în USR+PLUS imediat după alegeri).

În final, la alegerile parlamentare din decembrie 2016 guvernul Cioloș a fost înlocuit prin vot – deși Iohannis a apreciat că el „a încăput bine” momentului, rezultatul a arătat că electoratul alege, totuși, partidele politice.

Pe scurt, cei trei prim-miniștri „tehnocrați” din România post-1989 – Stolojan, Isărescu, Cioloș – au funcționat în contexte de criză și cu mandate scurte. Rezultatele lor concrete variază, dar un element comun este eficiența relativă în a gestiona situații acute la început de mandat.

Stolojan a „stopat hemoragia” unei economii la limita colapsului, Isărescu a redresat finanțele și a introdus discipline bugetare stricte, iar Cioloș a lansat măsuri administrative nepopulare, dar necesare.

Percepția publică a acestor guverne a fost în general mai favorabilă decât în cazul colegilor lor politici, tocmai datorită purității lor instituționale şi lipsei istoricului de nepotism. Totuși, „eficienţa” lor a fost limitată de caracterul temporar: toate trei au știut că trebuie să „rezolve” criza actuală și să evacueze scena către urmași. În consecință, moștenirea lor – cifrele economice sau proiectele reformate – a rămas la nivel mixt: guvernul Isărescu este recunoscut de mulți ca salvatorul economiei anului 2000, în timp ce Stolojan şi Cioloş au obținut reputație de manageri curați, dar cu realizări complicat de amortizat politic.

IV. „Responsabilitatea politică”: mit sau realitate?

Conceptul de „responsabilitate politică” (și acuzația lipsa acesteia la tehnocrați) este adesea invocat ca argument împotriva guvernării tehnocrate. Politicienii legitimiţi prin vot susţin că numai ei pot fi trași la răspundere de alegători pentru deciziile guvernamentale. În practică însă, acest discurs este folosit ca instrument politic. Analistul Andrei Ţăranu sintetizează scepticismul: „Un tehnocrat n-are responsabilitate politică… există o vorbă în știința politică care spune că tehnocrații fac politici fără a face politică”. El atrage atenția că, de fapt, „în momentul ăsta noi avem nevoie de niște politici foarte serioase, care să fie și asumate politic – adică cineva să-și asume responsabilitatea”. Dar, în cazul precedent al guvernelor tehnocrate, „lucrurile au mers foarte prost pentru România, pentru că partidele îi blochează pe tehnocrați să facă reforme sau le modifică” după propriile interese. Așadar, Țăranu concluzionează că un premier tehnocrat nu are nicio răspundere în fața cetățenilor, ci doar în fața Parlamentului, ceea ce în esență îl transformă într-un simplu administrator, nu într-un lider politic asumat. În consecință, responsabilitatea „politică” reală (față de votanți și principii) rămâne, în opinia lui, apanajul guvernelor politice, care – deși evazive – cel puțin pretind că aplică politicile promise.

La rândul său, UDMR-ul revendică explicit necesitatea asumării politice: președintele Kelemen Hunor a atacat ideea guvernării tehnocrate spunând că „am văzut că lucrurile nu merg bine și ai nevoie de asumare din partea celor care vor să guverneze” și insistând că „trebuie să fie un guvern politic, cu asumare politică și sprijin politic în Parlament”. Altfel spus, argumentul este că tehnocrații „n-ar putea rezolva problemele” fără partide în spate și – în consecință – nici nu au cui să dea socoteală dacă dau greș.

Cât e mit, cât e realitate? În practică, responsabilitatea politică invocată rămâne adesea un loz în plic. Guvernele politice se ascund în spatele mecanismelor constituționale (moțiuni, vote parlamentare, demiteri minime) pentru a evita să plătească electoral pentru deciziile impopulare. Tehnocrații, la rândul lor, sunt critici pentru lipsa sursei electorale, dar beneficiul lor real e că au libertatea de a lua măsuri tehnice dificile (cel puțin teoretic). Ironia este că, de cele mai multe ori, nici un executiv politic nu e purtat la răspundere directă: partidele domină și protejează propriile tablouri. Așa cum observa Ziarul Financiar, „toate exemplele arată că guvernele tehnocratice au viață scurtă pentru că sunt la mâna partidelor. Partidele le susțin pentru a lua măsuri dure… dar pierderile să fie contabilizate în dreptul lor”. În acest context, „raspunderea politică” devine în mare parte un slogan: politicienii cer ea de la tehnocrați, dar evită să și-o asume între ei.

Principalele argumente și contraargumente în dezbaterea despre responsabilitatea politică:

• Politicienii susţin că singurul guvern legitim este cel politic, deoarece are „mandatul populației” și poate fi tras la răspundere la alegeri. Invocă explicit concepte de „asumare” și „voință populară”.
• Contrapunctul: analizele arată că, în realitate, responsabilitatea politică este de cele mai multe ori circumstanțială. Tehnocrații își asumă guvernul ca pe un simplu executiv de tranziție și pot fi schimbați ușor în următoarele alegeri, pe când politicienii înlănțuiesc măsurile dure de reformă de perioade electorale. De aceea li se reproșează: „Când am avut prim-miniștri tehnocrați, lucrurile au mers foarte prost pentru România. Pentru că partidele îi blochează… în final nu este nimic decât un fel de lucru de mântuială pentru o perioadă scurtă”.
• În fine, însă, realitatea arată că atât guvernele politice cât și cele tehnocrate se sprijină mai mult pe interese și pe mecanisme formale decât pe adevărata responsabilitate. De pildă, nici tehnocrații, nici partidele din spatele lor nu au dovedit până acum că își asumă consecințele în fața electoratului, iar judecata finală rămâne un exercițiu pur politic: votul.

În concluzie, „răspunderea politică” invocată de politicienii români rămâne într-o mare măsură un element retoric. Ea este utilizată pentru a delegitima tehnocrația, deși – în termenii criticilor – guvernul tehnocrat îşi îndeplinește menirea la nivel administrativ. Mai precis, convenția că „guvernul ales își asumă tot” se dovedește adesea mai degrabă un mit electoral, iar adevărata responsabilizare a conducerii rămâne mult redusă de cultura politică locală. Așa cum remarca un specialist, politicienii par reticenţi să-și asume ei înșiși răspunderea măsurilor nepopulare, preferând să o paseze ideologic pe umerii tehnocraților. În realitate, însă, percepția publică nu face mare diferență: românii apreciază tot mai mult competența și eficiența, orice sursă ar avea aceasta, de vreme ce clasa politică continuă să-i dezamăgească prin crize netranzacționate și promisiuni neonorate.

V. Responsabilitatea guvernării în România: perspective critice

În fine, să considerăm responsabilitatea guvernării în ansamblu – dincolo de etichete. România are instituită teoretic democrația și regulile statului de drept, însă în practică ele sunt subminate de multiple disfuncții sistemice. Guvernele succesive – fie politice, fie tehnocrate – au fost incapabile să dea lovitura finală rădăcinilor vechi. Iată câteva constatări relevante:

• Nepedepsirea abuzurilor și corupției: Chiar și când instituțiile judiciare identifică cazuri clare de încălcare a legii (de la înalți demnitari la forțele de ordine), procesul de pedepsire devine laborios şi incert. Spre exemplu, un comentariu observă că Tribunalul București i-a achitat pe jandarmii care au atacat protestarii paşnici la 10 august 2018, concluzionând că România «nu e o democrație funcțională» atâta vreme cât nu poate pedepsi derapajele instituțiilor de forță. Transpus la nivel politic, acest principiu e la fel de grav: parlamentari sau miniștri corupți (sau acuzați de plagiat, nepotism, defrișări ilegale etc.) rămân de cele mai multe ori în funcții, evitând consecințele – de multe ori prin imunități sau termene lungi de judecată.
• Falsa legitimitate democratică: Clasa politică invocă permanent legitimitatea oferită de vot, dar, în practică, aproape orice partid ajunge la putere prin aranjamente prealabile (coaliții târzii, negocieri subterane). Alegerile scot în evidență de multe ori că partidele rămân majoritatea covârșitoare de la un scrutin la altul, fără ca electoratul să penalizeze în mod drastic eșecurile guvernării. De exemplu, guvernele PDL și PSD (2000–2014) s-au succedat la putere prin rotații politice, nu prin vot de blam.
• Programe electorale neonorate: În România anilor 2000–2020, guvernele și-au asumat promisiuni mari (salarii mai mari, investiții regionale, infrastructură), dar realitatea a arătat că dincolo de discursuri se realizează strict ce e tehnic posibil fără să dezechilibreze bugetul – iar programele care prevăd împrumuturi masive sau sporuri consistente au fost activate doar cu mare întârziere sau deloc. Concret, „Programe de guvernare” noi sunt reorganizate în timpul implementării, iar cetățenii nu văd nimic concret din multe declarații electorale.
• Stabilitate supercială, stagnare reală: Deși anumiți ani de guvernare au beneficiat de creștere economică (ex. 2000–2008), aceasta a fost de regulă alimentată de factori externi (acces UE, creditare pe credite). Ritmul reformelor interne a fost sub necesar. Sistemul educațional, cel sanitar și infrastructura strategică rămân încă subdezvoltate. Un guvern care ar fi „rezolvat problemele fundamentale” ar fi implicat costuri sociale uriașe pe termen scurt, pe care guvernanții încă nu au vrut să și le asume. De aceea, aparența de stabilitate e păcălitoare – realitatea e că nicio criză sistemică majoră nu a fost anticipată și eradidată.
• Eșecurile instituționale: Controlul parlamentar efectiv al executivului funcționează prost. Parlamentul devine adesea o rotiță birocratică, disputele dintre partide sunt de fațadă, iar justiţia (CSM, Parlament) a fost depolitizată doar parțial. Evenimente recente arată că elitele politice își pot face majoritate temporară și pe următoarele 5–10 ani.

În concluzie critică: Democrația formală nu e suficientă. Faptul că România organizează alegeri libere și respectă procedurile legislative nu garantează că “voința cetățenilor” (așa cum este ea menționată în Constituție) este efectiv aplicată. Stilul de guvernare a fost în prea multe cazuri formal: politic, cu vorbe mari despre responsabilitate, dar în privat dominat de cumpărături de voturi (promisiuni de pensii, ajutoare electorale), clientelism şi protejarea propriilor membri. Astfel, legitimitatea democratică revendicată de guvernele politice devine ipocrită atunci când aceleaşi guverne nu dau socoteală: un raport dur al DW era explicit – România „n-are șanse” să devină o democrație consolidată dacă nu-și învinge obiceiul de a face „voturile clienţilor politici” mai presus de lege și echitate. Politicienii vorbesc mult despre meritocrație și reformă, dar cei care au rupe sistemul au dat dovadă de aceeași oarece reticență în a-și pune interesele personale deoparte.

De fapt, despre asta e vorba…

Analiza de față arată că împărțirea simplistă „politică versus tehnocrație” ascunde, în realitate, probleme mai profunde ale guvernării românești: legătura ambiguă dintre putere și responsibilitate. În contextul nostru, guvernele tehnocrate (Stolojan, Isărescu, Cioloș) au dovedit competență administrativă punctuală și transparență relativă – însă statutul lor temporar le-a limitat succesul politic. Guvernele politice, deși esențiale pentru legitimitatea democratică, au preferat în mare parte să mențină vechile aranjamente, sacrificând progresul real şi asumarea consecințelor. Prin urmare, acuzația că „guvernul tehnocrat scapă de răspundere” rămâne mai degrabă un instrument politic decât o realitate obiectivă.

În ultimă instanță, adevărata responsabilitate guvernamentală în România continuă să fie subminată de practica politicianistă:

Câtă vreme partidele își protejează cadrele şi echilibrează sufocant relații de putere în interiorul lor, fiecare guvern (politic sau tehnocrat) riscă să rămână doar o perdea de fum. Sistemul, cu reguli democratice bune pe hârtie, funcționează sub orice guvern ca unul mafiot: «Nepedepsirea vinovaților» – în termeni duri – «subminează democrația reală și statul de drept».

În consecinţă, responsabilitatea invocată formal rămâne în fapt responsabilitate ratată. România în ansamblu nu e o societate care își poate permite să ignore aceste eșecuri sistemice.