35.000 de euro pentru ce? Nesimțirea monumentală a judecătorilor CCR care își încheie mandatul

Într-o Românie sufocată de măsuri de austeritate, unde guvernul strânge lațul fiscal în jurul fiecărui bugetar și taie din toate părțile, Curtea Constituțională își face propriile reguli.

În iulie 2025, în plin efort de reducere a cheltuielilor publice, trei judecători CCR – Marian Enache, Livia Stanciu și Attila Varga – se pregătesc să încaseze câte 180.000 de lei la plecarea din funcție. Aproximativ 35.000 de euro fiecare, fără nicio jenă, fără vreun gest de reținere. Un bonus de adio. O răsplată pentru „servicii aduse țării”, cum ar zice un ton oficial lipsit de rușine.

Totul e „legal”. Dar tocmai asta e problema.

Potrivit Legii de funcționare a Curții Constituționale, judecătorii primesc la final de mandat șase salarii nete. Șase. Într-un moment în care guvernul a interzis acordarea oricărei indemnizații la ieșirea din sistemul bugetar, CCR își vede de ale sale. Nu există fonduri bugetate pentru aceste plăți? Nicio problemă: conducerea Curții analizează varianta de a lua banii de la capitolul „investiții”. Adică de la dezvoltare, de la digitalizare, de la orice ar putea moderniza sau îmbunătăți instituția.

Legea le permite. Morala, însă, nu.

Aristocrația imună a statului

Această indemnizație exorbitantă nu e un accident. Este încă un episod din cronica impunității, un simbol al rupturii dintre două Românii: una care îndură, și una care extrage.

În timp ce pensionarii obișnuiți sunt anunțați că vor primi mai puțin, în timp ce profesorii, medicii și funcționarii sunt avertizați că nu mai sunt bani pentru sporuri, CCR își încheie mandatele în sărbătoare. Nu cu o diplomă, nu cu aplauze – ci cu o sumă care depășește câștigurile anuale ale unui angajat obișnuit din sectorul public.

Și nu spun nimic. Niciunul dintre cei trei judecători nu iese public să-și exprime reținerea. Nicio voce nu spune: „Nu este momentul.” Dimpotrivă. Tăcerea lor înseamnă aprobare. Complicitate. Lăcomie cu pretenții de autoritate constituțională.

Zeii din Palatul Constituției

Există o aroganță tot mai evidentă în comportamentul judecătorilor CCR. În ultimii ani, au blocat reforme esențiale, au mutilat legi menite să reducă privilegiile și au invalidat încercările de a repara dezechilibre majore în sistemul public. Acum, încasează bani mulți și nemeritați, ca și cum ar pleca dintr-o cruciadă a binelui național.

S-au autoînvestit cu infailibilitate.

Orice critică e privită ca un atac la „independența justiției”. Orice încercare de control – ca o încălcare a „echilibrului puterilor în stat”. Iar orice gest de solidaritate cu restul societății… nu există.

Acești oameni, numiți politic și învestiți cu putere absolută asupra legalității legilor, s-au transformat în zei administrativi, convinși că totul li se cuvine. De ce? Pentru că nu-i întreabă nimeni. Pentru că se autoguvernează într-o tăcere protectoare. Pentru că, atunci când se încheie mandatul, lasă biroul „curat” și pleacă cu mii de euro în buzunar.

Furia publică e justificată

Românii nu mai au răbdare cu cei care își bat joc de bunul-simț. În social media, în comentarii online, în discuțiile din piață sau de la colțul blocului, sentimentul e același: „Ne fură în față și ne cer să le mulțumim.”

Cât timp o astfel de indemnizație e posibilă, orice discurs despre reformă e gol. Cât timp aceste sume nu sunt refuzate din decență, orice promisiune de echitate e o minciună. Cât timp acești oameni rămân intangibili, ideea de stat de drept capătă o aromă grețoasă de sinecură.

Ce ar trebui să urmeze

1. Suspendarea imediată a acestor indemnizații, printr-un act normativ clar, retroactiv, dacă e necesar.
2. Un control parlamentar asupra bugetului CCR, anual, cu raportare publică a tuturor cheltuielilor.
3. Obligația de a motiva public orice plată excepțională – inclusiv indemnizații, prime sau suplimente de venit.
4. Limitarea prin lege a acestor practici, pentru toate instituțiile publice cu statut de „autonomie” funcțională.

Nu poți reforma o țară în timp ce-i premiezi zeii

Într-o Românie care abia își plătește datoriile și în care fiecare leu bugetar e urmărit la virgulă, acești 35.000 de euro nu sunt doar bani publici risipiți – sunt un simbol al sfidării. Un afront adus celor care trudesc onest și pleacă din sistem cu mâinile goale.

Curtea Constituțională a ajuns să-și semneze propriul portret al nesimțirii.
Iar dacă acest gest nu e condamnat public, clar, răspicat, înseamnă că și noi am început să acceptăm ceea ce odinioară ne revolta.

Și atunci nu mai rămâne decât o întrebare:
Ce rost mai are Constituția, dacă cei care o apără sunt primii care o trădează în spirit?