Istoria ideală a României – țara care ar fi putut să fie

Cum ar fi arătat România dacă, în decembrie 1989, istoria n-ar fi luat-o pe scurtătura hoției? Dacă ar fi existat nu doar dorință de schimbare, ci și lideri onești, capabili, neafiliați mafiei securisto-comuniste? Dacă n-am fi confundat libertatea cu dezmățul și tranziția cu jaf? Ce urmează nu este o fantezie, ci o variantă perfect plauzibilă – România care ar fi putut fi, dacă în loc de impostori și lichele, am fi ales un alt drum. O Românie în care normalitatea n-a fost sabotorul viselor, ci vehiculul lor. O Românie deșteaptă, curată, eficientă.

Capitolul I – Revoluția neconfiscată

În 22 decembrie 1989, puterea nu este preluată de eșalonul doi. Ion Iliescu nu există în această poveste. În schimb, o coaliție formată din revoluționari autentici, profesori universitari, oameni de cultură și militari loiali poporului creează „Comitetul pentru Demnitate Națională”, un organism provizoriu care organizează alegeri anticipate în 90 de zile.

În ianuarie 1990, televiziunea publică este scoasă de sub influența oricărei forțe politice și devine un serviciu național de informare și educare, condus de o comisie formată din 21 de intelectuali reprezentativi. Nu există mineriade. Nu există restaurarea Securității. Se lucrează la o lege a lustrației care interzice tuturor ofițerilor și activiștilor comuniști să ocupe funcții publice până în 2005.

Capitolul II – Alegerile din 1990 și nașterea unui adevărat proiect național

În mai 1990, românii aleg masiv o alianță nouă: Partidul Etic și al Reconstrucției (PER), condus de economistul transilvănean Mihai Rădulescu și de disidenta civică Elisabeta Stoica. Cu 68% din voturi, PER anunță un plan radical de reformă, inspirat din modelul ceh și polonez, dar adaptat condițiilor românești.

Parlamentul, redus la 250 de membri, adoptă în regim de urgență legi pentru:

• depolitizarea administrației;
• confiscarea marilor averi ilicite;
• auditarea tuturor fondurilor economiei socialiste;
• susținerea masivă a întreprinderilor mici și mijlocii;
• introducerea votului uninominal și a limitării mandatului parlamentar la maximum două mandate.

Capitolul III – Justiția care nu iartă

În 1991 este înființată Agenția Națională pentru Combaterea Corupției (ANCC), o structură independentă formată din magistrați tineri, selectați prin concurs public internațional, cu salarii mari și protecție reală.

În 1992, primul mare proces al fostei nomenclaturi duce la condamnarea a peste 200 de funcționari și generali pentru abuz, deturnare de fonduri și crime împotriva umanității. Dosarele Revoluției sunt rezolvate până în 1993. Nu există corupție sistemică. Justiția devine, pentru prima oară, un fundament, nu o glumă macabră.

Capitolul IV – Economia onestă și șansa capitalului românesc

În loc de Caritas și FNI, România anului 1992-2000 își construiește o bancă națională de investiții, administrată de o echipă de tehnocrați internaționali, care sprijină dezvoltarea rurală, digitalizarea și infrastructura locală. Nu există „băieții deștepți” din energie. Privatizările se fac transparent, cu implicarea cetățenilor prin fonduri mutuale și vot electronic.

Se sprijină învățământul dual și școlile profesionale. În 1995, România devine primul stat din Europa de Est care introduce fibre optice în fiecare școală, spital și primărie.

Capitalul autohton este susținut, dar nu favorizat pe criterii de cumetrie. Până în 2005, 40% din IMM-uri sunt conduse de români repatriați, atrași de un climat fiscal favorabil și un sistem bancar funcțional. Nimeni nu cere „să le dăm și la ai noștri”.

Capitolul V – Educația ca principală investiție națională

În loc de plagiate și doctorate făcute la Xerox, universitățile românești sunt reformate în 1994 de o comisie condusă de filosoful Sorin Vasilescu și matematicianul Dan Frunzescu. Se introduce învățământul meritocratic și internaționalizarea masivă.

Bacalaureatul este unul dintre cele mai respectate din Europa, iar limba română este predată cu mândrie, învățându-i pe copii logica, gândirea critică și etica. În 2000, două universități românești intră în top 300 mondial.

Se acordă burse lunare consistente pentru olimpici și elevii din medii defavorizate. Învățământul devine sursă de prestigiu, nu de umilință. Nu există scandaluri cu Sorin Cîmpeanu. Nici cu Funeriu. Nici cu Andronescu.

Capitolul VI – România digitală și verde

În 2001, România lansează programul eGov+, care transformă toate serviciile statului în aplicații digitale. Certificatele de naștere, actele fiscale, plățile și chiar votul se fac online.

În 2003, România devine lider regional în energie regenerabilă, grație unui parteneriat cu Finlanda și Coreea de Sud. Hidrocentralele vechi sunt modernizate. Delta Dunării devine zonă protejată UNESCO reală, nu doar pe hârtie.

În 2005, România interzice tăierile ilegale de pădure și introduce sistemul de „pădure cetățenească”, în care fiecare cetățean primește acțiuni simbolice în fondul forestier național. Nimeni nu mai fură lemn cu TIR-ul. Nimeni nu-l mai exportă în containere din portul Constanța.

Capitolul VII – Diplomația care construiește punți

România nu stă „în genunchi” la ușa Europei. În 1998, devine membru UE și în 2002 intră în Spațiul Schengen. Integrarea euro este făcută în 2006, după o campanie clară de educare a populației.

Relațiile internaționale sunt conduse de diplomați de carieră, nu de interpuși politici. România mediază conflictul transnistrean în 2004 și oferă expertiză pentru reconstrucția Balcanilor. Devine lider de opinie în Europa de Est. Nu se dă niciodată în barca Rusiei.

Capitolul VIII – România de azi: 2025

Astăzi, România este o țară de 21 de milioane de oameni care trăiesc decent. PIB-ul pe cap de locuitor este de 38.000 de euro. Țara exportă software, biotehnologie, cultură. Bucureștiul are metrou în toate cartierele și spații verzi cât Copenhaga. Clujul e hub european de robotică. Iașul e capitală academică. Timișoara – centru logistic regional. Satele sunt conectate la infrastructură de secol XXI.

Nu există emigrație în masă. Dimpotrivă – românii se întorc. Pentru că au de ce.

Avem un președinte ales de 82% dintre cetățeni, un profesor de istorie calm și vertical. Guvernul e compus din specialiști, nu loaze. Parlamentul e mic, dar eficient. Mass-media nu trăiește din șantaj. Nimeni nu vorbește de „stat paralel”. Justiția e normală. Politica e plictisitoare.

Dar viața e frumoasă.

Istoria pe care n-am avut curajul s-o scriem

Aceasta nu e o utopie. E ceea ce am fi putut fi. Ceea ce meritam. Ceea ce încă putem deveni, dacă ieșim din logica blestemului și ne scriem, în sfârșit, istoria cu mâna noastră. Cu mintea noastră. Cu inima întreagă.

Dar va trebui să vrem. Și să nu ne mai mulțumim cu mai puțin.

De ce n-a fost să fie? Cronica binelui sabotat

Istoria ideală a României n-a avut loc. Nu pentru că n-ar fi fost posibilă. Nu pentru că nu am fi avut minți luminate sau suflete gata de sacrificiu. Ci pentru că s-au coalizat prea devreme și prea eficient aceia care n-au vrut o țară dreaptă. Aceia care au confundat statul cu avutul personal, bugetul cu prada și cetățenii cu masa de manevră. România reală, din 1990 încoace, a fost ca o locomotivă trasă înapoi de zece mii de frânghii, fiecare ținută de câte un șef de instituție, un combinator de partide, un băiat de la „structuri”.

A eșuat pentru că binele comun n-a fost niciodată prioritate de stat. A fost o vorbă în campanii, o lozincă pe afișe și o rușine în culise. La noi, politicienii n-au fost recompensați pentru ce au făcut, ci pentru ce au distrus în folosul cui trebuia. Iar când cineva chiar voia să schimbe ceva – era discreditat, izolat, trimis la plimbare cu eticheta de „visător”, „securist” sau „omul serviciilor adverse”.

Statul paralel n-a fost doar o metaforă

Sistemul a învățat repede că nu e nevoie să interzici binele, ci doar să-l îngropi în birocrație, în scandaluri televizate și în simulacre de justiție. Astfel, în loc să fie lumină, s-a pus spectacol. În loc să fie lege, s-a pus talk-show. În loc să fie judecată, s-a pus judecată de valoare pe Facebook.

Serviciile secrete – în loc să se ocupe cu securitatea țării – s-au apucat să toarne, să joace, să alerge după putere, să planteze oameni în funcții, să construiască trusturi media și să controleze partide. În loc să protejeze democrația, au jucat la bursa viitorului politic.

Parlamentul, în loc să legifereze, a devenit o mare agenție de protecție a intereselor, în care se negociau nu idei, ci sentințe. Iar poporul român a fost tot mai des invitat să participe la „salvarea țării” – dar numai cu bani, nu și cu drepturi.

Tranziția: acel cuvânt care a devenit etern

România nu a ieșit niciodată din tranziție pentru că tranziția era afacerea perfectă: nedefinită, justificabilă, profitabilă pentru cine știa s-o exploateze. S-a putut fura în numele reformei, s-a putut minți în numele privatizării, s-au putut închide spitale în numele eficienței și s-au putut ridica vile în numele liberalismului economic. Populația? A fost mereu invitată să mai strângă cureaua, să mai suporte un sacrificiu, să mai accepte o tăiere. „Nu acum, mai încolo.”

Ce s-a născut în locul unei clase politice responsabile a fost o castă de manipulatori și combinatori, de impostori cu discurs patriotic și conturi în Elveția, de șantajiști de vocație și oameni care n-au produs în viața lor altceva decât scandal. România a fost condusă, în majoritatea timpului, de oameni care n-ar fi fost buni nici să administreze o scară de bloc, dar au știut să spună exact ce trebuie celor care i-au promovat: „Da, să trăiți!”

Războiul politic etern: o armă de control

Politica românească a devenit un război perpetuu nu pentru idei, ci pentru monopolul asupra fricii și al speranței. O parte a sistemului a început să hrănească publicul cu spaime – de străini, de UE, de homosexuali, de big tech, de Soros. Cealaltă parte, cu promisiuni: spitale, autostrăzi, digitalizare. Nici fricile nu erau sincere, nici promisiunile. Doar instrumente. Pentru că dacă oamenii se ceartă între ei – nu mai au timp să ceară socoteală celor care conduc.

Astfel, manipularea a devenit politică de stat. Nu în mod oficial, desigur. Oficial, totul era despre transparență, progres și reconstrucție. Dar în practică, manipularea era singura industrie cu adevărat funcțională: campanii de defăimare, știri false, dosare scoase strategic, jurnaliști „de casă”, structuri paralele care „testau terenul” și „pregăteau opinia publică”.

Populația ca scut: țara trebuie salvată… de cetățeni

Și când toate au început să crape – în economie, în justiție, în încrederea publică – s-a declanșat Planul Național de Transfer al Vinei: cetățenii trebuie să salveze țara. Prin austeritate, prin noi taxe, prin „solidaritate națională”. Dar niciun lider nu și-a pus întrebarea esențială: de ce ar mai vrea românii să salveze ceva ce n-au simțit niciodată că le aparține?

În această stare de urgență permanentizată, România trăiește într-un paradox: e o țară care cere totul de la oameni, dar nu le oferă aproape nimic. Încrederea a fost distrusă. Respectul – ridiculizat. Competența – marginalizată. Și peste toate, o perdea groasă de minciuni bine ambalate în limbaj tehnocratic sau în lozinci patriotarde.

Și totuși, povestea nu e închisă

România ideală n-a fost. Dar poate fi. Fiecare generație își scrie propria realitate sau se supune ficțiunii scrise de alții. Ce trăim azi este o istorie deturnată, un drum corect deviat cu cinism și inteligență de rețele parazitare care s-au hrănit din fiecare moment de slăbiciune. Dar încă nu e totul pierdut.

Poate că, într-o bună zi, un om decent, cu o echipă onestă, va reuși să prindă rădăcini în această țară obosită de alegeri și resemnare. Poate că un tânăr care citește acum aceste rânduri va ajunge să creadă că România merită mai mult decât spectacolul grotesc al politicii ca circ ambulant.

Până atunci, continuăm să scriem. Să visăm lucid. Și să ținem aprinsă lumina acelei istorii alternative care ne-a fost furată, dar nu anulată.