Pensionare cu fluturaș de aur: cum dispare Corina Corbu de la șefia Înaltei Curți, în liniște deplină și cu pensioara grăsuță în buzunar

O retragere anticipată, o succesoare perfect aleasă și o justiție care continuă să joace în cerc închis, ca o horă în care nu intră decât cine „trebuie”

În România, ieșirile din scenă se fac discret, dar eficient. Și aproape niciodată întâmplător. Corina Alina Corbu, judecătoare cu rang de șef de stat în ierarhia instituțională, a cerut să se pensioneze începând cu 20 iulie 2025. Cererea a fost aprobată imediat de CSM, fără niciun semn de întrebare, fără comentarii, fără bâlbe.

Doamna Corbu nu pleacă dintr-o instanță oarecare. Ci din funcția supremă din Justiția românească: președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție – vârful de lance al sistemului judiciar. O funcție care presupune nu doar statut și simbol, ci și o responsabilitate uriașă pentru direcția întregii justiții.

Plecarea vine cu două luni înainte de expirarea oficială a mandatului. La 52 de ani. Iar asta e tot ce trebuie să știm pentru a înțelege că nu e o simplă retragere, ci o repoziționare atent negociată.

52 de ani. O vârstă la care alții abia încep

Nu e niciun mister: Corina Corbu s-a născut în august 1972. Nu are nici 53 de ani împliniți. Dar are deja în buzunar o pensie specială de peste 30.000 de lei lunar – un privilegiu rezervat „elitei juridice” care n-a muncit 40 de ani în hale, ci 25 de ani în robe.

Nu ieși la 52 de ani pentru că ești obosit, ci pentru că sistemul îți permite – și uneori chiar îți cere – să te retragi la momentul potrivit.

Momentul potrivit fiind, în acest caz, exact acela în care succesoarea e deja pregătită. Și anume: judecătoarea Lia Savonea, votată deja de CSM în funcția de președinte al ÎCCJ.

Lia Savonea: reîntoarcerea în vârf

Cu un parcurs impecabil din punct de vedere al carierei birocratice și o capacitate uimitoare de a pluti deasupra scandalurilor, Lia Savonea nu este o apariție surprinzătoare în vârful Justiției.

Fostă președintă a Curții de Apel București, apoi membră marcantă a CSM, inclusiv președintă a CSM în 2019, Savonea e unul dintre acei actori care au modelat, din umbră și din funcții, traseul recent al sistemului juridic.

A fost unicul candidat pentru șefia ÎCCJ. N-a existat niciun contracandidat, niciun suspans. Votul CSM: 9 pentru, 1 împotrivă.

Printre „realizări” notabile:

• invalidarea rechizitoriului din dosarul Revoluției, blocând astfel judecarea lui Ion Iliescu într-un moment simbolic.
• reluarea procesului lui Mario Iorgulescu, condamnat definitiv pentru ucidere din culpă în urma unui accident provocat beat și drogat.

Aceste decizii nu sunt întâmplătoare. Ele definesc o direcție. O înclinație. O plasare într-o zonă sensibilă a puterii, unde justiția nu e oarbă, ci doar privește într-o singură direcție.

Dosarul de cadre al Liei Savonea: omul de casă al Sistemului

Lia Savonea nu e doar o judecătoare cu experiență. Este un pilon de rezistență al vechiului regim juridic românesc, un personaj-cheie în arhitectura obscură care a protejat elitele politice atunci când procurorii deveniseră prea curajoși.

A fost, ani la rând, omul de încredere al cercurilor PSD. Nu neapărat prin declarații, ci prin fapte. Prin tăceri strategice. Prin decizii procesuale care au făcut ravagii în dosare grele.

Printre „reușite” care o consacră ca gardian al intangibililor:

• A blocat în mod repetat reformele din interiorul CSM atunci când acestea riscau să aducă mai multă transparență.
• A apărat, pe linie moartă, interesele baronilor județeni, de la dosare de corupție trimise la rejudecare până la înlăturarea tăcută a judecătorilor incomozi.
• A fost printre vocile cele mai insistente în susținerea modificărilor legislative care au slăbit independența procurorilor în perioada asaltului PSD asupra Justiției (2017–2019).
• A fost percepută drept favorita tandemului Dragnea–Iordache, având sprijin neoficial în toate planurile de „reamenajare” a statului de drept.

În timpul mandatului ei la șefia CSM, s-a vorbit pe șoptite despre cum „doamna Savonea știe tot ce se mișcă în instanțe” – nu din pasiune pentru dreptate, ci din poziția centrală pe care o ocupa în rețeaua de influență a Justiției românești.

Nu e un magistrat. E un operator strategic al sistemului. Și asta o face de temut.

Cu o asemenea carte de vizită, numirea ei la conducerea ÎCCJ nu este o promovare. E o reinstalare la butoane. O reconfirmare că, în România, cei care au știut să apere interesele „greilor” nu doar că supraviețuiesc, ci se întorc mai puternici.

Pensionarea doamnei Corbu, o ieșire negociată?

În acest context, pensionarea Corinei Corbu nu mai e un simplu gest administrativ. E o piesă într-un mecanism mai mare, în care retragerile sunt programate cu aceeași exactitate cu care se montează o cortină de final.

Corbu nu a fost un jucător zgomotos. N-a defilat cu declarații răsunătoare. Dar tocmai tăcerea ei a permis adesea ca sistemul să se regrupeze. Acum, când lucrurile trebuie să se așeze din nou, a venit momentul să părăsească scena.

O predare de ștafetă fără aplauze, dar cu toate înțelegerile la dosar.

Pensia, premiul de consolare?

Ce rămâne în urmă? O justiție care pare condusă mai degrabă de reguli interne ale corpului magistraților decât de interesul public. Un sistem închis, în care pensiile speciale sunt tratate ca un soi de recompensă de serviciu, iar ieșirile la pensie devin instrumente strategice.

Pensia doamnei Corbu nu este doar un drept, ci și un simbol: ieșirea onorabilă dintr-un sistem care nu cere socoteală nimănui.

Întrebarea care nu se pune niciodată

Cine decide cu adevărat cine pleacă și cine vine în fruntea Justiției? Nu CSM, nu președintele, nu „legea”. Ci rețeaua, obligațiile, complicitățile.

Justiția română nu e un templu. E o cetate. Cu paznici aleși din interior. Iar când vine o succesoare ca Lia Savonea, nimeni nu se miră. Pentru că toți știu: nu intri în cetate decât dacă ai cheia potrivită.

Concluzie? Nicio concluzie.

Doar o constatare amară: în România, marile decizii nu se iau în văzul lumii, ci în tăceri elegante, între oameni care se cunosc de-o viață.

Corina Corbu pleacă la pensie fără să lase urme. Iar Lia Savonea urcă în funcție fără să întâmpine vreo rezistență.

Un transfer perfect. Prea perfect.