Politica românească – la început de săptămână decisivă pentru reformă

O luăm direct, fără ocolișuri: România intră într-o săptămână cheie, iar Guvernul Bolojan merge pe sârmă. Nu pentru că AUR urlă prin Parlament, nici pentru că sindicatele trag clopotele în stradă, ci pentru că PSD – veșnicul cameleon al politicii românești – ezită din nou să spună clar dacă mai vrea să fie parte a unei construcții reformatoare sau doar să mimeze guvernarea de responsabilitate.

După valul de măsuri nepopulare – pachetul fiscal cu taxe în lanț – vine inevitabil și șocul politic: o moțiune de cenzură care prinde tot mai mult contur, o criză de încredere în coaliție și o întrebare care arde: PSD iese sau nu iese de la guvernare? Spoiler: probabil că nu. Dar tocmai ezitarea asta ne arată esența problemei – nu poți construi o țară pe spatele unei formațiuni care vrea să fie și la guvernare, și în opoziție, și cu banii, și cu poporul.

Dincolo de știrile care curg, se confirmă ce am tot spus: adevărata balama a reformei nu este Parlamentul, nici AUR, nici Bruxelles-ul, ci PSD. Și balamaua scârțâie.

PSD, balamaua scârțâitoare a guvernării: o săptămână decisivă începe luni

1. Moțiunea care bate la ușă

Guvernul lui Bolojan se află sub cea mai mare presiune de până acum. Moțiunea de cenzură depusă de AUR, SOS, POT și parlamentari neafiliați este programată pentru luni, 14 iulie, ora 15:00. Se cheamă „Au ruinat țara și acum îi forțează pe români să plătească nota de plată” – slogan imbatabil din punct de vedere electoral, eficient ca mesaj anti-reformă.

2. PSD – puntea entuziasmului sau pragul rezistenței?

Ce poziție adoptă social democrații contează mai mult decât AUR. Deși declară că nu vor vota moțiunea, unii lideri prevăd opțiunea abținerii – un gest tipic PSD: nu intru, dar nici nu cad, evit prăbușirea executivului. Și fix aici intervine ezitarea fatală: un pas lateral, un semnal discret, și reforma se poate transforma într-o șansă pierdută.

3. Cifre care frapează – de ce are nevoie România de reforme

Am cel mai mare deficit din UE (9,3% din PIB). Pachetul fiscal (TVA 21%, impozite pe dividende, bancar, CASS pensionari etc.) promite 9,5 mld lei în 2025, 35 mld în 2026, evitând retrogradarea financiară. Dacă PSD blochează, riscăm spinarea la rating-ul țării, credite mai scumpe și o nouă eră auster.

4. PSD – bârna în ochiul reformelor

Fără PSD nu se și nu poate merge mai departe – nu ai majoritate fără ei. Iar ei… tatonează. Din declarații oficiale, nu vor vota moțiunea. Din gesturi, abținerea e luată în calcul. Asta confirmă ce ne-am tot spus: PSD e balamaua care dă soluția, dar și blocajul final. Nu ai echilibru fără ei, dar nici reforme reale nu faci dacă nu își asumă să fie parte.

5. Ce urmează – momentul zero al coaliției

• Luni, 14 iulie, ora 15:00 – dezbatere și vot. PSD poate decide soarta guvernului.
• Imediat: dacă moțiunea pică (oricare ar fi efectul), începe cinema ul alegerilor anticipate.
• Dacă PSD întoarce spatele reformelor – instrumentele europene și investițiile se vor răczuna: de la fonduri structurale la consecințe directe asupra economiei.

6. De ce trebuie să ne pese

Pentru că nu e doar un teatru parlamentar. E o chestiune de supraviețuire economică și strategică. PSD poate fi campionul care salvează guvernarea, dar poate fi și calul troian care trădează reforma în numele grijii pentru electorat.

7. Epidemia reducerilor de salarii: populism cu fundiță reformistă?

Una dintre cele mai ciudate „molime politice” ale acestei veri este febra reducerilor de salarii din proprie inițiativă. De la premier la miniștri, secretari de stat, directori de agenții și până la șefi de consilii județene, unii au început să anunțe solemn că renunță la procente importante din leafă. Sau că și-o taie singuri la jumătate, ca să dea „un exemplu”.

Cine a intrat deja în joc?
– Premierul Bolojan și-a anunțat oficial scăderea salariului cu 20%.
– Miniștri din zona USR și Forța Dreptei au anunțat gesturi similare, unele simbolice, altele reale.
– Șefi de instituții deconcentrate au fost încurajați să își „reconsidere” veniturile – dar atenție, mulți o fac în afara cadrului legal permanent, doar temporar.
– Iar în teritoriu, câțiva președinți de CJ și-au asumat același gest de reducere – dar numai în județele unde „austeritatea se simte”.

Ce-i cu adevărat în spatele acestor mișcări?

Semnal moral sau spectacol populist?

Sunt două lecturi majore:

1. Lecția de solidaritate.
   Unii spun: „Era timpul ca sacrificiile să înceapă de sus.” Aceste gesturi, chiar dacă simbolice, ridică moralul public și pot fi un exemplu. În plus, generează o presiune indirectă asupra celorlalte instituții: dacă ei pot, și voi puteți.
2. Strategie de imagine.
   Criticii o spun direct: e doar populism ambalat în reformă. Tăierile nu sunt reglementate legal, nu sunt consecvente și uneori nici reale. Ele acoperă, de fapt, lipsa unei reforme bugetare sistemice. Iar după „criza de imagine”, mulți dintre cei care și-au tăiat salariile vor recupera diferența prin sporuri, bonusuri sau stimulente ascunse.

În plus, mulți români au început să ridice din sprâncene: dacă un politician își poate reduce singur salariul cu 30% și tot trăiește bine, nu cumva înseamnă că era mult prea mare din start?

Riscul real: o diversiune de la reforma structurală

În timp ce opinia publică e preocupată de „cât și-a tăiat ăla din leafă”, problema centrală rămâne neschimbată: România are o administrație supradimensionată, cu peste 1,2 milioane de angajați în sectorul bugetar, iar sistemul de salarizare este haotic, lipsit de criterii reale de performanță.

Reducerile voluntare de salarii nu ating deloc problema sinecurilor, a dublurilor instituționale sau a normelor de eficiență. Sunt gesturi individuale, haioase pentru PR, dar fără impact structural.

Cu Dumnezeu înainte!

Săptămâna care începe luni este testul suprem pentru reforme. Dacă PSD nu face un pas hotărât alături de Bolojan, pierdem nu doar bani și stabilitate – pierdem și încrederea că se poate face altfel în România. Iar asta lasă loc doar pentru populism – AUR, discursul anti-sistem și obediență la ”rețeta” cu 20%+ în sondaje.

Este momentul în care promisiunea de „România reformistă” fie devine concretă, fie rămâne încă un slogan gol.