„Negocieri cu Diavolul”: drama fără ieșire a Belarusului sub gheara lui Lukașenko

Eliberarea unor deținuți politici redeschide o rană adâncă în rândul opoziției belaruse. Unii ar vorbi și cu Diavolul. Alții nu i-ar da nici apă, în iad.

O dictatură care își negociază victimele

În Belarus, dictatura nu mai are nevoie de subtile mecanisme represive. E o dictatură de vitrină, cu regizor, reflector și execuție publică a democrației. Timp de cinci ani, Lukașenko a ținut peste o mie de oameni după gratii pentru „crima” de a fi cerut alegeri libere. Iar acum, când decide să elibereze câțiva, o face ca un șef de mafie care lasă un prizonier să meargă acasă „ca semn de bunăvoință”.

Dar prețul nu e mic. Nici moral, nici politic. Din ce în ce mai mulți membri ai opoziției exilate se întreabă: cât putem negocia cu Diavolul până devenim noi înșine parte din infern?

Scindare printre cei exilați: între justiție și viață

Eliberarea recentă a 14 deținuți politici, printre care și Serghei Tihanovski, soțul liderei opoziției Svetlana Tihanovskaia, a stârnit un val de reacții contradictorii. Unii au văzut în această deschidere un moment diplomatic rar, un canal de salvare. Alții – inclusiv Tihanovskaia – au rămas fermi: dictatorul trebuie judecat, nu premiat cu ridicarea sancțiunilor.

Replica lui Tihanovski, după eliberare, a fost mai dură decât ar fi sperat chiar și susținătorii săi: Lukașenko ar merita „tras în țeapă”. Șocant? Da. Dar și profund sincer, în logica unei suferințe care n-a fost nicidecum simbolică.

Această prăpastie între „realpolitik” și idealism a devenit o fractură vizibilă. Cei care au trecut prin celule de tortură cer rezultate, nu purism moral. Cei care au rămas în afara gratiilor își păstrează vocația revoluționară, dar cu riscul de a ignora suferința imediată.

Ce înseamnă o viață salvată?

Aproape toți belarușii implicați în protestele din 2020 au cunoscut pe cineva încarcerat. Un frate, o mamă, o prietenă, un coleg de universitate. Statistica e terifiantă: 1.100 de deținuți politic încă în închisori, 2.800 eliberați, opt morți în detenție, sute în pericol vital.

Aici apare dilema: continuăm să visăm la un Belarus democratic sau salvăm, rând pe rând, oameni concreți, din cătușe și mucegai?

Pentru unii, prioritatea e limpede. Olga Loika, jurnalistă și fostă deținută, spune răspicat: doar prin negocieri mai pot fi salvați prizonierii. Alții, precum Palina Șarenda-Panasiuk, nu cedează: fără presiune internațională, Lukașenko nu renunță nici măcar la un cui de la celula cuiva.

Opoziția democratică riscă să devină un ONG

Vocea rezonabilă a lui Valeri Kovalevski, fost diplomat, avertizează: e o greșeală să impui noi sancțiuni cu ochii închiși. O țară complet izolată va deveni definitiv colonie rusă. În plus, regimul nu mai poate fi oprit din mersul său represiv prin simple comunicate. Din 2020 încoace, Belarus a adoptat peste 50 de legi care fac din teroare un instrument legalizat.

Opoziția, spune analistul Valeri Karbalevici, trebuie să aleagă între a rămâne o forță politică sau a deveni un ONG cu misiune umanitară. Alegerea nu e simplă. Dar nici neutrală. Fiecare zi fără strategie clară înseamnă o zi în care Lukașenko poate decide cine trăiește și cine moare.

Lecția trecutului și iluzia „Makeizării”

Cine vrea să repete scenariul din 2015 – când Europa a ridicat sancțiunile pentru eliberări simbolice – uită un detaliu: Lukașenko a jucat atunci dublu. Un pas către Bruxelles, doi către Moscova. Așa a fost inventată „Makeizarea”*, politica de angajare a dictatorului fără niciun angajament real.

Rezultatul? Niciun progres semnificativ. Doar iluzia că „dialogul” ar putea înmuia un regim crescut cu sângele opozanților.

Istoricul Alexander Friedman avertizează că negocierile cu regimuri autoritare sunt un drum în cerc: nu se schimbă nimic, dar oferă dictatorilor o legitimitate de fațadă. De aceea, spune el, trebuie să ne întrebăm nu doar dacă negociem, ci ce obținem în schimb.

Ușa rotativă a represiunii

Cifrele din ultimele luni sunt elocvente: pentru fiecare deținut eliberat, altul e arestat. 105 eliberați în 2025, 167 de noi prizonieri politici în același interval.

Acest carusel cinic e noua tactică a regimului. Nu mai e vorba de a închide protestatari, ci de a cultiva o piață a ostaticilor. Fiecare prizonier devine o monedă de schimb cu Occidentul. Iar această practică transformă lupta pentru libertate într-o licitație murdară.

Leonid Sudalenko, avocat al drepturilor omului, sintetizează dilema: „Sunt gata să vorbesc și cu Diavolul dacă, după acea discuție, chiar și un singur om e scos din iad”. Dar și el avertizează că, în lipsa unui mecanism de reacție internațională, regimul va continua să producă ostatici pe bandă rulantă.

Trump, Kellogg și fereastra (închisă) a speranței

Vizita trimisului american Keith Kellogg la Minsk a părut, pentru un moment, o breșă în zid. Dar era o breșă politică în interesul lui Trump, nu al belarușilor. Speranțele s-au stins rapid, pe măsură ce Casa Albă și-a reorientat nervii spre Moscova.

UE, traumatizată de eșecul din 2015, ezită acum să repete experimentul. În loc de apropiere, Bruxelles pregătește al 18-lea pachet de sancțiuni.

Așadar, fără o pârghie reală, fără o strategie coerentă și fără un partener onest la Minsk, opoziția din Belarus joacă într-o piesă cu decor prăbușit. Aplauzele lipsesc. Cortina nu cade. Iar publicul – obosit și înghețat – nu mai știe dacă merită să spere.

Cât din ideal mai putem salva?

Lupta opoziției belaruse nu mai e despre visul unei democrații scandinave în estul Europei. E despre alegerea între două rele. Între ideal și viață. Între un gest moral impecabil și salvarea unui singur suflet.

Poate că Sudalenko are dreptate: uneori, și Diavolul trebuie abordat la masa tratativelor. Dar nu oricum. Nu cu orbire, nu cu servilism. Ci cu claritatea că în spatele fiecărui compromis trebuie să stea o viață salvată – nu o iluzie în plus.

Belarusul e astăzi o țară care negociază, la propriu, cu propria moarte. Și întrebarea nu e dacă mai poate fi salvat, ci dacă cei care se află în exil își pot păstra luciditatea, fără să devină parte din sistemul de tranzacționare a durerii. Asta e drama Belarusului. Restul e doar tăcere. Sau complicitate.

*„Makeizarea” (în engleză Makeism, cum apare în unele analize internaționale) este un termen apărut informal în jargonul diplomatic și jurnalistic pentru a descrie politica de apropiere controlată dintre regimul Lukașenko și Occident, orchestrată de fostul ministru de externe al Belarusului, Vladimir Makei (decedat în 2022).

Este, cu alte cuvinte, strategia de „îmblânzire” a dictatorului, fără a-l obliga la schimbări reale. Un fel de „îmblânzire fără domesticire”.

Ce înseamnă „makeizarea” mai concret?

1. Deschidere formală, fără fond – regimul Lukașenko accepta unele dialoguri, vizite oficiale sau mici reforme cosmetice (ex: eliberări selective de prizonieri politici), dar nu făcea niciun pas real spre democrație sau stat de drept.
2. Semnale ambigue către Vest – sub conducerea lui Makei, politica externă a Belarusului părea că vrea „echilibru” între Est și Vest, dar în realitate juca dublu: promitea Occidentului că se va desprinde de Moscova, dar își menținea fidelitatea totală față de Kremlin.
3. Tactica „morcovului” – obținerea de beneficii economice sau ridicarea parțială a sancțiunilor în schimbul unor gesturi simbolice. Adică: „Uite, ți-am dat un opozant înapoi, acum ridică-mi niște sancțiuni!”.
4. Neutralizarea criticilor interne – în plan intern, „makeizarea” nu însemna deloc relaxarea represiunii. Din contră, era o strategie de a cumpăra timp și de a părea rezonabil în exterior, în timp ce înăuntru băga oameni în pușcărie.

De ce a fost importantă „makeizarea”?

Pentru că a indus în eroare Occidentul, care – la un moment dat – chiar a crezut că Lukașenko se poate rupe de Rusia și poate fi adus într-o zonă de „neutralitate strategică”.

Este și motivul pentru care în 2015 UE a ridicat o parte din sancțiuni, sperând că regimul va face pași spre normalizare. A fost o naivitate costisitoare, pentru că Lukașenko nu s-a schimbat cu nimic, ba dimpotrivă, s-a întors la metodele brute în 2020, când a falsificat alegerile și a ordonat represiuni în masă.

În concluzie

„Makeizarea” e sinonimă cu farsa diplomatică a dictatorilor care știu să mimeze deschiderea, doar pentru a supraviețui economic și politic. E un model toxic de pseudo-diplomație: iei doi pași spre UE la nivel declarativ, dar tragi cu pulanul în protestatari la nivel real.

Un tip de regim cu cravată la conferințe și bâtă pe stradă. Asta a fost „makeizarea”. Și e încă în uz.