Nivelul de trai al românilor între 1989 și 2025 – transformări, contraste și convergență europeană

Revoluția din decembrie 1989 a deschis drumul României către democrație și economie de piață, marcând începutul unei transformări profunde a societății. Nivelul de trai al românilor, după decenii de comunism auster, a intrat într-o dinamică nouă și complexă. Tranziția post-comunistă a adus libertăți și oportunități nebănuite, dar și șocuri economice dureroase. În peste trei decenii, viața cotidiană a românilor s-a schimbat radical: veniturile au crescut exponențial, consumul s-a diversificat, accesul la tehnologie a explodat, iar servicii odinioară precare s-au modernizat. Însă aceste progrese au venit și cu provocări majore – inegalități sociale tot mai vizibile, decalaje uriașe între orașe prospere și sate rămase în urmă, un exod masiv de forță de muncă și permanente eforturi de a prinde din urmă nivelul de trai occidental.

De la comunism la capitalism, o schimbare de paradigmă

Astăzi, România oferă o imagine cu multe fațete: pe de o parte, rețele de internet ultra-rapid și mall-uri pline, tineri conectați la lume și orașe în dezvoltare; pe de altă parte, sate unde timpul parcă a stat în loc, cu bătrâni trăind din pensii modeste și fără canalizare sau apă curentă. Între aceste extreme, majoritatea românilor navighează între amintirea greutăților anilor ’90 și speranța unei vieți la standarde europene. În cele ce urmează, vom analiza în detaliu toate componentele nivelului de trai – de la venituri, consum și condiții de locuire, la sănătate, educație, inegalitate, speranța de viață, accesul la servicii publice, digitalizare și oportunitățile profesionale și sociale. Vom compara evoluțiile din mediul urban și rural și vom poziționa România față de media europeană. Totodată, vom vedea cum deciziile politice, reformele și evenimentele istorice majore – tranziția dificilă a anilor ’90, aderarea la UE, criza economică din 2008, migrația în masă, digitalizarea administrației, pandemia de COVID-19 și conflictul din Ucraina – și-au pus amprenta asupra calității vieții în România.

Transformările ultimilor 35 de ani reprezintă o poveste dramatică, cu suișuri și coborâșuri. Este povestea unui salt uriaș înainte, dar și a unor contraste care persistă. De la cozi la alimentară și penurie energetică, România a ajuns țara hipermarketurilor non-stop și a smartphone-urilor de ultimă generație. Totuși, între aceste imagini ale progresului, rămâne întrebarea: cât de aproape este românul de rând de nivelul de trai occidental și ce mai lipsește pentru a ajunge acolo? Să începem această radiografie a nivelului de trai al românilor, începând cu fundamentul material al vieții cotidiene: veniturile și consumul.

Venituri în creștere și apetit de consum

Unul dintre cele mai evidente progrese după 1989 îl reprezintă creșterea substanțială a veniturilor populației. În anii ’90, imediat după prăbușirea regimului comunist, românii au trecut prin șocuri economice severe: inflație galopantă, salarii erodate și pierderea locurilor de muncă în urma restructurărilor industriale. În primele luni de libertate, salariul minim pe economie era de doar câțiva dolari pe lună, o sumă infimă care abia asigura supraviețuirea. Tranșeele tranziției au fost adânci: fabrici s-au închis, șomajul – inexistent în comunism – a devenit realitate, iar puterea de cumpărare a scăzut drastic. Pentru mulți români, primii ani ’90 au însemnat un nivel de trai mai scăzut decât în ultimul deceniu comunist, o perioadă de sărăcire temporară în drumul spre economia de piață.

Cu toate acestea, pe termen lung, economia de piață a adus prosperitate crescândă. După anul 2000, odată cu stabilizarea macroeconomică și începutul creșterii economice susținute, veniturile au început să urce într-un ritm alert. Salariul mediu net aproape că și-a dublat valoarea reală față de anii ’90. Dacă la începutul tranziției câștigul mediu lunar al unui român echivala (ajustat cu inflația) cu doar câteva sute de lei actuali, astăzi salariul mediu net depășește 4.000 de lei (aproximativ 800 de euro), iar salariul minim net se apropie de 1.800 de lei (aprox. 370 de euro). Creșterea este și mai impresionantă privită în ansamblu: Produsul Intern Brut al României a crescut de peste șase ori din 1989 până în prezent, iar PIB-ul pe cap de locuitor – un indicator esențial al avuției medii – a sporit de aproape opt ori. Cu alte cuvinte, România este astăzi incomparabil mai bogată decât acum 30 de ani, iar acest salt economic s-a resimțit treptat și în buzunarele populației.

Convergența către nivelul de trai european este vizibilă. Puterea de cumpărare a românilor s-a apropiat tot mai mult de media UE, mai ales după aderarea la Uniunea Europeană în 2007. În ultimul deceniu, România a înregistrat cea mai rapidă creștere economică relativă din UE, recuperând mult din decalaj. Dacă în 2010 nivelul PIB pe cap de locuitor (ajustat la paritatea puterii de cumpărare) era cam 50-55% din media UE, astăzi a ajuns în jur de 80% din media europeană. Acest progres în cifre macro se reflectă în viața de zi cu zi: salariile din marile orașe – în special în București, Cluj, Timișoara sau Iași – au crescut semnificativ, alimentate de investiții străine și de dezvoltarea sectorului privat. Apariția unor industrii noi, precum sectorul IT și al serviciilor externalizate, a creat locuri de muncă bine plătite pentru tinerii cu studii superioare, ridicând standardele salariale. De asemenea, guvernele au crescut substanțial salariile în sectorul public în ultimii ani (mai ales în sănătate și educație), într-un efort de a reduce exodul de personal calificat. Ca rezultat, medicii, profesorii sau funcționarii publici câștigă acum de câteva ori mai mult decât acum un deceniu, sporind veniturile clasei de mijloc.

Creșterea veniturilor a alimentat și un boom al consumului. Dacă în anii ’90 românii își drămuiau resursele pentru strictul necesar – mâncare de bază, întreținere și poate o haină nouă la câțiva ani – astăzi paleta de consum s-a diversificat spectaculos. Oamenii au acces la o gamă largă de produse și servicii care înainte erau fie inexistente, fie inaccesibile financiar. În anii ’90, să deții un automobil personal era un lux rezervat elitei, iar majoritatea mașinilor erau modele Dacia vechi. Astăzi, peste 8 milioane de autoturisme circulă pe șoselele țării, inclusiv modele occidentale moderne; pentru multe familii, a avea două mașini nu mai este ceva neobișnuit. De la cozi la lapte praf și ulei în 1990, s-a ajuns la hipermarketuri deschise non-stop, pline de produse de import exotice, la livrări la domiciliu prin aplicații mobile și la explozia shopping-ului online. Consumului alimentar i s-a adăugat și consumul de bunuri de folosință îndelungată: televizoare smart în aproape fiecare casă, smartphone în buzunarul fiecărui adult și electrocasnice moderne care au înlocuit vechile „Cefele de măr” și frigidere comuniste. Cheltuielile gospodăriilor pentru divertisment, vacanțe, restaurante sau îmbrăcăminte de firmă au crescut și ele exponențial pe măsură ce veniturile disponibile au crescut.

Statisticile confirmă această evoluție: consumul final al populației a crescut de aproape trei ori ca volum real între 1990 și 2020. După anul 2000, pe fondul optimismului generat de apropierea de UE, românii au traversat un boom al creditării care le-a permis să-și cumpere case, mașini și bunuri moderne pe datorie, anticipând venituri viitoare mai mari. Acest apetit de consum a fost temporar temperat de criza economică din 2008-2010 – când veniturile au stagnat, guvernul a impus austeritate, iar creditele au devenit mai greu de obținut. În acei ani, multe familii au resimțit din nou insecuritatea financiară: salariile din sectorul public au fost reduse cu 25% în 2010, pensiile amenințate, șomajul a crescut, iar unii tineri întorși din străinătate au luat din nou calea emigrării din lipsă de oportunități. Însă odată depășită acea perioadă dificilă, economia României a reintrat pe traiectoria ascendentă. Între 2015 și 2019, creșterea economică anuală a fost adesea printre cele mai mari din UE (4-5% pe an, cu un vârf de peste 7% în 2017), ceea ce a dus din nou la majorări de salarii și relansarea consumului.

Pe ansamblu, nivelul de trai material al românilor s-a îmbunătățit radical față de acum trei decenii. Astăzi, majoritatea covârșitoare a familiilor reușesc să-și acopere necesitățile de bază – alimentație, îmbrăcăminte, utilități – și au rămas în urmă vremurile de privațiuni generalizate. Coșul zilnic s-a diversificat: unde odinioară portocalele erau un lux de Crăciun și bananele o raritate, acum fructele exotice, varietatea de brânzeturi sau ciocolata fină sunt la îndemână în orice supermarket. Diferențele față de Occident s-au atenuat ca standard de consum: mall-urile din București sau Cluj seamănă izbitor cu cele din Viena sau Milano, iar tinerii din generația actuală poartă aceleași branduri și folosesc aceleași gadget-uri ca orice alt european.

Desigur, creșterea veniturilor nu a fost uniformă pentru toți și persistă inegalități (despre care vom discuta pe larg ulterior). Dar per ansamblu, românul mediu al anului 2025 trăiește mult mai bine decât românul mediu din 1990. O dovadă simplă: speranța de viață (pe care o vom detalia în secțiunea de sănătate) a crescut și ea, semn că populația este mai bine hrănită, mai bine îmbrăcată și beneficiază de condiții de viață mai sănătoase. Până să ajungem însă la sănătate, să aruncăm o privire asupra locuirii și infrastructurii – aspecte esențiale ale calității vieții, unde progresele materiale se împletesc cu disparități importante.

Condițiile de locuire și infrastructura: progrese și restanțe

Locuința și confortul casei reprezintă un pilon fundamental al nivelului de trai. Și la acest capitol, transformările au fost remarcabile după 1989. În primii ani ai tranziției, statul a decis vânzarea masivă a fondului locativ public către chiriași, ceea ce a făcut ca milioane de familii să devină proprietare ale apartamentelor în care locuiau. Astfel, România a ajuns în scurt timp țara cu cea mai ridicată rată de proprietate locativă din Europa – peste 90% dintre gospodării dețin locuința în care stau. Dacă în comunism oamenii locuiau în blocuri cenușii, înghesuiți adesea câte două generații într-un apartament de 2 camere, astăzi lucrurile stau ceva mai bine. Multe apartamente vechi au fost renovate și utilate modern de noii proprietari, iar după 2000 a început și boom-ul imobiliar: cartiere întregi de blocuri noi, ansambluri rezidențiale cu toate facilitățile au apărut la marginea marilor orașe, oferind celor cu venituri mai mari șansa la un confort sporit. De asemenea, mulți orășeni din generația tânără au ales să se mute la casă pe pământ în zonele metropolitane, construind sau cumpărând locuințe individuale. În mediul rural, unde majoritatea oamenilor aveau deja casele proprii, perioada post-1989 a însemnat un val de construcții sau renovări de case – alimentat adesea de banii trimiși de cei plecați la muncă în străinătate. Sate întregi din Moldova sau Oltenia s-au umplut de vile noi, cu etaj și fațade colorate, ridicate de „căpșunari” sau „italieni” (cum erau numiți cei ce munceau peste hotare). Chiar dacă unele dintre aceste case rămân parțial goale (pentru că proprietarii încă lucrează în afară), ele reprezintă un salt vizibil în calitatea locuirii față de vechile case bătrânești de chirpici.

Cu toate acestea, provocările în domeniul locuirii rămân notabile. Un prim aspect este supraaglomerarea: încă există un procent semnificativ de gospodării – mai ales în mediul urban – unde mai multe generații sau mai multe persoane trăiesc într-un spațiu restrâns. România continuă să aibă una dintre cele mai ridicate rate de supraaglomerare locativă din UE, semn că pentru mulți familii tinere accesul la o locuință proprie adecvată este dificil (fie din cauza prețurilor mari la apartamente în orașe, fie din lipsa creditelor sau veniturilor suficiente). Chiriile au devenit și ele destul de piperate în centrele urbane mari, punând presiune pe bugetul celor care nu sunt proprietari. Problema locuințelor sociale rămâne acută: statul a construit foarte puține locuințe pentru categoriile vulnerabile, astfel că familiile cu venituri mici se descurcă greu pe piața liberă. În contrast cu majoritatea țărilor UE, România are foarte puține locuințe de închiriat la prețuri accesibile pentru tineri sau pentru cei săraci, ceea ce contribuie la fenomenul de coabitare forțată (mulți tineri adulți continuă să locuiască cu părinții din motive financiare).

Un alt capitol unde contrastul între progres și restanțe este izbitor îl reprezintă utilitățile și infrastructura publică. În marile orașe, condițiile s-au îmbunătățit simțitor: alimentarea cu apă potabilă, canalizarea, încălzirea centralizată sau pe gaz, toate acestea sunt disponibile aproape universal în mediul urban. Blocurile vechi au fost racordate treptat la gaze naturale (înainte de ’89, majoritatea bucureștenilor, de exemplu, găteau la butelie, pe când acum au aragaz conectat la rețeaua de gaz). Rețelele de apă și canalizare urbane au fost extinse și modernizate, înlocuindu-se conducte ruginite de zeci de ani pentru a asigura apă curentă de calitate. Tot în orașe, anii recenți au adus investiții în reabilitarea termică a blocurilor – izolații exterioare și ferestre noi –, ceea ce a crescut confortul termic al locuințelor și a redus facturile la încălzire. Iluminatul public, salubritatea, colectarea deșeurilor – toate aceste servicii publice funcționează rezonabil în centrele urbane (deși sunt departe de perfecțiune, așa cum o arată gunoaiele și traficul sufocant din București, de pildă).

Imaginea se schimbă radical când privim spre mediul rural și mic urban. Aici, decalajul infrastructural față de orașele mari este uriaș și rămâne una dintre cele mai dureroase probleme ale nivelului de trai în România. Chiar și în anul 2025, există încă numeroase comune și sate unde nu există rețea de apă curentă și canalizare. Statisticile recente sunt grăitoare: doar aproximativ 60% din populația României este racordată la sistem de canalizare, ceea ce înseamnă că peste 8 milioane de oameni nu au acces la toalete moderne și rețea de ape uzate. Situația este concentrată în rural – în sate, circa 85% dintre locuitori nu sunt conectați la canalizare și folosesc în continuare toaleta din curte (latrina). Pentru apa potabilă, deși s-au mai făcut progrese, încă aproximativ o treime din populație nu e conectată la rețeaua publică de apă și se bazează pe fântâni sau alte surse proprii. Aceste condiții amintesc de secolul trecut și evidențiază un aspect al nivelului de trai unde România se află mult sub standardul european. Lipsa apei curente și a canalizării are implicații directe asupra sănătății (risc de boli) și confortului zilnic, constituind un obstacol major în calea modernizării satelor.

În ultimii ani au existat programe guvernamentale și fonduri europene dedicate extinderii infrastructurii de apă-canal în mediul rural, dar implementarea lor a fost adesea întârziată de birocratie sau corupție. Prin urmare, diferența dintre condițiile de bază de trai de la oraș și de la sat rămâne enormă. Nu e de mirare că zonele rurale fără utilități au și cel mai mare grad de depopulare – tinerii fug de acolo la oraș sau în străinătate, lăsând în urmă bătrâni resemnați cu traiul „ca acum 100 de ani”.

Infrastructura de transport este un alt element definitoriu al calității vieții, unde România a făcut pași înainte, dar încă sub așteptări. După 1989, rețeaua de drumuri și căi ferate era într-o stare jalnică: șosele bombardate și nemodernizate, nici măcar un kilometru de autostradă în plus față de cei 113 km moșteniți de la regimul anterior, trenuri lente și ruginite. În anii 2000, odată cu apropierea de UE, s-au demarat construcțiile de autostrăzi, finanțate în parte din fonduri europene. Astăzi, România are aproximativ 1.000 de kilometri de autostradă, legând principalele provincii istorice și conectându-ne cu rețeaua europeană de transport. Orașe mari ca București, Pitești, Cluj, Constanța, Timișoara sunt legate între ele de autostrăzi sau drumuri expres (deși mai sunt încă segmente lipsă, precum mult-așteptata autostradă a Moldovei). Pentru locuitorii regiunilor deservite de aceste investiții, accesul la oportunități economice și mobilitatea au crescut – timpul de călătorie s-a redus, iar siguranța în trafic s-a îmbunătățit pe tronsoanele moderne.

Cu toate acestea, România rămâne codașa Europei la capitolul infrastructură rutieră modernă raportată la suprafață și populație. Regiuni întregi, cum este Moldova, au fost multă vreme izolate de circuitul autostrăzilor, fapt ce a frânat dezvoltarea economică și a contribuit la exodul locuitorilor. Transportul feroviar, deși cu trenuri mai noi introduse și câteva rute modernizate, rămâne în urmă: viteza medie a trenurilor este încă rușinos de mică (pe multe rute abia atinge 50-60 km/h), iar legăturile feroviare nu s-au extins semnificativ. O călătorie de la București la Suceava sau Baia Mare durează azi cam la fel ca acum 30 de ani, semn al ritmului lent al modernizării. Pentru românii care locuiesc în zone slab conectate, acest lucru echivalează cu oportunități reduse – mai puține investiții, mai greu de ajuns la un spital bun sau la o universitate, mai puțini turiști etc.

Pe de altă parte, transportul aerian a devenit accesibil și el clasei de mijloc, odată cu apariția companiilor low-cost. Dacă înainte de 2000 zborul cu avionul era rar și scump (majoritatea nici nu visau să ia avionul vreodată), astăzi milioane de români călătoresc anual cu avionul, fie pentru concedii în străinătate, fie pentru a merge la muncă sau studii. Aeroporturile din București, Cluj, Iași, Timișoara și altele au fost modernizate și lărgite, integrând România în rețeaua globală de transport. Acest lucru, deși nu ține direct de „infrastructura cotidiană” de lângă casă, contribuie la calitatea vieții prin facilitarea mobilității și conectarea la lume.

În concluzie, la capitolul locuire și infrastructură, România prezintă o imagine mixtă: avem case mai bune și mai multe bunuri casnice decât oricând, dar și condiții precare în mediul rural; avem autostrăzi și mall-uri moderne în marile orașe, dar și sate fără drum asfaltat, fără apă curentă, unde viața curge greu. Această prăpastie urban-rural este una dintre sursele majore ale inegalității în nivelul de trai și vom analiza separat disparitățile dintre oraș și sat. Până atunci însă, să trecem la un alt aspect crucial al calității vieții: sănătatea și speranța de viață a populației, pentru că nimic nu reflectă mai bine bunăstarea unei societăți decât cât de mult și cât de sănătos trăiesc oamenii ei.

Sănătatea publică și speranța de viață: între evoluții pozitive și probleme cronice

Starea de sănătate a populației și durata medie a vieții sunt indicatori esențiali ai nivelului de trai. România a pornit la drum, după 1989, cu un sistem medical învechit, subfinanțat și marcat de tarele regimului comunist (acces limitat la tehnologie modernă, medicamente puține, mentalitate rigidă). În anii ’90, tranziția a fost grea și pentru sistemul sanitar: fondurile erau insuficiente, spitalele au rămas mult timp în paragină, iar speranța de viață stagna sau chiar a cunoscut mici reculuri la începutul deceniului. În 1989, un român trăia în medie în jur de 69-70 de ani (aprox. 66-67 ani bărbații și 72-73 ani femeile). Această speranță de viață era deja cu mult sub cea din Europa de Vest la acea vreme și reflecta anii de neglijare a sănătății publice.

După mijlocul anilor ’90 însă, odată cu îmbunătățirea generală a condițiilor de viață și cu primele reforme în sănătate, speranța de viață a început să crească constant. Românii au beneficiat de acces sporit la medicamente din import, vaccinările copiilor au continuat, alimentația s-a diversificat, iar unele probleme acute din perioada comunistă (precum mortalitatea infantilă excesivă) au fost adresate. Mortalitatea infantilă a scăzut dramatic: dacă în 1990 peste 20 de copii din 1000 născuți vii mureau înainte de a împlini un an, astăzi rata a coborât sub 6 la mie. Aceasta rămâne cea mai mare rată din UE, dar progresul este imens și a salvat zeci de mii de vieți de nou-născuți în ultimele decenii. Scăderea mortalității infantile se datorează atât îmbunătățirii asistenței medicale neonatale, cât și accesului mai bun la alimentație și igienă pentru mame și sugari.

Per ansamblu, speranța de viață la naștere în România a urcat până la aproximativ 75-76 de ani în 2019 (înainte de pandemie), cu femeile ajungând aproape de 80 de ani, iar bărbații în jur de 72-73. Acest salt de circa 6 ani față de 1990 indică un progres real în calitatea vieții și în eficiența îngrijirilor de sănătate. Totuși, România rămâne și la acest capitol ultima din Uniunea Europeană, alături de Bulgaria – un european mediu trăiește cam 81-82 de ani, adică cu 6-7 ani mai mult decât un român mediu. Cu alte cuvinte, deși trăim mai mult decât generațiile trecute, încă murim mai devreme decât ar fi normal într-o țară europeană dezvoltată. Principalele cauze țin de starea sistemului sanitar și de stilul de viață: românii au o incidență ridicată a bolilor cardiovasculare, a cancerelor diagnosticate târziu, iar factorii de risc precum fumatul, consumul de alcool și obezitatea au și ei o contribuție.

Calitatea și accesul la serviciile de sănătate s-au îmbunătățit substanțial după 1989, dar rămân inegale. Pe partea pozitivă, astăzi avem spitale dotate cu aparatură modernă (CT, RMN, echipamente laparoscopice etc.) în majoritatea județelor, există clinici private care oferă alternative (pentru cei ce-și permit) și s-au introdus programe naționale de sănătate (de exemplu pentru bolnavii de cancer, pentru diabet, transplanturi, etc.) care asigură tratamente gratuite acolo unde altădată pacienții erau pe cont propriu. Sectorul farmaceutic s-a dezvoltat și el – medicamentele occidentale au devenit disponibile, iar lanțurile de farmacii abundă chiar și în orașe mici. Nu în ultimul rând, integrarea în UE a însemnat și posibilitatea românilor de a se trata în alte state europene în anumite condiții, ceea ce a salvat vieți (cazuri de pacienți trimiși la clinici din Viena, Paris sau Milano pentru proceduri de înaltă complexitate).

Cu toate acestea, sistemul public de sănătate se confruntă cu probleme cronice. Subfinanțarea este una dintre ele: România cheltuiește cel mai puțin pe cap de locuitor pentru sănătate dintre toate țările UE. În 2018, de exemplu, cheltuiala anuală per capita cu sănătatea era în jur de 580 de euro, mult sub media UE de peste 2000 de euro. În consecință, spitalele de stat duc lipsă de personal, consumabile, medicamente sau condiții hoteliere decente. Mulți români au povești despre paturi de spital ruginite, saloane supraaglomerate, lipsa medicamentelor de bază sau nevoia de a aduce de acasă chiar și seringi sau lenjerie. Infecțiile nosocomiale, aduse în atenția publică dramatic după tragedia de la Colectiv (2015), sunt încă răspândite din cauza igienei precare și a infrastructurii învechite a spitalelor.

Un alt fenomen care a afectat nivelul de trai și calitatea serviciilor de sănătate este exodul personalului medical. În anii 2000-2015, zeci de mii de medici și asistente au emigrat către țări din Vest (Marea Britanie, Franța, Germania, Scandinavia) unde salariile erau de 5-10 ori mai mari și condițiile de lucru net superioare. Acest exod al creierelor medicale a lăsat descoperite spitale din țară, mai ales din provincie: secții fără medici specialiști, spitale orășenești rămase cu un singur chirurg sau cu niciun anestezist, sate fără niciun medic de familie. Lipsa personalului a însemnat acces dificil la îngrijiri pentru populație, timpi de așteptare mari și, în unele cazuri, chiar închiderea unor unități sanitare. În ultimii ani, guvernele au conștientizat pericolul și au crescut substanțial salariile medicilor și asistentelor (din 2018, un medic primar la stat poate câștiga câteva mii de euro lunar cu gărzi, o sumă comparabilă cu Occidentul). Aceste măsuri au mai redus plecările, ba chiar au convins unii medici să revină în țară. Totuși, vindecarea rănilor sistemului sanitar nu se poate face peste noapte doar prin salarii mai mari – e nevoie de investiții masive în infrastructură, de management eficient și de recâștigarea încrederii pacienților.

Pandemia de COVID-19 (2020-2021) a fost un test dur pentru sănătatea publică din România, evidențiind atât slăbiciuni, cât și reziliență. În valurile pandemice, spitalele (mai ales secțiile ATI) au fost copleșite, deficitul de personal și dotări a devenit evident, iar România a înregistrat printre cele mai ridicate rate de mortalitate COVID din Europa. Speranța de viață a scăzut cu aproximativ 1-2 ani în 2020-2021, anulând temporar o parte din câștigurile ultimelor decenii. Mulți români au pierdut persoane dragi, iar alții au resimțit indirect impactul – servicii medicale obișnuite suspendate sau întârziate, anxietate și stres. Totuși, sistemul a reușit să reziste colapsului, iar campania de vaccinare și măsurile de sănătate publică au ajutat la depășirea crizei. După pandemie, speranța de viață a reluat probabil trendul ascendent (odată cu scăderea deceselor în exces), dar lecția rămâne: investiția în sănătate și prevenție este vitală pentru a proteja nivelul de trai al populației.

Un alt aspect de menționat este speranța de viață sănătoasă – numărul de ani pe care un român îi trăiește în stare bună de sănătate, fără dizabilități majore. Acest indicator este semnificativ mai mic decât speranța de viață totală. În România, oamenii petrec ultimii 15-20 de ani din viață, în medie, cu probleme de sănătate cronice (de exemplu, bolile de inimă, reumatism, diabet etc.), ceea ce înseamnă că bătrânețea vine adesea cu suferință și dependență de sistemul medical. Comparativ cu Vestul, nu doar că trăim mai puțin, dar și calitatea anilor de viață la bătrânețe e mai scăzută. Aceasta se leagă de prevenția insuficientă – românii încă își controlează rar sănătatea prin analize periodice, depistează bolile târziu și au obiceiuri nesănătoase răspândite (dietă dezechilibrată, fumat mult, consum de alcool, sedentarism).

În ciuda tuturor neajunsurilor, față de 1989 românii se bucură acum de o stare de sănătate mai bună, trăiesc mai mult și au acces la o medicină mult mai avansată. Dacă atunci tratamente precum transplantul de organe, chirurgia laparoscopică, radioterapia modernă sau intervențiile pe cord deschis erau fie inexistente, fie excepții, astăzi ele fac parte din rutina sistemului medical. Numeroase vieți sunt salvate anual prin proceduri și medicamente de ultimă generație disponibile și la noi. O măsură indirectă a progresului este și scăderea ratei mortalității generale la anumite categorii: de exemplu, mortalitatea maternă (a femeilor la naștere) a scăzut considerabil, mortalitatea prin boli infecțioase a scăzut (am eradicat practic poliomielita, am redus TBC-ul față de anii ’90, deși încă avem probleme) ș.a.m.d.

În concluzie, sănătatea publică în România 1989-2025 a evoluat într-o direcție mai bună per ansamblu, fapt demonstrat de creșterea speranței de viață și de îmbunătățirea multor indicatori (mortalitate infantilă, supraviețuire în boli grave etc.). Dar sistemul sanitar rămâne un punct nevralgic al calității vieții: nemulțumirile legate de spitale și medici sunt frecvente în rândul populației, iar lipsurile din sistem pot anula, uneori, beneficiile creșterii economice (ce folos că ai salariu mai mare, dacă te temi că vei primi îngrijire precară când te îmbolnăvești?). Pentru ca nivelul de trai al românilor să ajungă cu adevărat la standardele occidentale, este esențial ca sănătatea – alături de educație – să devină cu adevărat prioritare. Să trecem acum la educație, un alt domeniu-cheie care influențează oportunitățile profesionale și sociale ale fiecărui individ și, implicit, calitatea vieții pe termen lung.

Educația și oportunitățile generațiilor tinere

Sistemul de educație din România a cunoscut transformări dramatice după 1989, iar nivelul de trai este strâns legat de șansele la o educație de calitate. În comunism, educația generală era accesibilă tuturor și analfabetismul fusese aproape eradicat, însă oferta educațională era rigidă, ideologizată și limitată în diversitate. Învățământul superior era restrâns ca număr de locuri și direcționat spre nevoile planificate ale economiei socialiste. După Revoluție, educația s-a democratizat și diversificat masiv. Un prim fenomen a fost explozia înscrierilor în învățământul superior. Dacă în 1990 doar circa 8% dintre tinerii de vârstă corespunzătoare (19-23 de ani) erau studenți, România se afla pe ultimul loc în Europa la accesul la facultate. Apoi s-a produs o creștere spectaculoasă: au apărut numeroase universități private, statul a mărit și el cifra de școlarizare la facultățile publice, astfel încât până în 2007 peste 40-50% dintre tinerii din cohorta respectivă ajungeau să urmeze o formă de învățământ superior. În 2009, România ajunsese chiar pe primul loc în regiune la rata brută de înscriere în facultate, cu peste 70% – o creștere de aproape 9 ori față de 1990. Practic, pentru generația milenialilor, a devenit aproape normă continuarea studiilor după liceu, spre deosebire de generația părinților lor, când doar un mic procent prindea „facultate”.

Această masificare a educației superioare a avut și lumini, și umbre. Pe de o parte, a creat oportunități profesionale pentru foarte mulți tineri și a permis formarea de specialiști necesari economiei de piață. Mulți dintre cei care altădată s-ar fi oprit cu studiile la nivel profesional sau liceal au putut visa la cariere de economiști, juriști, informaticieni, manageri etc. Orașele universitare (București, Cluj, Iași, Timișoara etc.) au cunoscut o efervescență, atrăgând zeci de mii de studenți din toată țara, ceea ce a dinamizat viața culturală și economică locală. Oportunitățile sociale s-au extins: tinerii au avut acces la burse Erasmus, au putut călători și studia în străinătate odată cu aderarea la UE, mulți au învățat limbi străine și au obținut diplome recunoscute internațional. Toate acestea au crescut capitalul uman al României – teoretic un factor ce îmbunătățește nivelul de trai pe termen lung, prin forță de muncă mai calificată.

Pe de altă parte, expansiunea rapidă a sistemului universitar a venit și cu o scădere a calității și relevanței educației. Multe universități private au proliferat fără a oferi un nivel academic ridicat, devenind adevărate „fabrici de diplome”. La mijlocul anilor 2000, se ajunsese ca unele facultăți să aibă mai mulți absolvenți decât putea piața muncii absorbi, în timp ce în domenii tehnice sau învățământ profesional se simțea o lipsă. În plus, după 2010, s-a produs un recul: numărul de studenți a început să scadă semnificativ. Cauzele au fost multiple: demografia – mai puțini tineri (generațiile născute după 1990 sunt mai puțin numeroase); migrația educațională – mii de tineri preferă să facă facultatea direct în străinătate; creșterea exigenței la examenul de Bacalaureat – după 2011, când s-au introdus supravegheri video și reguli mai stricte, promovarea la Bac a scăzut, deci mai puțini absolvenți de liceu au intrat la facultate; și nu în ultimul rând piața muncii – mulți tineri au perceput că o diplomă nu le garantează un loc de muncă satisfăcător și au optat fie să plece afară, fie să urmeze cursuri vocaționale mai scurte. Între 2007 și 2013, numărul total de studenți din România s-a înjumătățit. Acest lucru reflectă și o deziluzie: mulți absolvenți de studii superioare s-au trezit șomeri sau angajați pe posturi sub calificarea lor, generând frustrarea că „facultatea nu mai folosește la nimic în țară”. Un cerc vicios s-a creat: tinerii cu studii înalte, nevalorizati pe piața internă, au ales în masă calea emigrării – medici, ingineri IT, cercetători, arhitecți, toți au fost atrași de salariile și condițiile din Vest, accentuând deficitul de talente acasă.

În ceea ce privește învățământul preuniversitar, situația este, din păcate, mai degrabă îngrijorătoare. Deși accesul la școala generală și liceu este teoretic universal, România are una dintre cele mai ridicate rate de abandon școlar din UE. Sărăcia persistentă din zonele rurale și periferice face ca mulți copii să părăsească școala înainte de finalizarea învățământului obligatoriu (clasa a X-a). Lipsa de infrastructură școlară în mediul rural – școli prost dotate, distanțe mari de parcurs, lipsa transportului – contribuie și ea la abandon. În plus, scăderea demografică a dus la comasarea sau închiderea multor școli din sate, astfel că unii copii trebuie să facă naveta kilometri întregi sau renunță de tot. Rezultatul este alarmant: România are un procent semnificativ de tineri sub 18 ani care nu și-au terminat studiile de bază, ceea ce le limitează sever perspectivele de a avea un trai decent la maturitate.

Calitatea educației este un alt aspect care impactează nivelul de trai viitor. Testele internaționale (precum PISA) plasează elevii români printre ultimii din UE la competențe de bază (citire, matematică, științe). Acest lucru semnalează probleme de fond: curriculum învechit, accent prea mare pe memorare și teorie, profesori nemotivați sau neformați suficient, și un sistem care nu reușește să-i sprijine pe elevii slabi. Discrepanțele sunt mari și geografic: școlile de elită din marile orașe pot concura cu cele occidentale, pe când în zone defavorizate elevii abia obțin performanțe minime. Inegalitatea educațională se suprapune peste inegalitatea economică, perpetuând-o. Copiii din familii sărace sau din medii rurale au șanse mult mai mici să ajungă la facultate sau să aibă o carieră înalt calificată, comparativ cu cei din familii urbane înstărite. Acest fenomen amenință să adâncească fracturile sociale în viitor.

În ciuda acestor probleme, să nu pierdem din vedere progresele educaționale. Față de generația bunicilor, tinerii de azi sunt mult mai conectați la lumea largă, vorbesc limbi străine, stăpânesc tehnologia și au acces la un volum imens de informații prin internet. Școlile s-au dotat treptat cu calculatoare, laboratoare, s-a introdus informatica ca disciplină încă din gimnaziu. Digitalizarea educației a cunoscut un impuls puternic odată cu pandemia, când cursurile online au devenit necesitate – deși nu toți elevii au avut acces egal la dispozitive și net, acel episod a împins școala românească în secolul XXI din punct de vedere tehnologic. În prezent, tot mai mulți profesori folosesc platforme digitale, manuale electronice, iar elevii deprind de mici abilități digitale. De asemenea, există o participare mai mare la programe internaționale: schimburi de elevi, olimpiade, concursuri unde copiii români excelează uneori (de exemplu la IT, matematică sau robotică, echipele noastre au luat premii globale).

Oportunitățile profesionale și sociale ale tinerei generații sunt paradoxale: pe de o parte, sunt cei mai liberi și mai pregătiți tineri pe care i-a avut România vreodată, pe de altă parte mulți își văd viitorul în altă parte decât acasă. Integrarea europeană le-a deschis larg ușile – pot studia la universități de top din străinătate, pot munci în orice țară UE fără restricții. Acest fapt a creat o mobilitate nemaiîntâlnită: sute de mii de studenți români au absolvit facultăți în străinătate în ultimii 15 ani, iar o bună parte au rămas acolo, contribuind la bunăstarea altor societăți. Pentru România, aceasta înseamnă o pierdere de creiere care costă pe termen lung. Pe de altă parte, diaspora educată păstrează adesea legături cu țara și unii se întorc cu experiență acumulată, deschizând afaceri moderne sau aducând know-how occidental (un exemplu vizibil este ecosistemul de IT și startup-uri din Cluj sau București, unde mulți fondatori au studiat ori lucrat afară înainte să lanseze inițiative acasă).

Una peste alta, la capitolul educație, putem spune că România a reușit să ofere acces mult mai larg la instruire față de perioada comunistă, dar suferă încă la capitolul calitate și echitate. Investițiile publice în educație au fost sub nivelul necesar (rar a depășit 3% din PIB, mult sub media UE), ceea ce se reflectă în salariile mici ale profesorilor, infrastructura școlară precară în zone rurale (sunt școli încă cu toaleta în curte sau clădiri necorespunzătoare) și lipsa materialelor didactice moderne. Grevele profesorilor, cea mai recentă în 2023, arată tensiunea existentă: cadrele didactice cer salarii și condiții mai bune, conștiente că fără acestea nu pot oferi o educație de calitate. Îmbunătățirea educației este vitală pentru viitorul nivelului de trai, căci doar cu o populație educată se pot crea inovație, valoare adăugată și se poate rupe cercul vicios al sărăciei în anumite comunități.

Inegalitatea socială și sărăcia: cum s-au adâncit și cum s-au redus decalajele

Tranziția la capitalism a adus, inevitabil, creșterea inegalității sociale în România. În 1989, societatea românească era relativ omogenă din punct de vedere al veniturilor: marea masă a populației câștiga cam la fel (puțin), existau diferențe modeste între salariul unui muncitor și al unui director, iar averile personale mari erau practic inexistente (statul fiind proprietarul aproape a tuturor bunurilor de producție). Această egalitate forțată s-a spulberat rapid după Revoluție. Economia de piață a creat învingători și învinși, unii reușind să acumuleze averi considerabile, în timp ce alții au căzut în sărăcie. În anii ’90, indicele Gini al inegalității (0 = egalitate perfectă, 100 = inegalitate maximă) a urcat vertiginos – România a trecut de la o societate foarte egalitară la una dintre cele mai inegale din Europa. Până în 2000, Gini crescuse cu peste 10 puncte față de nivelul de la căderea comunismului, indicând polarizarea veniturilor. Practic, s-a format o elită de afaceri și politică care a prosperat (adesea prin privatizări preferențiale, conexiuni sau pur și simplu prin spirit antreprenorial), în timp ce milioane de oameni, mai ales muncitori industriali disponibilizați și locuitorii din zone monoindustriale sau rurale, au sărăcit.

La apogeul său, inegalitatea veniturilor în România (în jurul anului 2007-2008) era printre cele mai ridicate din UE. Ulterior, s-a mai temperat ușor, dar România continuă și astăzi să fie în topul inegalităților din Uniune. Un indicator elocvent: venitul celor mai bogați 20% dintre români este de circa 7-8 ori mai mare decât al celor mai săraci 20%, un raport mult peste media UE (unde este cam 5 la 1). Asta înseamnă că, deși țara în ansamblu s-a îmbogățit, roadele creșterii au fost împărțite inegal. Există o plajă mică de români foarte bogați – miliardari și milionari în euro – care duc un trai comparabil cu elitele globale (vile luxoase, mașini scumpe, vacanțe exotice), în timp ce la polul opus, un segment semnificativ al populației trăiește la limita sărăciei, cu dificultăți în a-și asigura nevoile de bază.

Sărăcia absolută a cunoscut însă o reducere considerabilă odată cu creșterea economică a anilor 2000. Dacă în 2000 se estima că aproape 35-40% din populație trăia sub pragul sărăciei absolute (adică cu venituri insuficiente pentru coșul minim de consum), în anii 2010 acest procent scăzuse la sub 10%. A fost un progres major: milioane de oameni au ieșit din sărăcie extremă, în principal datorită creșterii salariilor și pensiilor și migrației (mulți săraci au început să primească bani de la rude din străinătate). Cu toate acestea, sărăcia relativă (definită ca procentul celor cu venituri sub 60% din venitul median) rămâne ridicată, în jur de 23-25%. Asta reflectă tocmai inegalitatea amintită: chiar dacă puțini mai mor de foame, mulți rămân mult în urmă față de media societății.

Profilul sărăciei în România are câteva trăsături clare: este predominant rurală, concentrată în anumite regiuni și afectează disproporționat copii și bătrâni. Satele izolate din Moldova, Muntenia, sudul Olteniei sau comunitățile de romi se confruntă cu cercuri vicioase ale sărăciei de generații: locuri de muncă puține sau deloc, educație precară, mulți copii întreținuți din venituri mici, dependență de ajutoare sociale modeste. În aceste medii, nivelul de trai rămâne foarte scăzut – locuințe supraaglomerate și fără utilități, alimentație bazată mai mult pe autoconsum (ce pot crește în gospodărie), acces dificil la servicii medicale și educaționale. Copiii din familii sărace sunt cei mai vulnerabili: România are printre cele mai ridicate rate de copii care trăiesc în deprivare materială severă în UE. Asta înseamnă micuți care nu au parte de hrană suficientă și diversă, de îmbrăcăminte adecvată, de rechizite și cărți, uneori nici de electricitate sau căldură constantă acasă. Efectele se vor vedea mai târziu în viață, când șansele lor de a evada din sărăcie devin minime fără educație.

Un alt aspect al inegalității este diferența regională de dezvoltare, de care am amintit deja. Cea mai bogată zonă, București-Ilfov, are un PIB per capita la nivelul marilor metropole europene (de fapt, peste media UE cu mult). În contrast, cea mai săracă regiune, Moldova (Nord-Est), abia atinge ~40% din media UE per capita. Asta înseamnă că un locuitor mediu din Vaslui sau Botoșani produce de patru ori mai puțin venit decât unul din București, deci are implicit un nivel de trai mai scăzut. Regiunile bogate atrag investiții, oferă salarii mai mari și servicii publice mai bune, pe când cele rămase în urmă se zbat cu șomaj, depopulare și bugete locale mici care nu permit dezvoltare. România este o țară a contrastelor economice: orașe ca Cluj, Timișoara, București prosperă și converg spre nivel vestic, în timp ce zone întinse din Moldova, Dobrogea rurală sau Oltenia rurală stagnează în subdezvoltare relativă.

Inegalitatea de avere (nu doar de venit) a crescut și ea. Privatizările din anii ’90 au permis unor indivizi să devină proprietarii unor active considerabile (fabrici, terenuri, clădiri). Mai târziu, boom-ul imobiliar a creat noi bogați. Astăzi, discrepanța se vede, de exemplu, în statisticile de proprietate: deși toți stau în mare parte în casele lor, calitatea și valoarea acestora variază enorm – de la conace de milioane de euro în cartierele de lux, la căsuțe dărăpănate la țară care valorează cât o mașină second-hand. Un mic procent din populație controlează o parte semnificativă a bogăției naționale. Asta are implicații în influența politică și socială – de pildă, marii oameni de afaceri pot influența decizii sau pot trăi practic într-o „bulă” de confort, izolați de problemele care afectează majoritatea populației.

Ce s-a făcut pentru a combate inegalitatea și sărăcia? Au existat politici sociale precum creșterea pensiei minime garantate, ajutoare sociale (venitul minim garantat, alocații de stat pentru copii majorate), programe pentru zone defavorizate, dar adesea acestea au avut efecte modeste sau temporare. O bună parte din reducerea sărăciei s-a datorat pur și simplu creșterii economice și emigrării (oamenii au găsit soluții individuale plecând afară, trimițând bani acasă – remitențele au fost ani la rând 2-3% din PIB, un sprijin enorm pentru gospodăriile sărace). Totuși, riscul este ca odată cu încetinirea creșterii economice sau întoarcerea unor emigranți vârstnici fără economii, sărăcia să reapară dacă nu există un sistem robust de protecție socială.

Un moment notabil a fost criza din 2009-2010, când austeritatea a lovit puternic categoriile vulnerabile: tăierea temporară a unor beneficii sociale, creșterea TVA (care i-a afectat disproporționat pe cei săraci, pentru că alimentele s-au scumpit), înghețarea pensiilor – toate au dus la creșterea sărăciei pe termen scurt. După 2015 însă, guvernele au revenit la politici expansioniste: salariul minim a crescut accelerat (practic, s-a majorat de vreo 4 ori din 2012 până în 2022), pensiile la fel, iar ajutoarele sociale și alocațiile au fost și ele majorate repetat. Aceste măsuri au ajutat la micșorarea polarizării extreme: cei de jos au primit un impuls. Pe de altă parte, criticii spun că majorările forțate de salarii și pensii au venit fără legătură cu productivitatea și au riscat dezechilibre bugetare – lucru vizibil în deficitele mari ale ultimilor ani. Este o dezbatere despre cât de sustenabilă este creșterea nivelului de trai dacă ea se face prin decizii politice populiste (salarii mărite în sectorul public, pensii speciale etc.) versus prin dezvoltare economică organică.

În concluzie, inegalitatea rămâne una dintre cele mai mari provocări pentru calitatea vieții în România. Țara nu duce lipsă de bogăție în ansamblu – problema este cum este ea distribuită și cum se asigură șanse egale pentru toți. Nivelul de trai mediu a crescut, dar diferența dintre cei aflați la vârf și cei de la bază s-a lărgit după 1990. Pentru unii, libertatea și capitalismul au adus prosperitate ca-n filme, pentru alții au însemnat nesiguranță și luptă zilnică pentru necesități. Este un contrast adesea vizibil la tot pasul: blocuri noi strălucitoare lângă cartiere măcinate de sărăcie, SUV-uri de lux oprind la semafor lângă bătrâni care vând legături de pătrunjel. Atâta vreme cât aceste discrepanțe rămân foarte mari, percepția generală asupra nivelului de trai va fi umbrită de nemulțumire. Viitorul trebuie să aducă politici mai eficiente de incluziune socială, investiții în zonele sărace și șanse pentru cei marginalizați, altfel riscul este al unei societăți divizate între „lumi” paralele.

Urban versus rural: două Românii paralele

Diferența dintre mediul urban și cel rural în România este probabil cel mai clar exemplu de dezvoltare inegală și influențează direct nivelul de trai al locuitorilor. Practic, România cuprinde două lumi distincte: una urbană, dinamică, conectată la modernitate, și una rurală, tradițională, adesea rămasă în urmă la capitole esențiale. Această fâșie de fractură urban-rural are rădăcini istorice (industrializarea forțată a orașelor versus colectivizarea și stagnarea satelor în comunism) și s-a adâncit în primii ani ai tranziției, când multe sate au pierdut bruma de infrastructură sau industrie agricolă pe care o aveau.

Mediul urban a fost, în mod previzibil, marele câștigător al schimbărilor post-1989. Orașele, în special cele mari, au atras investiții, au generat locuri de muncă bine plătite și au beneficiat de influx de fonduri (atât publice, cât și private). Bucureștiul, Timișoara, Clujul, Iașiul, Constanța, Brașovul – toate au cunoscut o transformare vizibilă: clădiri de birouri moderne au răsărit, zone comerciale, restaurante, hoteluri de lanț internațional, evenimente culturale și festivaluri – elemente care au ridicat nu doar aspectul orașelor, ci și calitatea vieții urbane. Locuitorii orașelor mari au astăzi acces la spitale mai bune (multe centre medicale de top sunt în orașe), la școli și universități de prestigiu, la o varietate de servicii publice (transport în comun, servicii administrative digitalizate, centre de recreere). Internetul de mare viteză, cablul TV cu sute de programe, cinematografele multiplex, parcurile modernizate – toate țin de cotidianul urban al clasei de mijloc. Nu înseamnă că viața la oraș e lipsită de probleme: traficul aglomerat, poluarea, stresul, prețurile mai mari la locuințe sunt contrapartida. Dar, per ansamblu, în orașe există mai multe oportunități și un standard al serviciilor superior.

Pe de altă parte, mediul rural concentrează cele mai multe probleme sociale și economice nerezolvate. În sate trăiește încă aproximativ 45% din populația țării – un procent foarte ridicat comparativ cu majoritatea țărilor europene. Pentru mulți dintre acești circa 8-9 milioane de oameni, nivelul de trai seamănă mai mult cu cel din urmă cu 50 de ani decât cu realitatea anului 2025. Principala ocupație la sat rămâne agricultura de subzistență sau semi-subzistență: gospodăriile cultivă mici suprafețe de pământ pentru propriul consum și cresc câteva animale. Veniturile monetare sunt reduse și provin mai ales din pensii (satul românesc este îmbătrânit, cu mulți pensionari), ajutoare sociale și, tot mai des, din remitențele trimise de membrii familiei plecați la muncă în străinătate. Foarte puține sate au reușit să atragă investiții industriale sau turistice care să creeze locuri de muncă locale. Astfel, șomajul disimulat (oameni care nu figurează nicăieri, dar nici nu au serviciu real) e larg răspândit.

Consecința acestor factori este că în lumea satelor se manifestă sărăcia cea mai profundă. Lipsa utilităților de bază – cum am detaliat la secțiunea de infrastructură – face viața de zi cu zi grea: aduc apă cu găleata de la fântână, taie lemne pentru sobă, folosesc WC-ul din curte. Drumurile comunale prost întreținute fac dificil accesul la oraș pentru cumpărături, spital sau rezolvarea treburilor. În multe sate, medicul de familie vine poate o dată pe săptămână sau deloc dacă postul e neocupat, deci accesul la sănătate e precar. Școlile rurale au adesea deficit de personal calificat (profesorii buni nu vor să stea la țară pe salarii mici), iar copiii de aici învață într-un mediu mai sărac în resurse și stimuli, ceea ce duce la rezultatele slabe și abandonul menționat.

Diferența de mentalitate și orizont de oportunități este și ea majoră. Un tânăr născut și crescut la oraș are exemple de succes în jur, e mai expus la noutăți, știe de existenta multor meserii și cariere. Un tânăr de la țară, mai ales dintr-un sat izolat, vede poate în jur doar agricultură de subzistență și șomaj. Nu e întâmplător că mulți dintre tinerii rurali aspira într-un singur sens: să plece – fie la oraș, fie direct peste hotare. Migrația internă a fost intensă: orașele mari și zonele periurbane s-au umplut de foști locuitori ai satelor dornici de o viață mai bună. Unele comune din jurul orașelor au devenit ele însele un amestec rural-urban, cu localnici și nou-veniți, cu vile noi lângă case tradiționale. Pe de altă parte, satele îndepărtate au îmbătrânit accentuat: majoritatea populației de acolo e 60+ ani, tinerii sunt foarte puțini. Sunt sate aproape depopulate, în care mai găsești doar bătrâni care își duc traiul modest din pensia agricolă și ceea ce produc în grădină.

Toate acestea conturează un decalaj uriaș de nivel de trai între urban și rural. Un indicator sintetic: speranța de viață în mediul rural este cu câțiva ani mai mică decât în mediul urban. Bărbații de la sat abia ating, în medie, 70 de ani, în timp ce femeile din orașe mari ajung spre 80. Mortalitatea infantilă e mult mai mare la sat, mortalitatea prin boli prevenibile la fel. Venitul mediu pe cap de locuitor în rural este la jumătate față de urban. Rata sărăciei relative la sat trece de 35%, pe când la oraș e sub 10%. Practic, când vorbim de calitatea vieții în România, nu putem evita concluzia că există două Românii: una a orașelor – care, cu toate problemele, oferă condiții comparabile uneori cu cele din Europa civilizată – și una a satelor – care amintește de periferia subdezvoltată a lumii.

Eforturile de a reduce aceste decalaje au existat, dar efectele se vor vedea mai pregnant doar pe termen lung. Fondurile europene pentru dezvoltare rurală au adus unele investiții: drumuri asfaltate, rețele de apă în anumite comune, proiecte de ferme moderne sau agroturism. De asemenea, internetul a început să ajungă și la sat – surprinzător, chiar dacă nu au canalizare, multe sate au semnal 4G și localnici care folosesc Facebook sau WhatsApp pe smartphone. Accesul la informație poate genera, în timp, schimbare de mentalități: tinerii de la țară își dau seama că pot aspira la mai mult, că au dreptul la condiții civilizate.

Un factor pozitiv este și că mulți orășeni reîncep să aprecieze viața la țară – există un timid curent de întoarcere la rural pentru un trai mai sănătos, case în zone pitorești cumpărate de oameni de la oraș, mici afaceri rurale inițiate de orășeni (pensiuni, brutării artizanale, agricultură ecologică). Aceste punți pot, în timp, să aducă know-how și investiții în sate, revitalizându-le. Însă deocamdată, aceste exemple sunt izolate, iar marea masă a mediului rural rămâne defavorizată.

În ansamblu, reducerea fracturii urban-rural este una dintre cele mai dificile sarcini pentru decidenți. Fără o politică coerentă care să aducă infrastructură, educație și locuri de muncă la sat, diferențele de nivel de trai vor rămâne mari. Iar o țară nu poate progresa unitar când aproape jumătate din populație trăiește mult sub nivelul celeilalte jumătăți. În contextul integrării europene, satul românesc riscă să rămână mult în urmă nu doar față de orașul românesc, ci și față de satul polonez sau maghiar, dacă nu se accelerează recuperarea decalajelor.

Revoluția digitală: România online – de la deficit la avantaj

Un capitol neașteptat al evoluției nivelului de trai în România este digitalizarea și accesul la tehnologie. Plecând aproape de la zero în 1990, România a reușit să devină, paradoxal, un performer în anumite privințe tehnologice, oferind cetățenilor săi unele dintre cele mai moderne instrumente de comunicare.

În anii ’90, tehnologia era un lux rezervat câtorva. Să ai telefon fix acasă era încă o realizare (mulți așteptau ani la rând pentru o linie telefonică, și plăteau sume consistente „la negru” pentru a obține unul mai repede). Telefoanele mobile au apărut spre sfârșitul decadei și erau inițial imense, scumpe și rare – un simbol al statutului. Calculatoarele personale erau foarte puține, și cine avea PC prin 1995 era fie un împătimit al tehnologiei, fie lucra într-un domeniu academic/informatic. Internetul a sosit timid abia în a doua jumătate a anilor ’90, prin conexiuni dial-up lente, pe care puțini le foloseau (mai mult în universități). Televizoarele color începeau și ele să se generalizeze, însă oferta TV era limitată. Cu alte cuvinte, la capitolul digital, România pornea cu un handicap serios.

Lucrurile au început să se schimbe radical în anii 2000. Odată cu liberalizarea pieței telecom, telefonia mobilă a explodat: companii ca Dialog (Orange) și Connex (Vodafone) au intrat pe piață și în scurt timp milioane de români și-au luat telefoane mobile, sărind peste etapele intermediare. La fel s-a întâmplat și cu internetul: spre norocul nostru, unii antreprenori locali vizionari au investit în rețele de fibră optică și cablu încă de la începutul anilor 2000, astfel că până prin 2005-2010 România ajunsese să aibă unele din cele mai rapide conexiuni de internet din lume. Blocurile din marile orașe au fost legate la rețele de cartier și apoi metropolitane, oferind internet broadband la prețuri mici – mult înainte ca în Vest să fie ceva obișnuit. Acest avantaj tehnologic (fără infrastructură veche moștenită, am putut construi direct rețele moderne) s-a tradus prin acces larg la informație și divertisment pentru români. Deja în 2010, majoritatea orașelor aveau internet de mare viteză, iar către 2020 penetrarea internetului a ajuns la peste 80% din gospodării la nivel național. Smartphone-urile au continuat această revoluție: de la primul iPhone apărut în 2007 și până acum, telefonul deștept a devenit ubiquitous. Aproape fiecare adult (și foarte mulți copii peste 10 ani) dețin un smartphone cu acces la internet, rețele sociale și o multitudine de aplicații.

Acest acces aproape universal la tehnologie a avut un impact imens asupra calității vieții și modului de a trăi al românilor. În primul rând, comunicarea a devenit facilă și ieftină: dacă în 1990 să dai un telefon internațional era un lux rar (scump și complicat), astăzi românii țin legătura cu rudele din diaspora zilnic prin WhatsApp, Skype sau Facebook, gratuit. Distanțele s-au micșorat din punct de vedere social, contribuind și la atenuarea șocului migrației (copiii rămași acasă pot vedea și vorbi cu părinții plecați prin video-call, lucru de neimaginat acum 20 de ani).

Informația și divertismentul sunt la un click distanță: românii au astăzi sute de canale TV (prin cablu sau satelit), platforme de streaming video cu filme și seriale, acces la muzică online, la jocuri video și la rețele sociale globale. Această transformare a modului în care ne petrecem timpul liber este parte a creșterii nivelului de trai – avem mai multe opțiuni de relaxare și conectare culturală. Un tânăr dintr-un orășel de provincie poate urmări în direct concertele marilor artiști sau transmisiuni de la evenimente de pe alt continent, poate juca jocuri video în rețea cu parteneri din alte țări, lucruri science-fiction pentru generația anterioară.

Digitalizarea serviciilor publice este un capitol unde România a fost mai lentă decât în privința accesului privat la tehnologie, dar tot s-au făcut progrese. Ani la rând, birocrația românească a rămas fidelă hârtiei, ștampilei și ghișeelor cu cozi. Însă presiunea societății civile și a contextului european a dus la apariția unor soluții online: platforma Ghiseul.ro permite acum plata impozitelor și amenzilor online (fără coadă la administrațiile financiare); portalul eRomania și diverse site-uri guvernamentale oferă formulare și informații; Registrul Comerțului, ANAF, CNAS (sănătatea) au implementat sisteme informatice (de exemplu, cardul de sănătate și rețeta electronică începând cu 2014, care au adus mai multă eficiență și transparență în decontări). De asemenea, pandemia a forțat multe instituții să accepte documente transmise electronic sau să faciliteze proceduri online (cum ar fi programările pentru pașapoarte sau permise auto). În 2022 a fost lansat și primul program de identitate electronică a cetățeanului (buletinul electronic), care va permite în viitor autentificarea facilă în sistemele e-guvernare. Totuși, la capitolul digitalizării administrației, România este încă în urma multor state UE – procesul e fragmentar, iar cetățenii se lovesc încă de cerințe absurde (imprimarea și depunerea fizică a unor formulare pe care le-ar putea trimite online, lipsa interoperabilității bazelor de date între instituții etc.). Dar direcția este clară și ireversibilă: viitorul serviciilor publice va fi digital, iar asta va însemna mai puțin timp pierdut pentru cetățeni și mai puțină corupție măruntă (căci interacțiunea directă scade).

Merită menționat și sectorul IT ca motor al modernizării: România a devenit cunoscută pentru industria sa de outsourcing IT și dezvoltare software. Zeci de mii de tineri lucrează în acest domeniu, bine plătiți, aducând inovație și mentalitate occidentală. Acești profesioniști IT au standarde de viață peste medie și conturează o nouă clasă mijlocie educată, conectată global, care ridică pretențiile de calitate ale societății (de la infrastructură la servicii). București și Cluj sunt hub-uri IT regionale astăzi, lucru de neconceput imediat după Revoluție.

Per total, românii s-au adaptat rapid la epoca digitală, uneori chiar surprinzător de rapid. Țara noastră excelează la capitolul vitezei internetului și costului scăzut al comunicațiilor. Este un avantaj competitiv, care a făcut posibil, de exemplu, ca în pandemie multe activități să continue remote fără probleme majore. Școala online, munca de acasă în IT sau servicii, consultațiile medicale la distanță – toate au fost susținute de această infrastructură digitală bună. Acest lucru a atenuat impactul negativ al restricțiilor și a menținut un anumit nivel de trai chiar și în izolare.

Sigur, există și un dezavantaj: nu toți se bucură în mod egal de beneficiile digitalizării. În mediul rural, deși rețelele mobile acoperă mare parte, competențele digitale lipsesc la oamenii în vârstă sau slab școlarizați. Există un analfabetism digital considerabil la categoria de vârstă 50+, ceea ce îi face vulnerabili – de exemplu, ei se pot descurca tot mai greu într-o lume unde bancomatele, plata cu cardul, aplicațiile devin normă. Educația digitală ar trebui intensificată pentru adulți, altfel se creează o nouă clivaj: între cei ce se pot descurca online și cei ce rămân izolați.

Una peste alta, tehnologia a îmbunătățit considerabil nivelul de trai în România. Ne-a dat acces la lume, ne-a făcut viața mai comodă (gândește-te doar la a comanda un produs online și a-l primi la ușă, față de a cutreiera magazinele), ne-a ajutat să ne organizăm mai bine (hărți GPS în mașină, aplicații de trafic – care, în orașele aglomerate, fac diferența între a petrece o oră sau două în trafic). E un capitol de care putem spune că suntem mândri într-o oarecare măsură: România nu a ratat trenul digitalizării, ba chiar are realizări notabile. Provocarea e să facem ca aceste beneficii să fie resimțite de toți și să folosim tehnologia pentru a rezolva celelalte probleme – de la educație (platforme online, cursuri la distanță pentru copii din sate) la sănătate (telemedicină pentru zone izolate) și administrație (un guvern digital care elimină birocrația inutilă).

Migrația masivă și schimbările demografice: diaspora, depopulare și îmbătrânire

Un fenomen cu impact uriaș asupra României post-1989, care poate umbrește orice altă schimbare socială, este migrația masivă a populației. După Revoluție, românii au recăpătat libertatea de mișcare – un drept fundamental refuzat în comunism. La începutul anilor ’90, exodul a fost timid, limitat la refugiați economici care plecau ilegal sau cu vize de turist și rămâneau în Vest, plus emigrarea unor minorități (sași în Germania, unguri în Ungaria) și a unor opozanți politici. Însă adevărata explozie a migrației s-a produs după anul 2000 și mai ales odată cu integrarea europeană.

Astăzi, se estimează că între 3 și 4 milioane de români trăiesc și muncesc în afara granițelor (unii temporar, alții definitiv). Este una dintre cele mai mari diaspora raportat la populația țării, plasând România în topul țărilor „exportatoare” de oameni. Principalele destinații au fost țări din Uniunea Europeană: Italia și Spania (mai ales în anii 2000, când au absorbit forță de muncă în construcții, agricultură, menaj, servicii), apoi Marea Britanie, Germania, Franța, dar și SUA sau Canada într-o măsură mai mică. De ce au plecat atât de mulți români? Motivele țin de căutarea unui nivel de trai mai bun: salarii mai mari, condiții de muncă civilizate, stabilitate și perspective pentru viitorul copiilor.

Efectele migrației masive sunt complexe și cu două tăișuri. Pe de o parte, remitențele trimise acasă au ridicat standardul de viață pentru numeroase familii. Ani de zile, sumele trimise de românii din diaspora au întrecut ca valoare investițiile străine directe! În satele din Moldova, banii „căpșunarilor” au finanțat construirea de case, educația copiilor, dotarea gospodăriilor cu bunuri moderne. Fără acești bani veniți lunar din Italia sau Spania, multe familii ar fi fost în sărăcie lucie. De asemenea, migrația a contribuit la scăderea șomajului intern – într-o perioadă în care economia nu putea absorbi toată forța de muncă disponibilă, plecarea câtorva milioane a redus presiunea. Prin plecarea celor mai nevoiași, inegalitatea s-a atenuat un pic (săracii au plecat să câștige mai bine și au trimis bani, deci venitul lor s-a apropiat de medie).

Pe de altă parte, costurile sociale ale migrației sunt imense. În primul rând, a avut loc o pierdere de capital uman. Au plecat nu doar muncitori necalificați, dar și foarte mulți specialiști: medici, asistente, ingineri, IT-iști, profesori, maeștri meseriași – exact oamenii care erau necesari pentru reconstrucția țării. Golul lăsat de ei a afectat serviciile publice (criza de medici, de exemplu) și capacitatea de dezvoltare economică (multe firme autohtone s-au plâns că nu mai găsesc forță de muncă calificată, de la sudori la programatori, totți preferând Vestul).

În al doilea rând, migrația a provocat drame familiale și probleme sociale. Cazul copiilor lăsați acasă de părinții plecați la muncă a devenit un fenomen răspândit. Sute de mii de copii au crescut cu un singur părinte, cu bunicii sau chiar singuri, având părinții departe. Studiile au arătat că acești copii se confruntă cu traume emoționale, rezultate școlare slabe și risc de abandon sau delicvență. De asemenea, mulți vârstnici au rămas fără sprijin, copiii lor fiind departe – bătrâni singuri în sate pustii, fără ajutor la nevoie.

Un alt efect major este declinul demografic și îmbătrânirea populației. România a trecut de la circa 23 de milioane de locuitori în 1990 la sub 19 milioane în 2022 (conform ultimului recensământ). Această scădere dramatică se datorează atât sporului natural negativ (mai puține nașteri decât decese, fenomen și el accentuat după 1990), cât și emigrației masive. O populație mai mică și mai îmbătrânită pune presiune pe sistemul de pensii (tot mai puțini tineri cotizează pentru tot mai mulți bătrâni) și afectează potențialul de creștere economică (mai puțini muncitori disponibili). Structura pe vârste s-a înclinat: procentul vârstnicilor (peste 65 de ani) este acum aproape 20% și va crește, în timp ce tinerii sub 14 ani sunt în jur de 15%. Rata fertilității s-a prăbușit după 1990 (de la ~2,3 copii/femeie în anii ’80 la ~1,5 sau chiar mai jos în anii recenți), parțial pentru că tinerii adulți fie au plecat, fie amână să facă copii din motive economice și sociale.

Migrația a avut și consecințe politice și civice: diaspora a devenit un factor important – votează (uneori decisiv, cum a fost în alegerile prezidențiale din 2014 și 2019), trimite mesaje acasă, influențează schimbări (de exemplu protestele anti-corupție din 2017 au avut mulți români veniți din diaspora să se alăture). De asemenea, diaspora a fost un ambasador al României peste hotare, schimbând percepții (prin munca lor, mulți români au câștigat respectul comunităților locale din Vest, contracarând stereotipurile negative).

În ultimii ani, se observă un fenomen timid de revenire: unii emigranți, mai ales din generația care a plecat tânără prin 2000 și a acumulat ceva bani și experiență, se întorc în țară pentru a deschide mici afaceri sau pentru a fi aproape de familie. Motivele includ și îmbunătățirea condițiilor economice din România – salariile au crescut, unele orașe oferă un trai aproape ca în Vest, iar după Brexit de exemplu, unii români din UK au preferat să revină. Totuși, numărul celor care se întorc este mult mai mic decât al celor care încă pleacă, deci deocamdată balanța migratorie rămâne negativă.

Un alt aspect demografic de menționat este migrația internă și reconfigurarea așezărilor. După 1990, orașele mici industriale (monoindustriale) au pierdut masiv populație spre orașele mari și străinătate, unele devenind fantomatice. În schimb, centrele universitare și capitala au crescut sau și-au menținut populația, devenind aglomerări metropolitane care se extind peste localitățile limitrofe. Această concentrare urbană a lăsat regiuni întinse (Moldova de nord, sudul țării) cu densități mici și fără forță de muncă tânără. Practic, România s-a concentrat în polii de creștere, în timp ce periferia pierde locuitori. Acest fenomen accentuează decalajele regionale – zonele deja sărace devin și mai sărace când oamenii activi pleacă, lăsând în urmă doar pe cei asistați sau inactivi.

Impactul nivelului de trai al migrației poate fi văzut astfel: pe termen scurt a ajutat la ridicarea multor familii din sărăcie (prin banii trimiși), pe termen lung însă este o sabie cu două tăișuri, pentru că reduce forța de muncă disponibilă intern și creează probleme sociale greu de reparat. Este ca un „supapă” care a eliberat presiunea socială (frustrarea față de salariile mici a fost rezolvată de plecare, nu de creșterea lor internă), dar a și amânat unele reforme (politicienii nu au fost obligați să creeze atâtea locuri de muncă sau să mărească salariile, cât timp surplusul de oameni pleca).

În viitor, demografia va fi poate cea mai mare provocare a României: cum atragi înapoi sau înlocuiești milioane de lucrători plecați? Interesant, deja vedem începutul importului de muncitori străini: din cauza lipsei de forță de muncă în construcții, agricultură și servicii, au fost aduși zeci de mii de lucrători din Asia (Nepal, Vietnam, India, Bangladesh) să muncească în România. Ei ocupă golurile lăsate de românii plecați. E un fenomen nou care schimbă ușor-ușor fața societății (în marile orașe nu e de mirare să vezi lucrători asiatici la terase sau pe șantiere). Pe termen lung, dacă exodul românilor continuă, România s-ar putea trezi într-o situație paradoxală: să fie nevoită să importe populație pentru a-și menține economia și sistemul de pensii, eventual chiar să atragă migranți din țări mai sărace (din Asia sau Africa). Acest lucru deschide alte discuții, dar devine o posibilitate reală.

În concluzie, migrația românilor după 1989 a modelat profund nivelul de trai: a fost supapa care a permis multor oameni să-și împlinească aspirațiile materiale altundeva, dar a și creat răni în țesutul social și provocări demografice enorme. E greu de imaginat cum ar fi arătat România dacă acele milioane de oameni ar fi rămas: poate șomaj și nemulțumiri mult mai mari, poate schimbări politice radicale forțate de nemulțumiri. Pe de altă parte, dacă măcar o parte s-ar întoarce acum cu experiența și capitalul acumulat, ar putea da un impuls formidabil dezvoltării. Oricare ar fi cazul, povestea nivelului de trai al românilor nu poate fi spusă fără capitolul diasporei – ei sunt atât produsul cât și agentul schimbării României postcomuniste.

România și media europeană: unde ne aflăm la capitolul calitatea vieții?

O întrebare esențială este cum se poziționează România față de media nivelului de trai în Europa. Încă de la Revoluție, aspirația românilor a fost „să trăim ca în Occident”. Aderarea la UE în 2007 a confirmat această țintă, dar convergența reală a rămas un proces în desfășurare. Pe multe planuri, România a recuperat din decalaj, pe altele diferența rămâne semnificativă.

Din punct de vedere economic strict numeric, am menționat că România a ajuns la circa 80% din PIB-ul pe cap de locuitor mediu al UE (ajustat la puterea de cumpărare). Asta înseamnă că, în termeni de putere de cumpărare, românii se apropie de nivelul mediu european, deși încă nu l-au atins. Însă PIB-ul per capita nu spune toată povestea despre calitatea vieții. Un indicator mai apropiat de trăirea cotidiană este consumul individual efectiv (Actual Individual Consumption – AIC), care include nu doar bunurile cumpărate de populație, dar și serviciile publice furnizate (educație, sănătate etc.). Conform Eurostat, România a urcat și la acest capitol – consumul pe locuitor este în prezent cam 85% din media UE. Asta sugerează că, la nivel de bunuri și servicii de care se bucură efectiv oamenii, suntem ceva mai aproape de europeni decât o arată PIB-ul (probabil datorită prețurilor mai mici la unele servicii locale și aportului remitențelor).

Totuși, media europeană include și țări mai sărace decât noi (de exemplu Bulgaria) și țări mai bogate mult (Germania, Franța etc.). Față de Vestul Europei, România încă are un drum considerabil. Salariul mediu net de ~800 de euro în România este mult sub cel din Germania (aprox. 2500 euro) sau Franța. Pensia medie, pe la 1600 lei (~320 euro), e de câteva ori mai mică decât a unui pensionar vest-european. Cheltuielile cu sănătatea, educația pe cap de locuitor – toate sunt la coada UE, explicând de ce și rezultatele (speranța de viață, competențele educaționale) sunt mai slabe.

Calitatea vieții are și dimensiuni subiective sau calitativ dificil de măsurat, unde iarăși suntem în urmă: satisfacția față de serviciile publice, încrederea în instituții, sentimentul de siguranță personală. Indici ca Social Progress Index sau clasamentele ONU privind dezvoltarea umană ne plasează adesea pe ultimele locuri din UE. De exemplu, într-un clasament al calității vieții și bunăstării sociale (SPI 2018), România era pe ultimul loc între țările UE, chiar dacă la nivel global stătea pe la mijloc (semn că toate țările UE stau mai bine). Punctele noastre slabe reflectate în aceste evaluări sunt: accesul la servicii de apă și canalizare (rămânem pe ultimul loc în UE la procentul de populație conectată, cum am detaliat), accesul la servicii medicale de calitate (iarăși ultimii, cu cei mai mulți indicatori de sănătate precari), accesul la educație avansată (puțini adulți ajung la studii superioare comparativ cu alte țări, mai ales din cauza abandonului și problemelor la nivel preuniversitar), includerea socială (persoanele cu dizabilități, minoritățile, grupurile vulnerabile au încă multe bariere).

Chiar și la capitole unde stăm mai bine, suntem sub media UE: libertatea personală și de alegere este asigurată legal, dar practic inegalitățile economice limitează opțiunile multora; drepturile personale – suntem o democrație, dar una încă tânără, cu sincope (corupție care afectează exercitarea unor drepturi, cum ar fi dreptul la un proces echitabil, la administrație corectă etc.).

Există totuși și domenii în care România se apropie foarte mult de medie sau chiar o întrece: de exemplu, siguranța cetățeanului – rata criminalității violente e relativ scăzută, oamenii simt destul de în siguranță pe stradă comparativ cu multe țări occidentale (cu excepția problemei traficului rutier, unde stăm prost ca accidente). Calitatea mediului – la capitolul poluare aer sau ape, stăm undeva la medie, cu unele orașe poluate dar și cu zone rurale neatinse. Un avantaj față de Vest e că încă avem multe zone cu natură sălbatică și aer curat, mai puțină urbanizare excesivă (desigur, asta vine și din lipsă de dezvoltare).

România vs Europa se vede și în mentalități: românii încă percep (din sondaje) că sunt ultimii la nivel de trai. Chiar și când indicatorii obiectivi s-au îmbunătățit, există un sentiment de insatisfacție. Poate pentru că standardul de comparație este foarte ridicat – ne comparăm cu Germania, Franța, țări pe care le vedem la televizor sau unde am fost la muncă. Faptul că încă nu avem autostrăzi ca în Vest, spitale ca în Vest, salarii ca în Vest creează frustrare. Această frustrare a fost motorul multor plecări în străinătate și este încă motor de nemulțumire față de guvernare.

Cu toate acestea, privind obiectiv, România a făcut pași importanți spre Europa la nivelul vieții cotidiene. În 1990, decalajul era uriaș: România abia scăpase de frig, foame și întuneric programat, în timp ce Europa Occidentală era în plin postbelic prosper. Astăzi, într-un oraș ca București sau Cluj, viața de zi cu zi nu e cu mult diferită de cea din orice alt oraș european: ai supermarketuri pline, restaurante, cinematografe, internet, mașini peste tot, modă, gadgeturi – consumul e aliniat. Diferența stă în calitatea serviciilor publice și în veniturile disponibile. Acolo mai avem de lucru să ajungem la nivelul „mediu european”.

În cifre, România are un Indice al Dezvoltării Umane (IDU) ridicat (peste 0,8), încadrându-se în categoria „dezvoltare umană foarte ridicată”, însă este ultimul din UE. Deci suntem ultimii între cei bogați, ceea ce tot e mai bine decât eram primii între cei săraci. Totodată, țara noastră a fost încadrată de Banca Mondială ca economie cu venituri medii-superioare și aspiră să intre în curând în categoria economie cu venituri mari (High Income), prag calculat după PIB/locuitor. Practic, dacă trendul continuă, în câțiva ani vom depăși formal un prag psihologic, devenind o țară „bogată” conform statisticilor globale – însă evident că bogăția medie ascunde marile disparități interne menționate.

În concluzie la acest capitol comparativ: România a parcurs un drum lung în direcția convergenței cu Europa, dar încă nu a ajuns la destinație. Suntem undeva la 15-20 de ani în urma mediei UE la unii indicatori, și la 30 de ani în urma celor mai avansate țări la alții. Importanța integrării europene nu poate fi subestimată: fără aderarea la UE probabil nu am fi atins nici nivelul actual (fondurile europene, investițiile străine, libera circulație și transferul de cunoștințe au accelerat dezvoltarea). Rămâne ca în deceniul următor să consolidăm aceste câștiguri și să recuperăm restul de decalaj, mai ales prin reforme interne care să aducă educația, sănătatea și infrastructura la standardele așteptate.

Concluzie: 1989–2025 – un salt impresionant, dar încă un drum de parcurs

Povestea nivelului de trai al românilor din ultimii 36 de ani este, în esență, povestea unei transformări fără precedent. Puține generații au trecut, în intervalul vieții lor, prin schimbări atât de profunde ale condițiilor de viață. Cei care erau adulți în 1989 au cunoscut atât austeritatea și întunericul acelor vremuri, cât și boom-ul colorat al consumului din anii 2000, criza dureroasă din 2010 și apoi era digitală actuală. Copiii născuți după Revoluție au crescut într-o țară care, de la an la an, devenea tot mai diferită: mai deschisă, mai prosperă, dar uneori și mai contradictorie.

Privind în ansamblu, progresul material și social este incontestabil. România a trecut de la cozi la alimente și magazine goale la abundență comercială, de la salarii de 20 de dolari la sute de euro, de la Dacii 1300 la autostrăzi (încă incomplete) pline de automobile moderne, de la izolare la integrare euro-atlantică. Calitatea vieții s-a îmbunătățit în aproape toate dimensiunile sale: locuințe mai bune, alimentație mai bogată, bunuri de consum la îndemână, servicii tot mai variate. Românii trăiesc mai mult, sunt mai sănătoși și mai educați statistic decât acum trei decenii. Au libertatea de a călători, de a alege ce meserie vor, de a-și exprima opiniile – aspecte necuantificabile care, totuși, contribuie enorm la sentimentul de bunăstare.

Totodată, tranziția a lăsat și cicatrici. Inegalitățile s-au adâncit, unii s-au simțit abandonați în goana spre capitalism. Satele uitate de lume, orașele monoindustriale ruinate, tinerii care n-au prins „trenul” noilor oportunități – toate acestea sunt realități ce coabitează cu mall-urile strălucitoare și clădirile de birouri din marile orașe. România a fost mereu o țară a contrastelor, dar parcă niciodată diferențele interne nu au fost atât de mari ca în prezent. Coeziunea socială a fost pusă la încercare: când o parte semnificativă a populației simte că nu beneficiază de pe urma creșterii economice, apare frustrarea și neîncrederea în instituții. În anii recenți, acest lucru s-a manifestat prin valul de proteste anti-corupție, prin votul masiv anti-sistem al diasporei, prin dezamăgirea față de clasa politică percepută ca privilegiată.

Deciziile politice și marile evenimente au jucat roluri cruciale în această saga. Tranziția anilor ’90, cu toate erorile și ezitările ei, a pus bazele economiei de piață de azi – privatizările, deși controversate, au creat antreprenori locali; liberalizarea prețurilor a fost dureroasă dar necesară; Constituția din 1991 a garantat drepturi care au permis dezvoltarea societății civile. Aderarea la NATO (2004) și UE (2007) a ancorat România pe traiectoria Vestului, aducând nu doar beneficii tangibile (fonduri, piețe deschise, locuri de muncă afară) ci și un orizont de stabilitate și securitate fără precedent. Criza din 2008-2010 ne-a arătat fragilitatea – a lovit dur nivelul de trai, dar ne-a forțat să fim mai prudenți macroeconomic (în prezent, de exemplu, sistemul bancar e mai solid, populația mai puțin îndatorată în valută decât înainte de 2008). Migrația a fost supapa care a prevenit poate o criză socială internă mai gravă și a injectat capital în țară, dar a provocat alte suferințe. Digitalizarea administrației, deși lentă, a început să reducă corupția măruntă și să eficientizeze interacțiunea cetățean-stat. Pandemia ne-a lovit când eram pe un val de creștere, am pierdut temporar un an-doi de speranță de viață și ceva din avântul economic, însă am învățat lecții despre importanța rezilienței sanitare și a adaptării. Războiul din Ucraina (2022) a adus un context geopolitic tensionat și un șoc economic (energie scumpă, inflație ridicată), testând din nou robustețea nivelului de trai – statul a intervenit să plafoneze prețuri la energie, să acorde ajutoare temporare, încercând să protejeze populația. Faptul că România a rezistat acestor ultime crize relativ bine arată că fundamentele sunt mai solide decât acum 10-15 ani.

Pe drumul spre viitor, România are încă capitole neterminate: reforma profundă a educației, reconstrucția sistemului de sănătate (inclusiv mult-așteptatele spitale regionale), investițiile masive în infrastructură (autostrada Moldovei, căi ferate rapide), îmbunătățirea administrației publice și a justiției (pentru a elimina corupția și a asigura un climat favorabil dezvoltării), politici de stimulare a natalității și de atragere a diasporei înapoi acasă. Doar abordând aceste provocări, nivelul de trai al românilor va putea ajunge la un nivel comparabil cu al occidentalilor nu doar în statistici, ci și în experiența cotidiană a fiecărui cetățean – fie el corporatist la oraș sau țăran într-un cătun de munte.

Optimismul este totuși justificat de traiectoria ultimilor ani: chiar dacă uneori cu pași înainte și înapoi, România a urcat constant. Imaginea de ansamblu a perioadei 1989-2025 este a unui salt enorm – de la întuneric la lumină, de la izolare la globalizare, de la penurie la consum, de la dictatură la democrație. Nivelul de trai al românilor reflectă această călătorie. Iar drumul continuă: generațiile tinere, născute deja în UE și în era internetului, au așteptări și mai mari și sunt hotărâte să le atingă. Visul de a trăi „ca afară” nu mai pare azi o utopie, ci un obiectiv tangibil, pe care România, cu perseverență și înțelepciune, îl poate atinge în deceniile ce vin. România de astăzi nu mai este „mormanul de fiare vechi” sau „ultima din Europa” – este o țară în plină transformare, care și-a dovedit reziliența și potențialul, iar nivelul de trai al oamenilor ei este barometrul cel mai grăitor al acestei evoluții. Viitorul rămâne deschis, însă lecțiile trecutului recent ne arată că românii au forța de a-și construi, pas cu pas, o viață mai bună la ei acasă, fără a uita de unde au plecat și prin ce au trecut.