Valorez cât scrie pe fluturaș? O radiografie a obsesiei românilor pentru bani, munca altuia și dreptatea salarială

De ce trăim cu ochii înfipți în buzunarul vecinului, de ce ni se pare că merităm mai mult, de ce plângem că suntem neapreciați și totuși avem iluzia că suntem indispensabili. O analiză despre munca românească, ego, frustrare și justiție socială în derivă.

În România, o vorbă veche spune: „Banii n-aduc fericirea, da’ te ajută s-o trăiești mai decent.” De fapt, banii nu doar că ne conduc viața, ci ne hrănesc frustrările, comparațiile, mârȑoaga zilnică de a demonstra că merităm mai mult. În spațiul românesc, justiția socială nu e o temă filozofică sau economică, ci o bătaie de ulițuȑă permanentă despre „cât câștigă celălalt”. Nu vorbim despre echitate, ci despre ranchiună retribuitivă.

De ce ne uităm în portofelul altuia?

Nu e curiozitate, e anxietate. Teama că altul o duce mai bine decât tine. Că el a făcut ceva ce tu n-ai reușit. Că poate s-a strecurat, că poate e mai slab pregătit dar are salariu mai mare. Românul trăiește cu sentimentul că e furat. Nu doar de stat. Ci de fiecare coleg de birou, fiecare influencer care apare cu haine scumpe, fiecare IT-ist care pleacă la 16:30 și ia de trei ori mai mult.

Comparația salarială a devenit un sport național. Mai pasionant decât fotbalul, pentru că are o miză viscerală: confirmarea valorii proprii. Românul nu caută să fie mai bun. Caută să afle că celălalt e supraevaluat. În felul acesta, lumea e în echilibru.

Munca n-are valoare: are percepție

România nu are o cultură reală a muncii. Are o cultură a prezenței. Prezența la birou, prezența în sistem, prezența la ședințe. Românii confundă foarte des volumul cu utilitatea. „Am stat 10 ore la muncă” a devenit sinonim cu „am fost eficient”. Dar ce ai făcut în 10 ore? Ai scris un rând sau ai împins hârtii dintr-un dosar în altul?

Românul trăiește cu impresia că orice efort trebuie răsplătit. Chiar dacă rezultatul e nul. Ței fost acolo? Ai semnat condica? Atunci meriți.

Aceasta este baza unui sistem bugetar sufocat de posturi fictive și de funcționari care încă se consideră un fel de aristocrație administrativă. Dar și în privat, unde fiecare angajat se vrea manager, unde fiecare se simte nedreptățit dacă nu are o primă “de loialitate” doar pentru că n-a plecat anul trecut.

Sindromul indispensabilului: mitul “fără mine nu merge nimic”

Acesta este cel mai răspândit sindrom din instituțiile românești: mitul indispensabilului. Orice funcționar, orice coordonator de compartiment, orice analist la departamentul de proiecte europene e convins că are o putere vitală. „Eu țin direcția asta. Eu m-am bătut pentru proiectele astea.”

Este o auto-halo-marketing, o catedrală construită din nimic. Când ești într-un sistem care nu măsoară rezultate, singura ta salvare este impresia de importanță.

În realitate, 80% dintre angajații instituțiilor publice pot fi înlocuiți într-o săptămână cu un soft de inteligență artificială. Fără ca nimeni să observe. Dar sistemul funcționează pe complicitatea mitului. Nimeni nu vrea să strice fantezia generală.

Panica de a fi plătit prea puțin față de cine crezi că ești

Aici e însemnul unei nevroze colective: toată lumea e convinsă că merita mai mult. Nu există angajat în România care să spună: „Da, sunt corect plătit pentru cât fac”.

Toți au impresia că sunt nēniți, ignorați, prost plătiți. În realitate, mulți sunt pur și simplu plătiți pentru lipsa de impact a muncii lor.

Această panică derivă dintr-o confuzie profundă: credem că muncim „pentru că suntem prezenți”, dar uităm să ne întrebăm dacă ceea ce facem produce efecte.

Rezultatul? O societate de indivizi perpetuu frustrați, care nu pot accepta că unii sunt mai competenți, mai utili, mai eficienți.

Ce nu înseamnă justiție socială și de ce n-o avem

Justiția socială nu e să-l cobori pe cel de sus. Nu e să te compari cu cel de lângă tine. Nu e să iei de la cel care a muncit ca să-ți fie ție bine țineți.

Justiția socială înseamnă egalitate de oportunitate. Acces echitabil la educație, sănătate, servicii publice. Nu salarii egale. Nu uniforme. Ci echitate în ceea ce primești pentru ceea ce faci.

România nu are asta pentru că a construit un sistem duplicitar, unde meritocrația e mimată, iar valoarea e umbrită de relații, pile și complicități vechi.

Sinecura ca model de reușită

Problema cea mai gravă e că oamenii nu mai vor dreptate, ci locuri încălzițite. Nu vor să fie respectați, ci protejați. Nu vor carieră, ci plasare strategică.

Modelul de succes e sinecura. Postul călduț, fără stres, cu salariu constant și câteva protocoale de semnat. Într-un asemenea peisaj, cum să mai existe idee de justiție socială?

Ce dreptate vrei să reclami, când toată lumea é complicele unui sistem unde nimeni nu face nimic și toată lumea vrea să ia cât mai mult?

În loc de muncă, mituri salariale

România nu mai are o economie a muncii, ci o economie a comparațiilor. Nu mai contează ce faci, ci cât iei. Nu mai contează să produci, ci să nu te prindă cineva că ești plătit peste medie. O nație care trăiește cu frica de a fi fraierit trăiește mereu cu sentimentul injustiției.

Asta e tragedia noastră: nu vrem să fim egali, ci vrem ca celălalt să fie puțin mai jos decât noi. Pentru că doar așa ne simțim în siguranță.

Justiția socială reală n-ar trebui să fie o bătaie pe leafă, ci o construcție de sens, de responsabilitate, de echilibru între ce faci și ce meriți. Dar pentru asta, trebuie să te întrebi sincer: valorez cât scrie pe fluturaș? Sau doar m-am învățat să cred asta?

Justiția socială în România: obsesia comparației, iluzia meritului și panica valorii

România, țara în care toți compară, nimeni nu recunoaște și fiecare se simte nedreptățit

Există o neliniște adâncă în România, un tremur în stomac de fiecare dată când vecinul își schimbă mașina, când colega primește un spor, când un necunoscut de pe internet anunță cu emfază că „a ajuns acolo prin muncă”. Nu e vorba despre invidie simplă. Nu doar despre sărăcie. Ci despre un sistem de percepții stricate, despre o societate care și-a pierdut busola când vine vorba de valoarea muncii, echitatea socială și sensul meritului.

Și aici, din prima, apare întrebarea: de ce, Doamne iartă-mă, comparăm în neștire ce câștigă Cutărică? De ce vrem cu orice preț să vedem fluturașul altuia, chiar dacă știm că n-avem aceleași sarcini, responsabilități, pregătire, riscuri sau – hai să zicem – utilitate socială? Simplu: pentru că în România salariul nu este un indicator economic, ci un act de legitimare socială. Când cineva ia 3.000 de lei, el devine „un oarecare”. Când ia 8.000, e „om important”. Iar când ia 20.000, chiar dacă spală podele în Senat, devine „cineva”.

Parșivenia comparației și cultul portofelului altuia

Românul nu vrea să se uite în oglindă, vrea să se uite în buzunarul altuia. De acolo, trage concluzii despre el însuși: dacă tu ai 4.000, iar celălalt 6.000, tu ești „fraierul”. Nu contează că poate celălalt muncește în condiții grele sau are responsabilități legale enorme. Nu contează că poate tu, în fiecare zi, mimezi munca. Nu te evaluezi prin calitatea muncii tale, ci prin valoarea salarială a altuia.

Această formă de gândire este devastatoare pentru orice încercare de meritocrație. Pentru că, înainte de toate, românul nu crede în merit, ci în noroc, în pile și în „șansa vieții”.

Iluzia valorii muncii proprii – și teroarea că nu valorezi cât crezi

Trăim într-o cultură a supraevaluării. Fiecare angajat al statului, fiecare șef de birou, fiecare funcționar care „avizează” o hârtie se crede indispensabil. Nu o spune cu voce tare, dar o simte. A fost pus acolo de cineva. Știe bine că, într-o competiție reală, poate n-ar fi ajuns nici la recepție. Dar, tocmai pentru că știe asta, își întărește ficțiunea: fără mine, totul s-ar prăbuși. E o poveste psihologică defensivă, o minciună necesară pentru a putea dormi noaptea.

Parșivenia supraevaluării: știm că nu merităm, dar tot cerem

Aici e miezul otrăvit al problemelor: știm exact cine ne-a pus acolo, știm că locul nostru nu e acolo, știm că ne e cald și bine, deși nu avem competențele necesare. Dar nu vom recunoaște niciodată. Dimpotrivă. Vom cere mai mult. Vom ridica pretenții. Vom avea ifose. E sindromul liftierului – omul care n-ar trebui să fie acolo, dar dacă tot e, vrea să ajungă director.

Acest tipar psihologic se bazează pe un amestec de rușine reprimată, mecanisme de apărare și o cultură a aranjamentului. Din acest amestec iese un personaj emblematic al României de azi: angajatul supraevaluat, profund nesigur, dar cu pretenții imense.

Suntem pregătiți pentru meritocrație?

Nu. Nu suntem. Meritocrația înseamnă să concurezi onest. Să accepți că unii pot mai mult. Să-ți asumi responsabilități reale. Să suporți evaluarea. Or, România e încă o țară a lui „merge și așa”, a improvizației, a pilelor, a stabilității în mocirlă. Într-o țară în care femeia de serviciu vrea să fie liftieră și liftierul vrea să fie director adjunct „cu atribuții”, nu se construiește meritocrație. Se construiește un turn Babel de fițoși fără competențe, în care totul se prăbușește la prima criză reală.

Misecuvenismul nu e doar al barosanilor. E pandemie națională

Și nu e o boală a celor de sus. Nu doar senatorii și directorii cer „ce li se cuvine”. Orice român, în orice post, crede că merită mai mult. Chiar dacă nu produce nimic. Chiar dacă nu inovează, nu riscă, nu răspunde. Vrea în plus, „pentru că”. Pentru că vine la serviciu. Pentru că a terminat o facultate. Pentru că „muncește de 20 de ani”. Nimeni nu întreabă dacă munca lui are valoare, dacă aduce un beneficiu real societății, dacă merită, în mod obiectiv, respectul pe care îl cere.

Așadar, misecuvenismul nu e doar simptom. E sistem. E modul nostru de raportare la muncă, la salariu, la societate. E incapacitatea noastră de a accepta un adevăr simplu: valoarea nu se cere, se dovedește.

Între rușine și speranță

Poate că nu vom avea niciodată o societate dreaptă, dar am putea începe prin a învăța rușinea. Nu rușinea de a fi sărac, ci rușinea de a mima valoarea. Rușinea de a cere fără să dai. Rușinea de a ocupa un loc fără să știi de ce. Pentru că acolo unde dispare rușinea, nu mai rămâne decât o păruială continuă pentru poziții, salarii, prestigiu și influență, în care nimeni nu se mai întreabă ce e de făcut, ci doar cum să ajungă „acolo”.

Merito… ceva

Meritocrația nu va învinge dacă e clamată doar de cei care se cred superiori. Va învinge atunci când cei cu adevărat valoroși nu se vor mai sfii să o afirme cu voce tare, iar ceilalți nu vor mai simula, ci vor tăcea. Când o femeie de serviciu își va face munca cu demnitate și un director inutil va pleca singur acasă, înțelegând că n-a construit nimic. Când nu vom mai cere scaune, ci locuri potrivite pentru ceea ce suntem.

Justiția socială e visul unei lumi în care fiecare este în locul său. Dar pentru a visa lucid, trebuie să ne trezim din beția comparației și din rușinea negată. Poate atunci vom începe, cu pași rari și simpli, să trăim o societate în care să fie mai bine, nu doar pentru mine, ci pentru toți ceilalți. Pentru că meritul adevărat nu se strigă – se dovedește. Și nu prin vorbe, ci prin rost.