Meseria de invitat permanent: cum s-a transformat părerismul de televiziune în sinecura supremă

Trăim într-o epocă ciudată. Nu mai trebuie să fii chirurg, profesor universitar sau inginer în nanotehnologie ca să fii considerat o voce legitimă în spațiul public. E suficient să ai o bluză colorată, o expresie mirată și un trecut oarecare – și televiziunile de talk-show te vor chema să-ți dai cu părerea despre conflictul din Orientul Mijlociu, despre pensiile speciale și despre criza filosofiei europene.

Când n-ai loc de muncă, dar ai loc la TV

În centrul acestui fenomen stă o profesie nouă, nereglementată, dar extrem de profitabilă: meseria de invitat permanent. Un fel de consultant fără contract, specialist în orice, oricând, fără să fi fost vreodată angajat în acel domeniu. Iar în România, icoana acestei meserii este, fără îndoială, doamna Monica Tatoiu.

Sfânta Monica a Televiziunii: matroana opiniei pe orice temă

Monica Tatoiu este ceea ce Vaticanul ar numi „miracol continuu”. A apărut pentru prima dată pe micile ecrane cu un zâmbet ușor ironic și o coafură care ar face gelul să transpire de emoție. De-atunci, n-a mai plecat. Nu contează ce se discută – explozia prețurilor, războaie, educația copiilor sau criptomonedele – Monica are o opinie. Și o spune cu o certitudine care l-ar face invidios și pe Stephen Hawking.

Modelul suprem: doamna Monica Tatoiu

A depășit orice tipar. Este simultan:

• istoric universal,
• astrolog politic,
• contabil de criză,
• terapeut neautorizat,
• specialist în strategii de viață.

În 5 minute, trece de la cursul francului elvețian, la conflictul din Fâșia Gaza, apoi la cum „trăgeau chinezii cu laser în pădure” în anii ’90.

„Eu, dragă, am trăit în 3 regimuri, am fost cu soțul meu la ONU și vă spun: dacă nu ne trezim, vin rușii și ne iau și pe noi.”

Te iubește, te înfierează, îți spune ce să faci și-ți povestește ce-a visat azi-noapte despre viitorul economic al României. Totul fără pauză de respirație.

E mereu acolo. Când nu este în platou, se presupune că este în drum spre platou sau în pauză publicitară. Este teleportată de la un studio la altul cu viteza gândului, iar pe ecran, sub nume, scrie invariabil: „Om de afaceri. Invitat permanent.”. Ce mai e de spus?

Topul figurinelor de platou: o galerie de personaje arhetipale

Pe lângă Monica, s-a format în timp o întreagă galerie de părerologi de serviciu, fiecare cu rolul său bine stabilit în această comedie recurentă care se difuzează între 18:00 și miezul nopții:

• Fostul general care n-a tras un glonț dar vorbește despre strategie militară mondială
• Preotul pensionat care explică geopolitica prin rugăciune
• Psihologul care știe ce gândește Putin, deși nu și-a înțeles nici soția
• Fosta vedetă din anii ‘90 care țipă despre decăderea valorilor
• Influencerul fără urmă de influență reală, dar cu pălărie și ochelari de soare în interior

Aceștia formează nucleul tare al emisiunilor de talk-show: oamenii care nu sunt acolo pentru ce știu, ci pentru cum spun că știu. Vorbirea lor e o combinație de citate auzite la radio, senzații personale și un vocabular croit din proverbe, clișee și amenințări vagi cu instanța. Galerie e destul de pestriță și se compune după regula prieteșugului cu beneficii. ”Băi, aduc deseară o amică de-a mea, știe EXACT cum s-a desfășurat violul ăla de la Vaslui!” Iar, remunerația de ”prezență în platou” e variabilă. În timp, se creează niște abonamente. Se poate ajunge, astfel, la sume frumușele, încasate lunar. Fiindcă… ce e o emisiune de dezbatere fără un guru morocănos, care a fumat tot ce era de băut și a înțeles de mic cum merge lumea.

Doamna pensionar-filosof

Are 74 de ani, a ieșit la pensie dintr-o funcție vagă („secretar literar-adjunct la Casa de Cultură a Tineretului”) și de atunci explică totul cu o voce caldă și întotdeauna puțin afectată de poezie. Poartă eșarfă cu imprimeuri florale, vorbește despre „ce-a vrut să spună Platon” când vine vorba despre taxe și are oroare de tot ce e nou.

„Eu, care am prins și regimul anterior, pot să vă spun… băiatul ăsta, premierul, pare că n-a citit Blaga.”

Are o memorie selectivă: uită complet lipsa de canalizare din satul natal, dar își amintește perfect cum „se trăia cu mai mult respect”.

Domnul comentator scârbit de tot

Fața veșnic întoarsă într-o grimasă de parcă tocmai a mirosit un șobolan ars. A fost jurnalist, cândva, dar acum stă pe canapea și emană jenă profundă față de tot ce respiră.

„Bine, dacă voi chiar credeți că mai avem vreo șansă în țara asta…”

Are o colecție de sacouri gri-șobolan și ciorapi negri până la genunchi, dar ce-l face special e că nu mai crede în nimic și e mândru de asta. Se alimentează cu sarcasm și cafea lungă. Când cineva aduce un argument, el râde. Doar atât. Râde. Apoi oftează:

„Ați terminat? Bun. Hai să vorbim serios.”

Nenea cu voce groasă care furnizează soluții definitive

A fost cândva „în sistem” – nu știe nimeni exact care sistem, dar e clar că are informații. Are o voce de bas și spune propoziții tăiate cu satârul:

„Îi iei, îi aliniezi și-i întrebi: unde-s banii?”

Totul la el e decisiv. Nu există nuanțe, doar metode de forță. Poartă ceas mare, vorbește despre „strategii de criză” și folosește des expresii ca „în mod categoric” și „nu există alternativă”.

Atenție: se activează la cuvintele-cheie „servicii”, „graniță” sau „resurse strategice”.

Pampizduța entuziastă care a citit tot ce era pe TikTok

E tânără, carismatică, are vocea puțin pițigăiată și e mereu în alertă. A citit totul. Sau cel puțin ce i-a apărut pe feed. Nu știe sursa, dar știe că „s-a viralizat rău de tot”.

„Am văzut pe TikTok că există deja țări care au implementat chestia asta cu succes, gen Elveția sau Japonia sau poate Norvegia, nu mai știu exact, dar ideea e bună!”

Încearcă să zâmbească des, folosește englezisme pe nepregătite („this is about awareness!”) și se fâțâie din scaun ca un pisoi cu ADHD.

Secretul succesului ei? E în trending. Și spune exact ce cred adolescenții între două scrolluri.

Analista cu bulane sexy, care se foiește pe scaun

Ea a fost, la un moment dat, „consultant în comunicare” pentru un partid de buzunar. Apoi s-a reinventat ca analystă TV. Are picioare superbe, știe asta, și preferă fuste strâmte, tocuri înalte și poziții de stat strategic încrucișată, dar ușor mișcată la fiecare replică.

„Dincolo de aspectele ideologice, trebuie să înțelegem că la nivelul deep state-ului românesc există o luptă internă a fluxurilor de influență.”

Nimeni nu înțelege ce spune. Dar camera o iubește. Iar regizorul de emisie bagă prim-plan de fiecare dată când se apleacă după telefon.

Ciumetele improvizac

Are 22 de ani, e student la „școala vieții” și a prins un internship de opinator. Nimeni nu l-a întrebat nimic, dar are păreri despre tot:

„Da’ de ce să ne vaccinăm? Că nu suntem oi.”

Știe să meargă dintr-o conspirație în alta ca un alpinist pe sârmă. Nu știe cine e șeful NATO, dar e sigur că „ăia trag sforile”. Se sprijină mereu pe un „prieten care lucrează la sistem”, dar nu vrea să spună cine e. Are un tricou cu Eminem și părul tuns vag după stilul Di Caprio din 1997.

Îl țin în platou pentru că e delicios la meme.

Analistul cu papion roșu care citează Kant în mijlocul unei crize de ulei

Are 52 de ani, a fost cândva „asistent la Catedra de Științe Socio-Umane Aplicate” și acum e chemat la orice subiect. De la creșterea prețului la ulei până la climatul geopolitic din Nagorno-Karabah. Are o vorbă pentru toate:

„Așa cum spunea Kant în Critica Rațiunii Pure, ceea ce trăim acum este o derivă a percepției colective despre ordine.”

Ce nu știe publicul? Că acest Kant l-a auzit prima dată citat de un coleg în pauza de cafea.

Invitata „traumatizată de Sistem”

Are o poveste tristă: „am fost persecutată pentru că am spus adevărul”. Nu știe exact care adevăr, dar e sigură că Sistemul o urăște. A fost înlăturată de la locul de muncă „pentru că nu a vrut să se vaccineze cu Bill Gates”.

„Am avut viața distrusă. Nu pot să spun totul, pentru că mă urmăresc.”

Are privirea pierdută, tremură teatral și spune cuvinte precum „agenda globală”, „experimente pe oameni”, „inteligență artificială malefică”.

Are și un jurnal, dar „nu-l pot publica, deocamdată”.

Inginerul echilibrat cu întrebări „incomode”

Nu ia partea nimănui. Doar că-i place să se joace cu întrebările, mai ceva ca un copil cu o brichetă lângă benzină.

„Vă întreb, doar vă întreb: e chiar așa de sigur că pământul nu e plat?”

Esența lui e această combinație letală de aparentă neutralitate și insinuare malignă. Îți dă impresia că e imparțial, dar de fapt creează scena pentru panarama maximă. Nu se contrazice cu nimeni. Doar zâmbește și lasă noroiul să curgă.

Doamna astrolog-opinionist

E invitată să comenteze despre criza economică, dar ea începe cu:

„În primul rând, Mercur retrograd ne-a afectat deciziile colective. Și apoi, Lilith se află în casa a opta…”

A fost beauty editor la o revistă glossy în anii 2000, dar acum are „cunoștințe ezoterice” și o hartă astrală pentru fiecare politican. Poartă brățări cu cristale și închide ochii în timp ce vorbește, pentru a „simți vibrația emisiunii”.

Părintele de serviciu care condamnă tot

Este preot. Sau cel puțin poartă reverenda. Este invitat când subiectul e gay, transgender, muzică satanistă sau cum dăunează Halloweenul structurii sufletului românesc.

„Să nu ne mai mirăm, doamnă dragă, că vin urgiile peste noi când copilul se costumează în dovleac și se uită la Harry Potter.”

Citează din Biblie la liber, dar mai adaugă și niște picanterii din folclorul propriu. Susține că pandemia a fost o încercare și că „așa pățește lumea când uită de Adevăr”.

„Experta” în sănătate publică de pe Facebook

Are diplomă de la Școala Vieții și o certificare imaginară în „bioenergo-feedback cu plante”. A devenit cunoscută în pandemie, când a spus că apa fiartă cu pătrunjel poate combate orice virus.

„Eu nu am luat niciodată paracetamol. Eu mă ung cu ceapă coaptă și gânduri pozitive.”

Când e invitată, e calmă, dar periculoasă. Pentru că pare convingătoare. Mai ales că are „peste 50.000 de urmăritori” pe internet, deci trebuie că știe ceva, nu?

Fostul securist sentimental

Are o voce gravă, trecut misterios și un fular aruncat neglijent. Când apare, toate conspirațiile capătă greutate. Vorbește încet, dar apăsat. În propoziții scurte. Ca un metronom al fricii.

„Ei… știți cum e… într-un stat… totul se face cu aprobare. Și totul… se știe.”

Nimeni nu înțelege ce vrea să spună. Dar toți tac și se uită în gol. Asta dă bine la audiență.

Și, evident, influencerul de criză

Invitat pentru că are „engagement pe Insta”. Nu știe nimic. Dar e frumos. Poate că a participat la un reality show, poate că a fost iubit de o vedetă. Acum e acolo ca să zâmbească și să spună „lucruri din popor”.

„Eu cred că lumea s-a cam săturat de minciuni și vrea… știi… mai pe bune. Ca la mine pe story.”

Are pantofi scumpi, tatuaje misterioase și un manager care negociază dacă apare în prime-time sau după pauza de publicitate.

Jurnalistul care n-a scris niciodată nimic, dar e omniprezent

Îl vezi la toate televiziunile, dar dacă-i cauți articolele… n-ai ce găsi. A fost „redactor-șef adjunct” la o revistă care s-a închis în 1998. De atunci, s-a specializat în „prezență” și „punct de vedere”.

„Dați-mi voie să spun un lucru pe care nimeni nu-l zice: România e o țară profund românească.”

De regulă, vorbește în cercuri perfecte, ca să nu-și dea nimeni seama că nu spune absolut nimic. Este elegant, are breton de înțelept pensionat și un ton superior care induce respect… sau râs.

Specialistul în „tot ce nu știm”

Este prezentat ca „fost ofițer de informații”, „expert în securitate”, „om care a fost acolo”. Nu știm unde. Dar el a fost.

„Nu pot da toate detaliile. Dar să știți că ceea ce vedem la suprafață e doar 10% din adevăr.”

Această replică e suficientă ca să captiveze pensionarii și să bage în fibrilații audiența: e clar că omul „știe el ceva”. Nimeni nu-l întreabă de ce n-a zis până acum. Sau de ce nu scrie o carte. Sau dacă are măcar o diplomă la zi.

Fata cu telefonul în mână care citește mesajele de la telespectatori

Rolul ei este să spună „poporul ce zice”. E entuziastă, are 24 de ani, cizme până la genunchi și farduri ca o vitrină Swarovski. Deși pare afonă la orice subiect, ridică tonul și ridică sprânceana ca și cum fiecare „părere de pe Facebook” ar fi fost emisă de un consiliu de înțelepți.

„Ion din Bacău spune: dați-l jos pe toți, numai Popescu e de vină. Și Are dreptate!”

Din când în când, mai scapă un „Doamne ferește!” și un „Vă mulțumesc, domnu’ analist!”. Atât.

Băiatul „care știe oamenii”

N-a citit nicio carte, dar are niște surse. Toți „prieteni buni”. Vorbește cu aerul că în pauza publicitară tocmai i-a scris directorul SRI.

„Eu vă spun ce mi-a zis mie cineva chiar azi dimineață… e pe cale să explodeze tot.”

În realitate, sursa e un coleg de la sală, care a citit un titlu greșit. Dar ce contează? Important e să ai acel ton al celui care știe ceva grav și nu poate spune.

Bătrânul pensionar-filosof

Are peste 70 de ani, un vocabular prețios și o paletă cromatică vestimentară fixată în anul 1974. Spune lucruri înalte, grave, copleșitoare, care n-au absolut nicio legătură cu subiectul emisiunii.

„Civilizația nu moare din lipsă de resurse, ci dintr-un deficit de transcendental.”

Nimeni nu-l întrerupe. Toți se uită la el ca la o icoană care se mișcă. În sufletul lor, prezentatorii doar se roagă să nu le scadă ratingul până la pauza publicitară.

Libertarianul inspirat

Are păr vâlvoi, privire pătrunzătoare și o energie de om care a fost la două proteste și a citit trei comentarii pe Reddit. Nu înțelege nimic cu adevărat, dar are un fel de a vorbi sacadat, ca și cum tocmai a rezolvat un puzzle mondial.

„Deci… ascultați-mă bine… NATO, China, ChatGPT și Boala Albastră sunt legate. Toate. Prin București. Și nimeni nu zice nimic.”

Când se termină emisiunea, intră live pe TikTok cu titlul: „Cei care m-au văzut azi… știu. Restul… nu mai contează.”

Sinecura de microfon: cât costă o opinie?

Să nu ne închipuim că acești invitați permanenți vin din altruism. Unii o fac pentru bani (în plic, în cont, sau sub forma unei „vizibilități” care aduce contracte mai târziu), alții pentru statut, iar cei mai mulți pentru narcisism pur. Nimic nu bate orgasmul psihic al unui om care, la ora 21:45, întrerupe moderatorul ca să spună „eu știam de-acum două luni că va începe un nou război economic!”.

Sunt oameni care n-au avut niciodată o rubrică scrisă, o teză coerentă sau o responsabilitate reală. Dar se plimbă de la un studio la altul ca niște mici paraziți ai opiniei, trăind din audiența provocată de vehemență, ridicol și scandal.

Vârful piramidei: certurile inutile și adevărul nespus

Toți acești invitați permanenți funcționează într-un ecou televizat al certurilor fără consecințe. Emisiunile nu schimbă nimic, nu clarifică nimic, nu propun soluții. Scopul este altul: să genereze zgomot.

Zgomotul menține atenția, atenția menține audiența, audiența menține banii din publicitate. Iar în acest sistem cinic, invitatul permanent este sinecura ideală: nu produce nimic, dar justifică totul.

Deschiderea ceremoniilor: cuvintele magice ale lui Tatoiu

Monica Tatoiu rămâne deschizătoarea de platou perfectă. Ea nu vine doar cu opinia, ci cu o energie de ritual precreștin: își suflecă mânecile, face ochii mari, întrerupe pe toată lumea și emite prima propoziție cu tonul unei mame care știe ce urmează.

Uneori spune: „Vă spun eu, că am fost acolo!”. Alteori: „Mi-am pus problema asta de ani de zile!”. Și de cele mai multe ori: „Dom’le, e simplu, dar nu vreți să înțelegeți!”.

Și atunci știi că s-a deschis seara opiniilor permanente.

România, țara în care opinia bate diploma

Am devenit o societate în care e mai valoros să ai opinie decât să ai expertiză. Unde e mai important să vorbești bine decât să știi despre ce. Unde invitația la televizor valorează mai mult decât o teză de doctorat. Și unde Monica Tatoiu este Sfânta Patroană a Cuvântului În Zadar.

Nici nu ne mai trebuie știri. Avem opinii.

Să le trăim cu plăcere. Și să-i mulțumim doamnei Tatoiu că există – altfel, probabil că platourile ar rămâne goale și România ar trebui să-și regândească întreaga industrie de talk-show-uri. Catastrofă.

Manualul invitatului permanent: cum să-ți faci o carieră din nimic

Ai opinii? Ai o rudă la o televiziune locală? Ți s-a spus vreodată că ai „prezență scenică”? Atunci locul tău nu e la bibliotecă sau într-un laborator de cercetare. Nu. Locul tău este la televizor, pe canapeaua gri a unei emisiuni live, între un analist care plânge după Iliescu și o doamnă care crede că francmasonii au microcipat Marea Neagră.

Iată ghidul complet:

Pasul 1: creează-ți un titlu imposibil de verificat

„Expert în comunicare relațională”, „analist independent de structuri informale”, „consilier spiritual și geo-strategic”, „fost consilier pe lângă un departament apropiat de guvernul Botoșaniului”. Nu contează ce înseamnă. Contează să sune a ceva.

Pro tip: cuvântul „fost” conferă aură. Nimeni nu te întreabă dacă ai fost demis sau doar te-ai rătăcit pe hol.

Pasul 2: cultivă-ți o frază-cheie

Trebuie să ai o propoziție cu care să intri ca tancul în discuție:

• „Domnule, dacă-mi permiteți, eu știu mai bine, am trăit asta pe pielea mea.”
• „Ascultați-mă ce vă spun, pentru că vă spun cu toată sinceritatea: suntem terminați.”
• „Nu vrea nimeni să vorbească despre asta, dar eu o spun.”

Această frază trebuie rostită cu privirea în jos și indignare calmă. Așa câștigi autoritatea morală în fața camerelor.

Pasul 3: învață să gesticulezi cu paharul de apă

Gestul suprem al părerologului este ridicarea ușoară a paharului de apă în timp ce faci o afirmație bombă, apoi înghițitura semi-religioasă după ce o lași în aer. E un ritual sacru. E pauza scenică dintre două enormități.

Exemplu:

„România nu e colonie. Este, în cel mai bun caz, o exploatație de test. Și să știți că eu știam asta de când a murit Ceaușescu.” [înghițitură gravă]

Pasul 4: fă scandal cu măsură

Adevărații invitați permanenți nu se ceartă de dragul certurilor. Se ceartă pentru a fi întrerupți. Trebuie să ridici vocea la un moment dat, dar nu să ții un monolog de 20 de minute – că deranjezi regia. Cheia e să spui o aberație, să ți se spună „nu e adevărat”, și tu să răspunzi cu:

„Așa spuneți dumneavoastră, dar eu am alte informații.”

Care informații? Ei bine, ești invitat permanent – informațiile te aleg pe tine.

Ce să nu faci niciodată ca invitat permanent

• Să spui „nu știu” – este echivalent cu sinuciderea profesională. Dacă nu știi, inventează.
• Să aduci date concrete – pentru asta e jurnalistul, iar tu nu ești jurnalist. Tu ești un opinionator.
• Să fii subtil – subtilitatea omoară ratingul. Publicul vrea fraze clare, dramatice, definitive: „vom muri toți dacă nu se iau măsuri!”.
• Să taci – tăcerea nu aduce invitații viitoare. Tăcerea e moarte civilă.

Training avansat: cum să îți menții statutul

Ca să rămâi în platou, trebuie să devii inimitabil. Asta se obține prin:

• un vocabular ușor decrepit (cuvinte precum „nevolnicie”, „panglicar”, „trombon politic”)
• o gestică memorabilă (degetul ridicat, pumnul pe masă, bătaia ușoară a tălpii în podea)
• un trecut glorios, dar vag („pe vremea când conduceam delegațiile din Doha…”)

Și, mai ales, trebuie să ai acel je ne sais quoi al invitatului care, deși pare că n-are nimic de spus, spune totul cu o gravitate de Cezar muribund.

Patria te vrea părerolog

Invitatul permanent nu moare niciodată. Se reîncarnează, se reinventează, apare cu nume noi. Când dispare un analist, apare un fost ofițer. Când dispare un politician, apare un strateg civic. Când dispare o vedetă, apare o victimă a sistemului.

România este, probabil, singura țară din lume unde nu contează ce-ai făcut, ci ce părere ai.

Așa că… bagă mare, îmbracă-ți sacoul roșu cu însemne masonice, învață două-trei vorbe despre NATO, ceva despre chakre și criza masculinității, și… vezi că tocmai sună telefonul!

Te-au chemat. Ești invitat din nou.

Acum ești cineva.

Ești un profesionist al nimicului cu microfon.

Felicitări! Ai reușit.

Televiziunile românești au inventat o formă nouă de viață: Invitatul Perpetuu.

Nu are alt scop în viață decât să apară, să vorbească, să existe în cadru. Dacă nu ar exista emisiuni, acești oameni s-ar dezintegra în aerul posturilor TV, ca niște holograme rămase fără proiector.