Democrația ca o haină veche: europenii nu mai cred în vot, ci în mână forte

Europa anului 2025 seamănă tot mai mult cu un pacient care își ignoră boala. În timp ce elitele politice vorbesc despre „progresul democrației”, cetățenii își închid încet, dar sigur, inimile în fața acestei idei. Datele recente sunt mai mult decât un simplu barometru sociologic: sunt o radiografie tulburătoare a unei societăți care nu mai crede că are vreo putere asupra propriei guvernări.

Un continent care și-a pierdut convingerea

Doar 36% dintre cetățenii europeni din marile democrații ale UE mai susțin în mod consecvent valorile democratice. Asta înseamnă că doar o treime consideră esențiale votul, separația puterilor în stat și controlul asupra celor care conduc. Restul, adică două treimi, oscilează între apatie, scepticism și preferință deschisă pentru conducători autoritari. În Franța și România, sprijinul pentru democrație consistentă coboară până la 30%. În Spania? Doar un sfert.

Ce înseamnă asta? Că ne-am întors în fața unei Europe care nu mai crede în propriile reguli.

Nu e ură față de democrație. E dezgust față de realitate

Atenție, nu vorbim de fascinație colectivă față de dictatură. Oamenii nu cer tancuri pe bulevarde și cenzură oficială. Dar ceea ce cer, din ce în ce mai clar, este eficiență. Simplitate. Acțiune. Și, în mod dureros pentru orice liberal cu carnet vechi, o „voce puternică” care să taie nodurile gordiene ale birocrației europene.

Nu e o revoluție ideologică, ci una emoțională. Oamenii nu mai pot suporta teatrul politic, în care se mimează consultarea, transparența, pluralismul, dar în spate deciziile se iau între aceiași 300 de funcționari ai aceluiași sistem opac. Democrația nu mai e percepută ca o garanție a dreptății, ci ca un decor al neputinței.

Tentația autoritarismului soft

Această stare de dezamăgire nu duce, în mod inevitabil, la dictaturi dure. Ci mai degrabă la regimuri hibride: democrații cu aparență procedurală, dar cu lideri autoritari, care promit viteză, siguranță și direcție. Europa se mută lent, dar ferm, către modelul Viktor Orbán diluat: mai puțin pluralism, mai multă decizie concentrată.

Când doar o minoritate mai vede în vot un instrument real de schimbare, apar două fenomene paralele: radicalizarea și apatia. Fie devii furios și alegi extremismul, fie îți pierzi complet speranța și te retragi în privat.

România și Franța, în aceeași barcă deziluzionată

Că România stă prost la încrederea în democrație nu mai e un șoc pentru nimeni. Că stă la fel de prost ca Franța, asta e în schimb un semnal. Franța – patria Revoluției, a „liberté, égalité, fraternité” – ajunge la același nivel de scepticism ca un stat post-comunist eșuat în reforme. De ce? Pentru că nu mai există nicio diferență de fond între cetățeanul român, care se uită neîncrezător la propriul primar corupt, și cel francez, care se simte mințit de Macron și establishmentul parizian.

Amândoi simt că participarea lor nu schimbă nimic. Că puterea nu le aparține, indiferent ce li se spune. Și atunci, ca mecanism de apărare, renunță la entuziasmul democratic.

Europa cere, paradoxal, mai multă forță colectivă

În ciuda acestei crize de încredere în democrație, datele arată o susținere solidă pentru proiecte de cooperare europeană, mai ales în zone de apărare, dezinformare și rezistență în fața Rusiei. Aproape jumătate dintre europeni cer un efort comun – chiar o armată europeană.

Cum se împacă aceste tendințe? Foarte simplu: europenii nu mai cred în mecanismele democratice naționale, dar vor să fie protejați și reprezentați la nivel continental. Nu-i mai interesează cine votează bugetul, ci dacă există tancuri, avioane și capacitate de reacție în caz de criză. Nu-i mai mișcă transparența, ci capacitatea de a-i apăra în fața amenințărilor externe.

Este o formă nouă de realism politic: renunț la controlul asupra procesului, dar pretind rezultate. Oare nu seamănă izbitor cu logica autoritară?

Bruxelles-ul e surd la această schimbare

Marea dramă este că elita europeană n-a înțeles nimic din aceste semnale. Continuă să vorbească despre „consolidarea valorilor democratice” într-un limbaj de lemn, rupt de realitate. Între timp, populismul câștigă teren în Germania, Franța, Austria, Țările de Jos, România. De ce? Pentru că populismul, cu toate riscurile sale, oferă o formă de direcție. Oamenii simt că cineva vrea să conducă, nu doar să administreze.

Liderii de la Bruxelles preferă să ne certe, în loc să asculte. Să ne educe, în loc să înțeleagă frustrarea. Și astfel, democrația rămâne, pentru milioane de europeni, o haină veche, purtată din obișnuință, dar pe care abia așteaptă s-o arunce.

Spre ce ne îndreptăm?

Suntem într-un punct critic. Dacă elitele nu vor răspunde acestei crize de sens cu soluții curajoase, dacă vor continua să apere status quo-ul în numele unei democrații golite de conținut, vor pierde și puțina credibilitate rămasă. Și atunci, ce urmează?

Regimuri din ce în ce mai dure, alese „democratic” de o populație tot mai sătulă de spectacol. O majoritate tăcută care, fără să urle „Jos democrația!”, va vota liniștit pentru sfârșitul ei. Cu o ștampilă curată. Cu conștiința împăcată. Și cu speranța că, poate, măcar liderul cel nou o să facă ceva.