În România promisiunilor fără conductă, un manifestant a reușit să condenseze întreaga noastră apetență pentru basme politice: «Dacă vine domnul Georgescu președinte, la robinet va curge apă minerală». O frază care spune tot despre cum miturile electorale se îmbuteliază mai repede decât adevărul – și se servesc, de obicei, rece, în pahare de plastic.

Dar dincolo de hazul involuntar, vorbim despre o realitate greu de contestat:

România stă pe una dintre cele mai bogate rețele de izvoare minerale din Europa. Avem sute de surse atestate, ape cu compoziții chimice variate – de la bicarbonatate ușoare, până la ape feruginoase, sulfuroase sau magneziene – și un potențial economic uriaș.

E o comoară subterană, răsfirată de la Borsec la Tușnad și de la Zizin la Poiana Negri, pe care însă nu statul o transformă în profit masiv pentru buget, ci branduri private care știu să pună valoare pe etichetă și să o vândă în raft

1) Ce este, juridic, „apa minerală naturală” (și de ce nu e doar „apă”)

În legislația UE și în dreptul românesc, apă minerală naturală înseamnă o apă subterană, pură microbiologic, cu compoziție stabilă, recunoscută oficial, exploatată „la sursă” și ambalată astfel încât să-și păstreze caracteristicile. Regimul e dat de Directiva 2009/54/CE și de HG 1020/2005, care fixează criteriile de recunoaștere și etichetare (inclusiv menționarea compoziției chimice pe etichetă).

Tipologiile curente (după compoziție) includ: bicarbonatate, sulfatate, clorurate, calcice, magneziene, feruginoase, sodice etc. – clasificări utile medicilor, dar și marketingului.

2) Cine e proprietarul resursei și cine dă cheile

Toate resursele minerale (inclusiv apele minerale naturale) sunt proprietate publică a statului. Dreptul de explorare/exploatare se acordă prin licențe emise de Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM), în baza Legii minelor nr. 85/2003. Redevența pentru apele minerale se plătește „la sursă” și este fixată de lege.

Cât e redevența? 4 euro / 1.000 litri. Asta înseamnă 0,004 euro/litru (circa 2 bani/litru la un curs ~5 lei/euro). Diferența dintre prețul de raft și redevență explică de ce „brandul, sticla și logistica” sunt regii adevărați ai profitului.

3) SNAM – statul ca deținător de licențe (și furnizor de materie primă)

Societatea Națională a Apelor Minerale (SNAM) e compania de stat din subordinea Ministerului Economiei care explorează/exploatează perimetre și vinde apă „bulk” îmbuteliatorilor. În 2024, SNAM consemna 43 de licențe de exploatare (consum alimentar și balnear). Practic, statul exploatează o parte din resursă, dar nu e mare jucător în brand & retail – rolul său e upstream.

4) Cum se acordă licențele (și de ce a bubuit subiectul la CJUE)

Legea prevede, în principiu, concurs public de oferte pentru licențele de exploatare. Istoric însă, la finele anilor ’90, o serie de licențe au fost atribuite direct către SNAM, apoi prelungite periodic, ceea ce a generat dispute. Cazul Romaqua vs. SNAM & ANRM a ajuns, în 2022–2023, în fața instanțelor până la CJUE, cu concluzia de fond: prelungirile „la nesfârșit” fără competiție nu se mai susțin. Pe românește: statul trebuie să scoată perimetrele la concurs, nu să prelungească reflex.

În paralel, Consiliul Concurenței a analizat piața (investigație sectorială lansată în 2016), reamintind că apele minerale sunt resurse miniere supuse Legii minelor și că accesul nediscriminatoriu la perimetre e esențial pentru concurență sănătoasă.

5) „De ce nu exploatează statul direct? S-ar face grămezi de bani!”

Întrebarea e firească, dar răspunsul e mai puțin romantic:

• Capex & know-how comercial: îmbutelierea modernă înseamnă linii rapide, ambalaj, supply chain, listări retail, promo, media – competențe pe care statul nu le are în mod curent la nivel de „FMCG de top”.
• Rol instituțional: SNAM este furnizor de materie primă și administrator de perimetre, nu marketer. Modelul actual mută valoarea în brand & distribuție; statul încasează redevență + taxe și păstrează controlul reglementar.
• Riscuri de guvernanță: un „mega-îmbuteliator” de stat ar plimba statul între rolul de arbitru și jucător, cu riscuri de conflict de interese și eficiență scăzută (vezi și concluziile de concurență).

Este loc de optimizare? Da: licitații periodice, redevență actualizată, clauze de investiții în protecția surselor, transparență pe volum la sursă. Pârghii există în Legea minelor și în practica ANRM.

6) „Șpăgi” și suspiciuni

Tema „șpăgilor” apare inevitabil în conversația publică, dar nu există hotărâri definitive care să consacre un „sistem al șpăgii” în licențele de apă minerală. Ce avem documentat sunt:

• Atribuiri istorice către SNAM și prelungiri contestate ca anti-concurențiale (cazul Romaqua).
• Recomandări instituționale pentru concurență deschisă și proceduri transparente.
  Asta nu spală suspiciunile, dar nici nu ne dă voie să aruncăm verdicte penale fără probe. Remediul real este procedura: licitații curate, criterii publice, monitorizare și audit.

7) Cine sunt greii pieței (mărci, fabrici, proprietari)

• Borsec (Romaqua Group) – brand-etalon, cu istorie de secole; Romaqua este companie românească privată, principal acționar Octavian Crețu. Perimetru în Harghita (Borsec); grupul are și alte facilități (ex. Bușteni).
• Dorna / Poiana Negri (Coca-Cola HBC) – portofoliu achiziționat în 2002; fabrica Poiana Negrii (Suceava) este unitatea de apă a CCHBC România, cu investiții continue.
• AQUA Carpatica (Carpathian Springs / Valvis Holding) – creată de Jean Valvis; din 2022, PepsiCo are 20% și drepturi de distribuție extinsă (RO, PL, cu plan de expansiune).
• Perla Harghitei & Apemin Tușnad – grup local concentrat în Harghita (Sâncrăieni, Tușnad), cu rădăcini comune; management și acționariat antreprenorial (familia Kurko a fost motor istoric la Apemin Tușnad).
• ZIZIN (Apemin Zizin) – Brașov / Munții Ciucaș, companie românească deținută de familia Lazăr; investiții în capacități și brand local solid.
• Bucovina (Maspex) – din 2016 în portofoliul polonezilor de la Maspex, cu fabrică la Vatra Dornei și expunere mare în retail.

(ANRM publică lista apelor recunoscute oficial în România – util pentru orice verificare de denumire comercială).

8) De ce „curge” gros profitul la privat și subțire redevența la stat

• Economia sticlei: raft, logistică, marketing, promo, poziție la retailer – aici se face marja.
• Redevența mică: 0,004 € / litru e infim raportat la prețul de raft; statul „monetizează” mai degrabă prin TVA, salarii și impozite pe profit, nu prin redevență. Dacă vrem venituri bugetare mai mari, pârghia este redevența (actualizată pe piață) + concurs real pe licențe.

9) Ce ar trebui schimbat mâine dimineață (fără fasoane)

1. Licitații competitive pentru toate perimetrele care expiră, fără prelungiri automate; documentații publice, criterii clare de investiții și protecție a sursei.
2. Redevență ajustată (indexare automată la inflație și un prag minim în lei/litru, nu doar €/1.000 l).
3. Transparență pe volum: publicarea lunară a volumelor extrase „la sursă” pe fiecare licență.
4. Clauze verzi: investiții obligatorii în protecția acviferelor și în managementul ambalajelor (RETURO e un început; integrarea în licențe ar securiza resursa pe termen lung).
5. Rol strategic pentru SNAM: fie rămâne broker de resursă (cu performanță și guvernanță ridicate), fie pilotează îmbuteliere de nișă (sticlă returnabilă, premium) în parteneriat – dar fără a confunda arbitrajul cu jocul.

10) Harta intereselor – cine ce apără în discuția publică

• Îmbuteliatorii vor stabilitate pe perimetre și semnal predictibil al redevenței.
• Statul ar trebui să urmărească maximizarea valorii totale (redevență + taxe + investiții locale) și protecția sursei.
• Consumatorul câștigă din concurență (prețuri, calitate, diversitate) și din trasabilitate (etichete curate, compoziție clară).

Pe bune, fără „politically correctness”

România are una dintre cele mai bogate provincii hidrominerale din Europa, iar piața locală e dominată de branduri private puternice – românești și internaționale. Statul nu trebuie să-și facă propriul „Borsec SRL”. Ce trebuie e să dea licențe corecte și concurențiale, să urmărească banii (redevență, taxe) și să protejeze sursele. Atât. Restul e marketing – și, da, acolo e grosul profitului. Când regulile sunt curate, nu mai avem nevoie de teorii cu „șpăgi”: procedura bate legenda.

Pentru cine dorește puțin mai mult despre exploatarea resurselor naturale ale unei țări, iată „scheletul juridic” care explică de ce și cum poate statul să lase terți să exploateze resurse naționale (inclusiv apele minerale):

Fundamentul: de la Constituție, la licență și sticlă

1) Constituția: ce este al statului și cum poate fi folosit

• Art. 136 din Constituție spune clar: bogățiile subsolului și resursele naturale sunt proprietate publică exclusivă a statului/UAŢ. Asta nu înseamnă „statul operează personal mina/izvorul”, ci că doar statul poate decide regimul lor și le poate da în concesiune (drept de folosință cu titlu oneros și condiții), păstrând proprietatea.

2) Codul administrativ: instrumentul „concesiune”

• OUG 57/2019 (Codul administrativ) reglementează concesionarea bunurilor proprietate publică: se face prin contract de concesiune, pe durată determinată, cu redevență, prin proceduri competitive; statul rămâne proprietar, concesionarul exploatează și plătește. (Secțiunea despre „Concesionarea bunurilor proprietate publică”).

3) Legea minelor (85/2003): cum devine dreptul „licență”

• Legea-cadru pentru toate resursele minerale (inclusiv apele minerale naturale, expres menționate) este Legea minelor nr. 85/2003. Ea stabilește că resursele sunt publice, iar activitățile miniere se fac pe licențe de concesiune (explorare/exploatare) sau permise (situații punctuale), cu redevență, taxe și garanții de mediu. Autoritatea tehnică/contractuală este (în forma actualizată 2024–2025) Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Minier, Petrolier și al Stocării Geologice a CO₂ (fosta ANRM).
• Durata: licența de exploatare se acordă pentru max. 20 de ani, prelungibilă în tranșe de până la 5 ani, cu condiții stricte (documentație actualizată, lucrări realizate, redevențe achitate, garanție de refacere mediu). Intrarea în vigoare și modificările se fac prin ordinul președintelui autorității; pentru unele categorii de zăcăminte, prin hotărâre de Guvern.
• Redevența minieră se plătește anual; din 2024 există indexare cu inflația și un nou mecanism de repartizare pentru apele minerale: 45% la bugetul local al comunei/orașului/municipiului unde e exploatarea, 35% la bugetul județului, 20% la bugetul de stat. (Regula generală fiind că redevența e venit public; pentru apele minerale s-a introdus acest split local–județ–stat).

4) Regimul special pentru apele minerale naturale

• Pe lângă Legea minelor, apele minerale naturale au reguli sanitare/comerciale speciale: România a transpus Directiva 2009/54/CE prin HG 1020/2005 (Norme tehnice de exploatare și comercializare). „Apă minerală naturală” înseamnă apă subterană cu compoziție stabilă, exploatată la sursă și recunoscută oficial (național sau de alt stat membru UE). Fără recunoaștere, nu o poți vinde ca „apă minerală naturală”.
• Exploatarea efectivă cere, pe lângă licența minieră, avize/autorizații de gospodărire a apelor de la Apele Române (Legea apelor nr. 107/1996): lucrările pe/în legătură cu corpurile de apă au nevoie de aviz/autorizație, cu monitorizarea volumelor și a impactului.
• Exemple de obligații din licențe: calitatea apei, suspendarea furnizării dacă parametrii se deteriorează, raportări cantitative — toate apar în licențele publicate (ex. HG de aprobare a unei licențe de exploatare pentru apă minerală).

5) De ce nu „exploatează statul direct” fiecare izvor

• Există SNAM (Societatea Națională a Apelor Minerale), companie de stat, titular pe zeci de perimetre, care exploatează/ livrează apă „bulk” către îmbuteliatori. Statul joacă upstream (resursă/foraj/monitorizare), dar valoarea mare se creează în brand, sticlă, distribuție — zonă în care legislația nu cere operator public. Modelul legal privilegiază concesiunea + redevență + taxe; nu obligă statul să fie și producător comercial final.

6) De ce „are voie” statul să lase privați la resurse

Pe scurt: pentru eficiență și investiții, dar sub control public. Lanțul juridic e acesta:

1. Constituția: resursa rămâne a statului (proprietate publică).
2. Codul administrativ: statul poate concesiona bunuri publice, cu redevență și obligații.
3. Legea minelor: instituie licența ca formă de concesiune pentru minerale (inclusiv apele minerale), stabilește durată, redevență, garanții de mediu, sancțiuni, transparență.
4. Norme speciale (HG 1020/2005) + Legea apelor: condiții sanitare/comerciale, avize de apă, monitorizare.

În plus, cadrul se aliniază regulilor UE (libera concurență/ acces nediscriminatoriu): de aceea prelungirile automate ale licențelor sau atribuiri fără competiție au fost criticate de Consiliul Concurenței și au generat litigii — concluzia fiind că perimetrele trebuie scoase la proceduri competitive când expiră, nu „rostogolite” la infinit.

7) Ce „se plătește” și „cine încasează”

• Redevența: prețul folosinței resursei (mecanică minieră). Nivelul concret e în licență și acte subsecvente; pentru apele minerale, legea fixează regimul și chiar împărțirea veniturilor (local–județ–stat) — noutate importantă din 2024. În paralel, operatorii plătesc taxe/TVA/ impozite ca orice firmă.

8) Unde se pot strica lucrurile și care e „remediul legal”

• Riscuri: proceduri necompetitive, monitorizare slabă a volumelor, redevențe neactualizate, conflicte între „arbitru” și „jucător” (dacă statul ar deveni și mega-îmbuteliator).
• Antidotul din lege: licitații transparente, licențe cu clauze de investiții și protecție a sursei, indexarea anuală a redevenței, audit și publicarea datelor (cantități/ calitate). Toate sunt deja prevăzute în corpul normativ — important e aplicarea lor.

Pe românește:

Statul nu „cedează” resursele, ci acordă drept de folosință temporar, prin licențe de concesiune, cu bani și obligații, păstrând proprietatea și controlul. În cazul apelor minerale, lanțul legal e dublu (minier + sanitar/apă), iar din 2024 chiar comunitățile locale iau grosul din redevență. Când licitațiile sunt reale, redevențele actualizate și monitorizarea strictă, interesul public (bani la buget + protecția resursei) poate coexista cu investițiile private care fac produsul să existe pe raft. Asta e logica juridică — restul e management.