Cațavencu trăiește și în 2025: opoziția cu orice preț, marca AUR

Parlamentul României a trăit în acest week-end de septembrie un nou episod de opoziție de carton. AUR, secondat de partenerii săi de conjunctură din SOS și POT, a depus nu mai puțin de patru moțiuni de cenzură împotriva Guvernului condus de Ilie Bolojan. Nimeni nu se aștepta ca ele să treacă, pentru că matematica parlamentară e limpede: majoritatea coaliției este stabilă și își susține propriul executiv. Dar nici nu era acesta scopul real.

Patru moțiuni și o replică memorabilă

Scopul a fost circ politic și încercarea de a mima o opoziție „activă” într-un moment în care guvernarea se concentrează pe al doilea pachet de reforme. Iar răspunsul premierului, surprinzător de plastic, a rămas memorabil:

„Nu mai blocați munca Guvernului cu moțiuni de tip Cațavencu.”

Aluzia este perfectă. Cațavencu, personajul lui Caragiale, întruchipează politicianul găunos, guraliv, capabil să agite mulțimea și să se creadă indispensabil, dar fără să livreze nimic concret. Exact așa arată și moțiunile AUR: mult zgomot pentru nimic, doar pentru a destabiliza.

Ce înseamnă „opoziția cu orice preț”

În orice democrație, opoziția are un rol fundamental: critică guvernul, propune alternative, atrage atenția asupra derapajelor. Este un mecanism de echilibru. Dar când opoziția se reduce la a vota împotrivă de dragul de a vota împotrivă, atunci nu mai e control democratic, ci doar sabotaj.

AUR a demonstrat că practică o opoziție fără discernământ. Moțiunile nu au adus argumente serioase, nu au propus politici alternative, ci doar au aruncat lozinci și au ridicat tonul. E o strategie simplă: dacă nu putem construi, măcar să blocăm.

Problema e că această strategie nu e neutră. Ea consumă timp, resurse și energie într-un moment în care România are nevoie de reforme administrative, fiscale și structurale. Or, depunerea a patru moțiuni în bloc, toate sortite eșecului, echivalează cu o încercare de a paraliza instituțiile, nu de a le îmbunătăți.

Argumentele lipsă

Dacă ne uităm la conținutul moțiunilor, constatăm un paradox: AUR nu are, în teorie, nimic împotrivă la reformă. Ba dimpotrivă, se declară partid „patriot”, care vrea să reducă birocrația, să diminueze risipa, să aducă eficiență. Pe hârtie, deci, ar trebui să salute încercările de reformă administrativă.

Dar realitatea arată altceva. În loc să analizeze textul pachetului 2 al reformei, în loc să vină cu amendamente sau soluții alternative, AUR a ales calea ușoară: a depus moțiuni. Nu pentru a repara ceva, ci pentru a provoca haos.

Acesta este adevăratul paradox AUR: se declară anti-sistem, dar joacă exact cartea sistemului vechi, caragialesc, a lui Cațavencu. Totul pentru spectacol, nimic pentru substanță.

Moțiunea ca instrument de zgomot

În România, moțiunea de cenzură e un instrument puternic. E gândită să fie ultima redută a opoziției, atunci când guvernul derapează grav. Dar în logica AUR, ea devine un simplu megafon electoral.

Depunerea de moțiuni repetate, fără șanse de succes, are două efecte clare:

1. Blochează agenda parlamentară – timpul care ar putea fi folosit pentru legi reale e consumat pe discursuri sterile.
2. Saturează opinia publică – oamenii se obișnuiesc să audă „moțiune de cenzură” ca pe o banalitate, ceea ce devalorizează însăși esența acestui instrument democratic.

De aici ironia lui Bolojan: moțiuni de tip Cațavencu, adică texte politice care nu urmăresc corectarea unei erori, ci doar să umple scena cu gălăgie.

„Cațavencu e aici!” – teatrul politic al lui 2025

Caragiale ar fi jubilat. Dacă în secolul XIX satiriza politicianul ridicol, România de azi îi oferă continuarea perfectă. În loc de discursuri în piața publică, avem postări pe TikTok. În loc de gazete, avem live-uri furioase. Dar esența e aceeași: strigătul gol, teatrul de opoziție.

AUR și-a făcut un brand din a fi „contra” la orice:

• Contra vaccinurilor.
• Contra Uniunii Europene.
• Contra NATO.
• Contra reformelor administrative.
• Contra oricui are o idee.

Nu contează tema. Important e să fie „NU”. Această opoziție absolută nu e un exercițiu democratic, ci o formă de anarhie politică mascată în populism.

Consecințele pentru stat

La prima vedere, moțiunile respinse nu par grave. Guvernul nu cade, majoritatea funcționează. Dar efectele subtile sunt mult mai adânci:

• Demoralizează administrația – funcționarii și instituțiile rămân blocate între „reformă” și „s-ar putea să cadă guvernul”.
• Obosesc opinia publică – cetățenii încep să creadă că politica e doar un circ perpetuu.
• Întăresc neîncrederea – când oamenii aud că opoziția contestă totul, tind să creadă că nimic nu are sens.

Pe termen lung, aceasta e cea mai periculoasă formă de sabotaj: nu dărâmă statul, dar îl erodează pe dinăuntru.

AUR ca strategie electorală

De ce procedează AUR așa? Simplu: pentru că opoziția de bun-simț nu prinde la publicul lor. Alegătorul tipic AUR vrea furie, nu argumente. Vrea spectacol, nu cifre. Vrea să vadă cum „se ridică cineva” împotriva Sistemului, chiar dacă e o ridicare ridicolă.

De aceea, AUR practică exact modelul Cațavencu: înjură, aruncă fumigene, se declară „patriot” și merge acasă liniștit. Nu contează dacă țara merge înainte, important e să rămână în centrul atenției.

Unde se rupe firul logicii

Problema acestei strategii e că, la un moment dat, opoziția cu orice preț își dărâmă singură credibilitatea. Dacă spui „NU” și la măsuri bune, dacă te opui și acolo unde nu ai argumente, ajungi să fii perceput ca un simplu agitator.

Deja se vede asta: AUR nu reușește să atragă alianțe serioase, iar moțiunile au fost tratate cu indiferență de ceilalți parlamentari. Practic, chiar și în opoziție, partidul se izolează.

„Nu cu Cațavencu se face opoziție”

Remarca lui Bolojan nu e doar o ironie reușită, e și un diagnostic. România are nevoie de opoziție puternică, dar una constructivă, coerentă și responsabilă. Moțiunile AUR nu au fost nici una, nici alta.

Ceea ce am văzut în Parlament e o caricatură de democrație: o opoziție care nu vrea să construiască, ci doar să destabilizeze. Într-o vreme în care statul are nevoie de reformă administrativă, de eficiență și de stabilitate, AUR preferă să joace rolul Cațavencului reîncarnat, care ridică vocea fără să aibă nimic de spus.

Și aici e marele pericol: că un partid lipsit de argumente poate consuma energia națiunii doar pentru a hrăni spectacolul gălăgios al propriei irelevanțe.

Epilog

În democrație, opoziția e vitală. Dar între opoziție și sabotaj există o linie fină. AUR a ales partea greșită a liniei, iar moțiunile lor de tip Cațavencu nu fac decât să confirme: nu avem de-a face cu un partid al soluțiilor, ci cu un teatru ambulant, mereu pregătit să destabilizeze pentru o poză în social media.

În 2025, Cațavencu nu mai poartă joben și mustață. Poartă sacou prost croit și microfon pe TikTok. Dar spiritul e același.

„Cațavencu e aici!” – și, din păcate, prea mulți aplaudă spectacolul.