Agonie și speranță: Rusia, rușii și psihoza războiului etern cu restul lumii

Publicat: 16 sept. 2025, 21:03, de Radu Caranfil, în ANALIZĂ , ? cititori
Agonie și speranță: Rusia, rușii și psihoza războiului etern cu restul lumii
rușii normali la cap s-au săturat de propagandă

„Misteriosul suflet slav” – sintagmă care a fascinat generații de scriitori și gânditori occidentali – evocă imaginea unui popor cu sentimente intense și contradictorii, adânc spiritual și greu de descifrat. Rusia se mândrește cu o cultură a profunzimii sufletești și a rezilienței în fața suferinței.

Paradoxal însă, această națiune cu înclinații spre contemplație și spiritualitate s-a trezit angrenată în mod repetat în războaie devastatoare de-a lungul istoriei. De la imperiul țarist la regimul sovietic și până la Rusia lui Putin, conducătorii „providențiali” ai rușilor au cultivat adesea o mentalitate de cetate asediată, împingând țara într-o stare de psihoză a războiului etern cu lumea din afară. În numele unor misiuni istorice sau al apărării patriei, poporul rus – care în sine nu pare „făcut” pentru a cotropi și distruge – a fost mobilizat iar și iar să lupte și să moară pentru cauze adesea discutabile sau de-a dreptul absurde.

Astăzi, în septembrie 2025, această dramă colectivă continuă să se joace pe scena globală. Războiul declanșat de Kremlin împotriva Ucrainei – justificat prin fantasme geopolitice și propagandă agresivă – readuce în prim-plan dilema sufletului rus: cum se împacă vocația pentru suferință și sacrificiu a oamenilor simpli cu cultul violenței instaurat de conducători? Vom explora în cele ce urmează trăsăturile psihologice și istorice definitorii ale relației rușilor cu războiul, parcurgând marile conflagrații care au marcat Rusia și modul în care acestea au modelat mentalul național. De la mitul sufletului slav generos și pătimitor, la delirul imperial al „celei de-a treia Rome” și până la cultul contemporan al eroismului militar, vom încerca să înțelegem starea sufletească a unei națiuni împinsă la violență și crimă de liderii săi autocratici.

Rezultatul este o analiză aprofundată a psihozei războiului etern – acel mod de a vedea lumea prin lentila conflictului nesfârșit – care domină discursul puterii la Moscova. Vom vedea cum propaganda fricii și a măreției conlucrează pentru a menține poporul într-o stare de mobilizare permanentă și cum, în adâncul sufletului lor, mulți ruși trăiesc o tragedie: aceea de a iubi pacea și viața simplă, dar de a fi sacrificați mereu pe altarul unor ambiții imperiale sau al unor paranoi geopolitice.

Sufletul slav: între iubirea de pace și seducția sacrificiului

Se spune adesea că sufletul rus rămâne un mister pentru străini. Scriitori precum Dostoievski, Tolstoi sau Gogol au zugrăvit un popor al extremelor emoționale: capabil de bunătate și generozitate fără margini, dar și de excese de cruzime și auto-distrugere. „Pentru rus nu există moderație – rusul este prin fire un extremist”, nota un comentator al culturii ruse. Într-adevăr, istoria intelectuală a Rusiei evidențiază această dualitate: pe de o parte compasiune, credință profundă, abnegație, iar pe de alta acceptarea fatalistă a suferinței și izbucniri violente. Sufletul slav „misterios” pare să îmbine harul spiritual cu o anumită predispoziție la tragedie.

Un element central al psihologiei colective rusești este vocația suferinței mântuitoare. Rădăcinile ortodoxiei orientale au cultivat în poporul rus credința că nobila lor menire este să îndure și să se jertfească. Personajele lui Dostoievski, de pildă, găsesc sens în suferință și consideră purificatoare smerenia în fața greutăților. Această mentalitate explică în parte de ce, de-a lungul vremii, rușii de rând au acceptat adesea condiții dure de viață și sacrificii imense, atât în vremuri de pace cât mai ales în timp de război. Reziestența și răbdarea sunt trăsături aproape proverbiale ale țăranului și soldatului rus. „Să înduri” – terpi în limba rusă – devine un verb definitoriu pentru ethosul național.

Totuși, această înclinație către suferință nu trebuie confundată cu o natură războinică. Dimpotrivă, în tradițiile populare și în literatura clasică rusă, găsim mult mai puține glorificări ale agresiunii ofensive comparativ cu alte culturi. Țăranul rus tradițional își iubea ogorul și pacea satului său, temându-se de recrutările forțate și de jafurile războiului. Până și marii scriitori patrioți, precum Lev Tolstoi, au condamnat deschis absurditatea războaielor. Tolstoi – el însuși veteran al Războiului din Crimeea – a devenit un pacifist fervent spre finalul vieții, denunțând violența ca pe un păcat împotriva umanității și afirmând că războaiele sunt create de guverne, nu de popoare. În romanul Război și Pace, el subliniază că adevărata măreție a rusului stă în spiritul său interior și în capacitatea de compasiune, nu în isprăvile militare.

Pe de altă parte, exact această profundă spiritualitate și capacitate de sacrificiu a rușilor a fost exploatată de conducătorii lor, care au îndemnat poporul să considere că jertfa pe câmpul de luptă este o extensie firească a sufletului slav. Biserica ortodoxă rusă, de pildă, a propovăduit adesea smerenia față de autoritate și disponibilitatea de a-ți da viața pentru credință și patrie. Astfel, s-a creat treptat un mit al martirului soldat rus, care moare cu evlavie pentru o cauză mai înaltă. Încă din epoca țaristă, folclorul glorifica pe cei căzuți în luptă ca eroi care își mântuiesc neamul prin sângele lor. Prin urmare, rușii de rând au fost învățați să vadă sens și onoare în a suferi pentru patrie, chiar dacă – privit lucid – ei înșiși nu câștigau nimic din acele războaie.

O altă trăsătură notabilă a „sufletului rus” este convingerea în unicitatea și incomprehensibilitatea lui pentru restul lumii. „Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc; așadar, noi vă putem înțelege, pe când voi nu ne puteți înțelege”, afirma Dostoievski, formulând mândria paradoxală a rușilor că dețin un spirit enigmatic. Această idee, repetată obsesiv de intelectuali și politicieni ruși de-a lungul timpului, a creat o psihologie colectivă de tip excepționalism: rușii se văd pe ei înșiși drept un popor ales, cu o misiune specială în lume, și cred că Occidentul nu îi poate pătrunde sufletește. Pe acest fond, se poate insinua ușor sentimentul că Rusia „joacă după propriile reguli” – inclusiv în privința războiului. Dacă nimeni din afară nu poate înțelege sufletul rus, atunci nimeni nu are dreptul să-l judece, nici măcar când comite atrocități în numele său. Acest mod de a se considera mai presus de evaluarea morală a altora a furnizat, din nefericire, un alibi psihologic pentru violențele comise de ruși în conflicte: ele sunt justificate de o logică aparte, inaccesibilă străinilor, și deci rușii nu au de dat socoteală nimănui.

Pe scurt, profilul psihologic național al rușilor, așa cum s-a conturat din cultura lor, este acela al unui popor sentimental și idealist, care iubește pacea și comuniunea sufletească, dar care suportă stoic războiul atunci când este convins că e inevitabil sau sacru. Acest profil a fost însă distorsionat în mod repetat de către conducători, care au transformat elanul spre sacrificiu al sufletului slav într-un instrument pentru politica lor de putere. În capitolele următoare vom vedea cum s-a petrecut această transformare de-a lungul istoriei și cum s-a ajuns la psihoza războiului permanent – convingerea adânc înrădăcinată că Rusia este mereu înconjurată de dușmani și trebuie să lupte neîncetat pentru supraviețuire și măreție.

Conducători providențiali și mitul misiunii imperiale

De la întemeierea statului rus și până astăzi, poporul a fost condus aproape fără încetare de lideri autoritari, care s-au prezentat drept figuri providențiale – salvatori sau unși ai destinului – menite să ridice Rusia la înălțimi istorice. Acești conducători, fie ei țari autocrați, secretari generali ai Partidului Comunist sau președinți cu puteri cvasi-dictatoriale, au justificat deseori purtarea de războaie prin apelul la misiuni superioare. În viziunea lor, Rusia nu este un stat ca oricare altul, ci poartă pe umeri un destin global: acela de a fi a Treia Romă, de a proteja credința ortodoxă, de a elibera popoare înrobite, de a răspândi o mare idee (cum a fost comunismul) sau de a salva lumea de „decadența” Occidentului. Astfel de idei grandioase au creat un mit imperial care a alimentat expansionismul și conflictul.

Primii țari ai Moscovei s-au autoproclamat moștenitori ai Imperiului Bizantin căzut, făurind mitologia Moscovei ca „A Treia Romă”. Încă din secolul al XVI-lea, sub Ivan cel Groaznic, statul rus a început să se extindă agresiv, cucerind hanatele din Kazan și Astrahan și împingându-și frontierele către Urali și Siberia. Aceste războaie timpurii de expansiune au fost prezentate de conducere ca războaie sfinte, menite să creștineze populațiile „păgâne” (tătarii musulmani) și să unifice popoarele slave sau ortodoxe sub tutela rusă. Biserica a sprijinit entuziast politica țarilor, propagând ideea că Dumnezeu a dat un rol special pravoslavnicilor ruși: acela de a-i proteja pe creștini și de a impune adevărata credință în lume, chiar și cu forța armelor dacă e necesar. Cezaropapismul rus (alianța strânsă între Tron și Altar) a legitimat practic orice campanie militară a țarilor ca pe o misiune divină.

Un exemplu elocvent este țarul Petru cel Mare (1682-1725), venerat de propaganda de stat ca un lider vizionar care a „deschis o fereastră spre Europa” și a făcut din Rusia o mare putere. Petru a declanșat Războiul Nordic (1700-1721) împotriva Suediei și a altor puteri, un conflict lung și sângeros, dar pe care l-a prezentat drept necesar pentru viitorul Rusiei. El și-a convins boierii și supușii că, dacă nu cucerește ieșire la Marea Baltică și nu modernizează armata, Rusia va rămâne înapoiată și vulnerabilă. Sub aura de conducător providențial, Petru a forțat un efort național uriaș: a conscris cu brutalitate zeci de mii de țărani, i-a pus să construiască de la zero o nouă capitală (Sankt Petersburg) și să înfrunte armata suedeză în bătălii crâncene. Poporul de rând a suferit enorm (inclusiv pierderi umane catastrofale în timpul construirii Petersburgului și pe front), dar cultul personalității țarului și promisiunea măreției au ținut nemulțumirile sub control. La final, Rusia a ieșit victorioasă, iar Petru cel Mare a fost glorificat ca un demiurg al națiunii renăscute – model preluat de mai toți conducătorii de după el.

Secolul al XIX-lea a adus un alt concept justificator pentru ambițiile Rusiei: panslavismul. Țarii (mai ales Alexandru al II-lea și Alexandru al III-lea) s-au erijat în protectori ai tuturor popoarelor slave și ortodoxe. Sub acest stindard ideologic, Rusia a purtat războaie contra Imperiului Otoman, declarând că scopul este eliberarea fraților slavi de sub jugul islamic. Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, de pildă, a fost prezentat poporului rus ca un act de frăție și sacrificiu pentru Bulgaria și celelalte țări balcanice asuprite. În realitate, Rusia urmărea și extinderea influenței sale la Dunăre și la Strâmtori, dar propaganda oficială accentua componenta altruistă și religioasă: soldații ruși mureau „pentru credință și neamurile surori”. Victoria împotriva turcilor (și independența obținută de Bulgaria, Serbia, România ș.a.) a întărit și mai mult mitul Moscovei mesianice. Rusia părea că-și împlinește destinul de apărătoare a creștinătății orientale, ceea ce îi făcea pe mulți ruși de rând să accepte cu mândrie sacrificiile războiului. Satisfacția imperială despre care vorbesc analiștii – plăcerea de a influența destine planetare – începuse să pătrundă în sufletul poporului.

În paralel, în interior, țarii cultivau imaginea lor ca „Părinți ai națiunii” trimiși de Providență. La 1812, când Napoleon a invadat Rusia, țarul Alexandru I a numit rezistența un război sfânt pentru Patrie. Clerul a spus despre Alexandru că este alesul lui Dumnezeu care va zdrobi „Antihristul” corsican – și într-adevăr, după incendierea Moscovei și jertfe enorme, rușii au triumfat asupra lui Napoleon, considerând asta o confirmare a destinului lor glorios. Chiar și țarul Nicolae I (1825-1855), altminteri un autocrat obtuz, s-a prezentat ca garantul ordinii creștine în Europa, intervenind militar împotriva mișcărilor revoluționare din 1848 și punând presiune pe Imperiul Otoman în numele protejării creștinilor. Eșecul lui în Războiul Crimeii (1853-1856) – prima mare înfrângere umilitoare a Rusiei în epoca modernă – a zguduit serios mitul infailibilității conducătorilor providențiali. Poporul a resimțit atunci, probabil pentru prima dată, că a fost împins într-un conflict neprudent (Crimeea) din orgoliul imperial al elitei, și a suferit degeaba. Înfrângerea a arătat că nici măcar sfânta Rusie nu este invincibilă, iar consecințele au inclus reforme interne (de exemplu, emanciparea iobagilor în 1861 de către Alexandru II, parțial ca să prevină revolte populare după dezastrul din Crimeea).

Totuși, lecția moderației nu a ținut mult. La finalul secolului al XIX-lea, un alt impuls expansionist a apărut: visul imperial în Extremul Orient. Țarul Nicolae II (ultimul Romanov) a dorit să extindă influența rusă în Manciuria și Coreea, intrând în conflict cu Japonia. Războiul Ruso-Japonez din 1904-1905 s-a dovedit dezastruos – o aventură imperială stupidă, după cum au numit-o chiar unii contemporani ruși. Propaganda de la curte prezenta Japonia drept un adversar inferior pe care Rusia îl va învinge ușor, pentru a-și îndeplini destinul și în Pacific. În realitate, armata și flota rusă au suferit înfrângeri șocante. Pentru rușii de rând, mai ales pentru noile generații de orășeni și muncitori, acest dezastru a erodat masiv încrederea în „unsul lui Dumnezeu” de pe tron. În 1905 a izbucnit o revoluție alimentată tocmai de nemulțumirea populară față de războiul pierdut: oamenii s-au simțit trădați de incompetența țarului și nu mai voiau să moară pentru ambițiile lui. Aceasta a fost prima fisură majoră în psihoza războinică: dacă până atunci, cu greu se contestase sacralitatea țarului în chestiuni militare, eșecul cu Japonia a arătat că poporul poate spune „destul!”.

Regimul țarist s-a prăbușit definitiv în contextul Primului Război Mondial, un conflict care a dus manipularea providențială a maselor la paroxism și i-a eșuat lamentabil. Nicolae II a aruncat Rusia în război în 1914 sub lozinci înflăcărate despre apărarea patriei și a fraților sârbi, despre onoare și misiunea aliată. La început, propaganda a avut efect: un val de entuziasm patriotic a cuprins marile orașe; țăranii și soldații au mers la luptă convinși că își apără glia și credința. Însă realitatea frontului (dotarea precară, proasta conducere, pierderile colosale) a erodat repede această iluzie romantică. Pe măsură ce anii treceau, soldații – majoritatea țărani mobilizați – nu mai înțelegeau de ce se zbat în tranșee pe terenuri străine (Polonia, Galiția) și mor pe capete pentru niște alianțe obscure cu Franța sau Anglia. Morala armatei ruse s-a prăbușit, soldații fraternizau uneori cu inamicul (există relatări despre ruși și germani cântând împreună de Crăciun 1916 pe front), iar în spatele frontului poporul îndura foamete și mizerie. Când, în 1917, rușii au început să refuze pur și simplu să mai lupte – întorcând armele împotriva propriilor ofițeri și alungându-l pe țar – s-a produs cel mai răsunător faliment al mitului providențial: oamenii nu au mai vrut să moară pentru un conducător rupt de realitate. Revoluția Rusă a scos la iveală adevărul crud: elitele belicoase distruseseră practic țara în numele unui ideal (victoria în război) pe care poporul nu-l mai împărtășea.

Ironia face că noul regim bolșevic instalat după 1917 a păstrat aceeași structură mentală a misiunii istorice, doar că i-a dat alt conținut ideologic. Lenin și tovarășii săi au renunțat la războiul „imperialist” (semnând pacea de la Brest-Litovsk cu Germania), însă au declanșat imediat un altul – Războiul Civil Rus (1918-1921) – pentru a impune cu forța comunismul în întreaga fostă împărăție țaristă și, potențial, în lume. Ideologia marxist-leninistă a jucat rolul de nouă religie seculară: partidul comunist s-a considerat deținătorul adevărului absolut al istoriei (legile luptei de clasă) și prin urmare îndreptățit să recurgă la orice mijloace violente ca să grăbească victoria acestei istorii. Astfel, Lenin s-a instalat ca un alt fel de lider providențial – „geniul revoluției” – care cheamă masele la lupta finală cu asupritorii. Bolșevicii au mobilizat Armata Roșie nu doar împotriva albilor țariști din interior, ci și cu scopul declarat de a extinde revoluția către Vest (au invadat Polonia în 1920 în speranța legării cu revoluția germană). Mesianismul imperial s-a transformat așadar din „apărarea Ortodoxiei” în „eliberarea proletariatului mondial”. Însă, ca metodă, propaganda era similară: se cultiva ura față de dușmani (chiaburi, burghezie, state capitaliste) și se cerea sacrificiu total. Până și cultul personalității a reapărut în forță sub Stalin – continuatorul lui Lenin – care s-a autoproiectat drept „tătucul popoarelor”, infailibil și atotcunoscător, cerând poporului să i se supună orbește în războiul pentru construirea socialismului.

Bolșevicii au experimentat și ei gustul amar al eșecului militar (învinși de polonezi la 1920, de exemplu, planurile lor de extindere au fost temporar zădărnicite). Însă cea mai teribilă confruntare avea să vină cu alt „profet al urii”: Hitler. Al Doilea Război Mondial – numit de ruși Marele Război pentru Apărarea Patriei – a reprezentat paradoxal atât momentul de cumpănă al existenței Rusiei, cât și culmea împlinirii mitului său războinic. În 1941, Germania nazistă a invadat neașteptat URSS-ul, iar Stalin, până atunci complice prin pactul Ribbentrop-Molotov, s-a trezit în postura de apărător al Patriei Mamă. Propaganda sovietică a trecut brusc de la internaționalism la naționalism pur: poporul a fost chemat la luptă nu pentru comunism, ci pentru „Mama Rusie”, pentru pământul strămoșesc și pentru supraviețuirea națiunii în fața unui inamic genocidar. Acest apel a rezonat imediat cu sufletul slav – rușii (alături de alte popoare sovietice) au arătat un eroism și o putere de îndurare legendare în războiul împotriva invadatorilor naziști.

Statuia monumentală „Mama Patrie cheamă!” de pe Mamayev Kurgan (Volgograd) comemorează sacrificiul a peste un milion de apărători sovietici căzuți în bătălia Stalingradului. Astfel de simboluri colosale glorifică victoria din 1945, întărind în conștiința rusă mândria națională legată de război și justificând ideea de sacrificiu perpetuu.

Victoria finală din 1945 asupra Germaniei a fost atinsă cu un preț uman îngrozitor: se estimează că 27 de milioane de cetățeni sovietici au murit în război, dintre care aproximativ 8-10 milioane de soldați ruși (alături de milioane de ucraineni, belaruși etc.). Cu toate acestea, regimul stalinist a transformat imediat tragedia imensă într-un pilon de legitimare. Victoria din Marele Război Patriotic a devenit fundamentul mândriei naționale sovietice și, ulterior, rusești. Stalin a fost ridicat la rang de geniu militar providențial (deși în realitate prin greșelile lui strategice a costat nenumărate vieți), iar poporul a fost convins că jertfele au fost nu doar necesare, ci și glorioase. În cultura rusă s-a instalat un adevărat cult al Victoriei, cu parade anuale, monumente grandioase și repetarea eternă a poveștilor de front. Pentru prima dată în istorie, rușii simpli simțeau că un mare război – oricât de cumplit – a avut un sens clar și just: apărarea patriei împotriva unui invadator malefic. Astfel, al Doilea Război Mondial a cimentat ideea că războiul poate fi nu doar justificat, ci chiar sacru, atunci când Rusia luptă pentru existența sa. În același timp, conducerea sovietică a avut grijă să folosească această mentalitate pentru a menține populația într-o mobilizare constantă și docilă: imediat după 1945, a început Războiul Rece, o confruntare ideologică și geopolitică cu „imperialiștii” occidentali, portretizați ca noii dușmani amenințători. Deși nu a izbucnit un conflict deschis global, pentru ruși anii Războiului Rece au însemnat o militarizare a societății fără precedent: cursa înarmărilor, propaganda anti-occidentală zilnică, pregătirea pentru un posibil al Treilea Război Mondial atomic. Generații întregi au crescut cu sentimentul că pacea e provizorie și că oricând poate fi nevoie să lupți din nou pentru supraviețuirea patriei.

În a doua jumătate a secolului XX, Uniunea Sovietică s-a implicat și în numeroase războaie locale sau prin proxy, menite să-i extindă sau mențină sfera de influență: de la invazia din Ungaria (1956) și Cehoslovacia (1968) – intervenții menite să zdrobească orice deviere din „lagărul socialist” – până la războiul din Afganistan (1979-1989), care a fost o încercare de a împinge avanpostul sovietic în Asia Centrală. Fiecare dintre aceste acțiuni a fost prezentată acasă ca o necesitate strategică împotriva dușmanilor (contrarevoluționari, capitaliști, fundamentaliști etc.). Merită subliniat că războiul din Afganistan, soldat cu moartea a ~15.000 de soldați sovietici (mulți dintre ei ruși) și cu invalidarea morală a mii de tineri, a zdruncinat puternic mitul invincibilității URSS și al sensului providențial al sacrificiului. Mamele soldaților căzuți în munții Hindukuș au început să pună la îndoială public necesitatea acelei vărsări de sânge – era pentru prima dată când o mișcare anti-război prindea contur într-o societate sovietică altminteri controlată. Afganistanul a fost pentru ruși un conflict confuz și demoralizant, perceput de mulți drept „Vietnamul nostru”: soldații nu înțelegeau de ce luptă într-o țară străină împotriva unor localnici care nu le amenințaseră direct patria. La întoarcere, veteranii au găsit o societate care îi ignora sau chiar îi disprețuia; mitul eroului victorios nu se potrivea cu realitatea înfrângerii rușinoase. Această experiență a contribuit la erodarea regimului sovietic, care în 1991 s-a prăbușit – și pe fondul epuizării economice cauzate de militarizarea excesivă, dar și din cauza cineticii războinice care începuse să se întoarcă împotriva sa.

După prăbușirea URSS, Rusia a intrat într-o scurtă perioadă de retragere și introspecție: anii ’90, sub președintele Boris Elțîn, au fost marcați de haos economic și o aparentă oboseală de război. S-ar fi putut crede atunci că ciclul istoric al conflictelor sângeroase s-a încheiat și că sufletul rus, răvășit de suferințe, dorește în sfârșit pace și normalitate. Însă chiar și în acel deceniu, Rusia a fost implicată într-un conflict intern brutal: Războiul Cecen (în două etape: 1994-1996 și 1999-2000). Cecenia, o mică republică musulmană din Caucaz, și-a declarat independența, iar Moscova a reacționat cu o campanie militară nemiloasă pentru a o readuce sub control. Primul război cecen a fost un dezastru pentru armata rusă – slab pregătită și demoralizată – care a suferit pierderi grele și a trebuit să se retragă temporar, lăsând în urmă imagini șocante cu orașe devastate (precum Groznîi) și cu soldați tineri uciși inutil. Societatea rusă, la acea vreme relativ liberă, a dezbătut aprins acea campanie; multe voci acuzau că din nou tinerii ruși sunt trimiși să moară într-un război colonial fără sens, generat de ambițiile unor generali și politicieni. Totuși, în loc să marcheze un divorț de mentalitatea militaristă, eșecul cecen a pregătit terenul pentru reînvierea ei sub altă formă.

Ascensiunea la putere a lui Vladimir Putin la începutul anilor 2000 a marcat revenirea în forță a conceptului de lider providențial și a retoricii războinice în Rusia. Putin s-a prezentat ca omul trimis să salveze Rusia de umilința și slăbiciunea de după 1991. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să câștige al doilea război cecen (1999-2000) cu o cruzime feroce, distrugând orice rezistență cecenă și reinstalând controlul Moscovei. Pentru populația rusă, deja speriată de atentatele teroriste petrecute în acei ani (atribuite cecenilor), victoria lui Putin în Cecenia a reaprins mândria militară. Mass-media rusească, pe care noul președinte o controla din ce în ce mai strâns, a început iar să glorifice armata, să vorbească despre eroii căzuți și misiunea de a apăra integritatea țării. După un deceniu de derută, discursul oficial a readus narațiunea dușmanului: teroriști, extremiști, Occidentul perfid care ar sprijini destabilizarea Rusiei etc. Poporului i s-a spus că trebuie să fie vigilent și unit în jurul conducătorului, pentru că amenințările abundă.

Putin a înțeles foarte bine lecțiile istoriei ruse: un popor speriat și mândru totodată poate fi manevrat să accepte un regim autoritar și aventuri militare, dacă crede că astfel se protejează pe sine și își reînnoiește gloria națională. În anii 2000, odată cu consolidarea regimului său, Putin a promovat intens un revizionism istoric: a reabilitat simbolurile imperiale și sovietice (stema cu acvila țaristă stă alături de steaua roșie sovietică în diverse contexte), a ridicat în slăvi rolul URSS în WWII și a început să prezinte dizolvarea Uniunii Sovietice drept cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. În paralel, a cultivat propria imagine de lider salvator – un țar modern care va reda Rusiei puterea pierdută și o va apăra de umilințe. Această viziune mesianică a fost întâmpinată cu entuziasm de mulți ruși, mai ales după șocul tranziției anilor ’90. Sondajele după anexarea Crimeei în 2014, de exemplu, arătau un nivel de aprobare pentru Putin de peste 80%, alimentat tocmai de satisfacția imperială reînviată: „în sfârșit Rusia ripostează și își ia înapoi ce-i al ei, nu ne mai calcă nimeni în picioare”.

Astfel, în ultimele două decenii, sub conducerea lui Putin, Rusia a revenit la o politică externă beligerantă: războiul cu Georgia din 2008 (prezentat ca o intervenție de protejare a populației pro-ruse din Osetia de Sud), anexarea Crimeei și alimentarea conflictului din Donbas în 2014 (justificate ca reunirea rușilor cu „mama Rusie” și apărarea lor de „naziștii” ucraineni) și, culminând, invazia la scară largă a Ucrainei în 2022. În fiecare caz, propaganda a urmat același tipar providențial: Putin ar fi liderul trimis să refacă dreptatea istorică, Occidentul și NATO sunt dușmanii conspiratori ce vor să distrugă Rusia, iar poporul rus trebuie să strângă rândurile într-un „război sfânt” modern pentru supraviețuire și demnitate. Practic, s-au îmbinat toate miturile trecutului: retorica apărării credinței (cu insinuări că Rusia luptă împotriva decadenței morale occidentale), retorica panslavistă (Rusia „salvează” pe rușii și slavii de pretutindeni), nostalgia sovietică (luptăm din nou contra naziștilor, ca în 1941) și ambiția imperială (Rusia ca mare putere dominând Eurasia). Liderul providențial Putin apare în propaganda internă ca un nou Petru cel Mare sau un nou Stalin, neșovăielnic și binecuvântat de destin să poarte Rusia prin foc și sabie spre o nouă epocă de glorie.

În concluzie, de la cnejii medievali până la președintele actual, conducătorii ruși au folosit mesianismul politic pentru a legitima războaiele în fața poporului. Fie că invocau Dumnezeu, fraternitatea slavă, destinul istoric sau ideologia revoluționară, ei s-au poziționat drept mari salvatori care știu mai bine ce trebuie făcut și pretind supunere necondiționată. Poporului i s-a inculcat ideea că loialitatea față de conducător și față de patrie se verifică suprem pe câmpul de luptă. În secțiunea următoare vom vedea cum a trăit efectiv poporul rus aceste războaie – cu ce preț uman și cu ce reacții emoționale – pentru a înțelege cum s-a forjat în mentalul colectiv convingerea că Rusia este mereu în război cu cineva.

Un șir neîntrerupt de războaie: istoria însângerată a Rusiei

Privind în urmă peste veacuri, devine evident că istoria Rusiei este marcată de aproape neîntrerupte conflicte armate. Rar a trecut o generație fără ca tinerii ruși să fie trimiși pe front undeva, fie în imensitatea stepei, fie în munți îndepărtați sau în mijlocul Europei. Această succesiune de războaie, fiecare cu povara sa de pierderi și traume, a contribuit masiv la modelarea psihologiei naționale. Pentru a avea o viziune de ansamblu, iată o listă cronologică a principalelor conflicte în care Rusia a fost implicată și semnificația lor:

  • Secolele XIII-XV – Invazia și jugul tătaro-mongol: Popoarele rusă aflate în cnezatele medievale au suferit cucerirea mongolă (Batu Han, 1237-1240) și apoi dominația Hoardei de Aur timp de peste două secole. Această perioadă traumatică a implantat adânc sentimentul de umilință națională și nevoia de eliberare prin luptă. Prin 1380 (bătălia de pe Kulikovo) rușii au gustat prima victorie importantă contra tătarilor, iar în 1480 Ivan al III-lea a refuzat să mai plătească tribut Hoardei, marcând sfârșitul oficial al jugului. Această experiență timpurie a condiționat mentalul rus spre ideea că țara lor poate fi devastată de invazii brutale, deci trebuie mereu să fie puternică militar ca să supraviețuiască.
  • Secolele XVI-XVII – Formarea statului moscovit și luptele de consolidare: După alungarea tătarilor, Marele Cnezat al Moscovei (viitorul țarat) s-a extins agresiv. Ivan cel Groaznic a purtat Războiul Livonian (1558-1583) împotriva statelor baltice și a Poloniei, încercând să obțină ieșire la Marea Baltică – a eșuat, lăsând țara epuizată financiar și demografic. A urmat apoi perioada de anarhie numită „Vremurile Tulburi” (1598-1613), când invazii poloneze și războiul civil aproape au destrămat statul. În 1612, voluntarii ruși conduși de Minin și Pojarski au eliberat Moscova de ocupanții polonezi – un eveniment comemorat ca dovadă a patriotismului popular. Din aceste secole zbuciumate, rușii au deprins teama de haos intern și intervenții străine, convingându-se că numai o armată puternică și un conducător ferm pot ține țara întreagă.
  • Secolul XVIII – Marșul spre statutul de imperiu mondial: Aceasta este epoca marilor războaie de expansiune sub Petru cel Mare și împărăteasa Ecaterina cea Mare.
    • Războiul Mare Nordic (1700-1721) contra Suediei a dat Rusiei acces la Baltică (victoria de la Poltava, 1709, a intrat în legendă).
    • Războaiele ruso-turce (multiple conflicte între 1768 și 1792) sub Ecaterina II au adus Crimeea și acces la Marea Neagră, precum și rolul de garant al supremației ortodoxe în Balcani.
    • Participarea la coalițiile anti-Napoleon a fost iar semnificativă: rușii l-au înfrânt pe Napoleon în 1812, apoi au mers până la Paris în 1814 ca învingători.
    • La finele secolului XVIII, imperiul rus își împărțise Polonia cu vecinii și ajunsese să stăpânească teritorii enorme pe trei continente.
    • Toate aceste războaie victorioase au întărit sentimentul național de invincibilitate și mândrie, dar au și obișnuit populația cu ideea că sacrificiul militar este răsplătit cu glorie. Din păcate, au existat și reacții adverse: de exemplu, mulți soldați ruși întorși din campaniile europene (ca cele împotriva lui Napoleon) au aderat la idei liberale și au inițiat revolta decembristă (1825) contra autocrației – semn că experiența războiului i-a făcut să pună la îndoială regimul.
  • Secolul XIX (a doua jumătate) – Întâlnirea dureroasă cu modernitatea militară:
    • Războiul Crimeii (1853-1856) împotriva unei coaliții Occidentale (Imperiul Otoman sprijinit de Franța și Marea Britanie) a fost un șoc național. Rusia a suferit o înfrângere majoră, Sevastopolul a căzut după un asediu lung, iar reputația țarului Nicolae I s-a prăbușit – el însuși murind în timpul războiului, se zice că de durere și rușine. Poporul rus a resimțit pentru prima oară clar inapetența tehnologică față de Vest și a cerut schimbare: țara trebuia reformată ca să nu mai fie astfel umilită. Urmare a fost abolirea iobăgiei și timid început al modernizării sub Alexandru II, dar și un complex de inferioritate militară față de puterile occidentale.
    • Războiul ruso-turc din 1877-78, menționat anterior, a oferit revanșa: rușii au învins din nou Imperiul Otoman, cucerind Plevna și ajungând la porțile Constantinopolului. Poporul rus a sărbătorit acea victorie ca pe o reparație istorică și o dovadă că Rusia este încă mare. Totuși, marile puteri au intervenit diplomatic (Congresul de la Berlin 1878) și au temperat câștigurile rusești, ceea ce i-a frustrat pe mulți ruși și a alimentat sentimentul că „Occidentul ne fură victoriile” – un resentiment prezent și azi.
    • Războiul ruso-japonez (1904-1905) a fost menționat ca fiasco militar: Rusia, cu tot prestigiul ei, a fost învinsă de Japonia, o țară considerată de ruși „inferioară” (și pe care propaganda țaristă o zugrăvise rasist). Înfrângerea rușinoasă de la Tsushima (flota rusă anihilată) și capitularea Port Arthur au demolat moralul. Revoluția din 1905 a fost direct legată de nemulțumirea față de acest război pierdut inutil. Astfel, la 1905 poporul a transmis clar monarhiei: legitimitatea voastră e șubredă dacă ne duceți în dezastru militar.
  • Secolul XX – Războaie mondiale și confruntări ideologice:
    • Primul Război Mondial (1914-1917) – discutat – a fost cimitirul dinastiei Romanov. Milioane de soldați țărani ruși au murit, frontul s-a prăbușit, iar în spate foametea a stârnit revoluția. În plus, rușii au trăit umilința Tratatului de la Brest-Litovsk (1918), când noul guvern bolșevic, disperat să iasă din război, a acceptat pierderi teritoriale masive în favoarea Germaniei. Deși aceste teritorii au fost recuperate după ce Germania a pierdut războiul, memoria lui Brest-Litovsk a lăsat o rană: a fost perceput ca un dictat al Occidentului asupra Rusiei slăbite – alimentând mai târziu tezele propagandei sovietice despre „răzbunarea” Occidentului.
    • Războiul Civil Rus (1918-21) și intervențiile străine: după revoluție, Rusia s-a fracturat, iar puterile occidentale (și vecinii precum Polonia, România, Japonia) au intervenit militar în haosul din fosta Rusie, susținând diverse facțiuni anti-bolșevice. Chiar dacă intervențiile au fost limitate, bolșevicii au folosit intens acest episod pentru a sădi în mentalul sovietic ideea că „toată lumea a vrut să ne distrugă” și doar eroismul roșiilor a salvat patria. Au apărut legende precum cele ale cavaleriei lui Budionnîi sau ale vasului de război Aurora, care glorificau lupta revoluționară. În același timp, foametea și teroarea roșie din acei ani au traumatizat populația civilă – dar despre suferința acestora nu s-a vorbit, povestea oficială a reținut doar gloria victoriei comuniste.
    • Al Doilea Război Mondial (1941-1945) – deja detaliat – a fost apogeul. Victoria împotriva Germaniei naziste și a Axei a venit cu sacrificii incomensurabile. În orice altă țară, o asemenea catastrofă umană ar fi generat poate un puternic curent pacifist. În URSS/Rusia, dimpotrivă, a generat un cult al războiului victorios: 9 Mai a devenit cea mai importantă sărbătoare națională, veteranii (cel puțin în primii ani) erau tratați ca sfinți seculari, iar fiecare familie își amintea pe cineva căzut ca pe un martir. Paradoxal, ororile războiului au fost în bună măsură uitate sau cosmetizate, în schimb faptele de vitejie și marile bătălii (Stalingrad, Kursk, Berlin etc.) au fost povestite iar și iar. În literatura și cinematografia sovietică, soldatul rus apare ca un om simplu, pașnic, care devine erou prin circumstanțe – o imagine romantică menită să reconcilieze caracterul pașnic al sufletului rus cu realitatea violentă a frontului.
    • Războiul Rece (1947-1991): deși n-a fost un război „fierbinte” între superputeri, pentru ruși el a fost trăit psihologic ca un conflict permanent cu Vestul. Au existat totuși și confruntări armate limitate: trupe sovietice au fost implicate în Războiul din Coreea (1950-53) neoficial (piloți ruși în avioane chineze), în Criza rachetelor din Cuba (1962) prin dislocarea de armament strategic și, cum am spus, în reprimarea unor revolte în țările-satelit. Războiul Rece a implicat și un efort militar uriaș: milioane de tineri ruși au făcut stagiul militar obligatoriu, mereu antrenați pentru eventualitatea unui conflict nuclear sau convențional cu NATO. S-au construit adăposturi antiatomice, s-au organizat exerciții civile de protecție, educația școlară includea „pregătirea patriotică”. Copiii cântau despre pace, dar desenau și tancuri și rachete. Pe scurt, starea de asediu mental a fost permanentă.
    • Războiul din Afganistan (1979-1989): ultimul mare efort militar al URSS a fost totodată lecția de deznădejde. Trimisă să susțină un guvern comunist în Kabul și să lupte contra mujahedinilor islamiști (sprijiniți de SUA), Armata Roșie s-a afundat într-un conflict de gherilă fără ieșire. Zeci de mii de soldați ruși au fost răniți sau uciși, tehnica militară a fost făcută scrum de rachetele Stinger americane, iar moralul trupelor s-a prăbușit. Veteranii afganezi povestesc despre deziluzia profundă: unora li se spusese că merg să ajute poporul afgan prieten, însă s-au trezit urâți ca ocupanți; alții credeau că luptă contra teroriștilor, dar nu înțelegeau furia localnicilor împotriva lor; la întoarcere în URSS, nu erau primiți cu triumf, ci cu tăcere jenantă. În 1989, retragerea din Afganistan a fost aproape clandestină, fără onoruri, fiind percepută ca o înfrângere. Trauma Afganistan a generat în societate un sentiment difuz de „niciodată să nu mai facem asta”, însă în scurt timp URSS s-a prăbușit și atenția publică a fost acaparată de probleme interne.
  • Perioada post-sovietică (1991-prezent) – Conflicte regionale și renașterea militarismului rus:
    • În anii ’90, Rusia a evitat implicarea directă în războaie externe majore, fiind ea însăși în criză. Totuși, a susținut tacit facțiuni proruse în conflicte post-sovietice (Transnistria 1992, Abhazia și Osetia de Sud în Georgia 1991-92, Karabah etc.), menținând ideea că are interese de apărat în fostul imperiu.
    • Războaiele din Cecenia (1994-96, 1999-2000) – discutate – au readus imagini de coșmar: orașe rase de bombardamente, civili terorizați, soldați conscripți trimiși fără pregătire să lupte contra gherilelor cecene. Primul război a fost pierdut, al doilea câștigat prin tactici brutale (inclusiv crime împotriva civililor). Aceste războaie au marcat tinerele generații de soldați ruși cu cinism și cruzime – de exemplu, s-a constatat că cei care au luptat în Groznîi au devenit adesea nucleul forțelor ultranaționaliste sau al rețelelor mafiote la întoarcere, traumatizați și desensibilizați la violență. Societatea rusă în ansamblu a preferat însă să uite repede de Cecenia, mai ales după ce Putin a proclamat „pacificarea” și a instalat un regim marionetă acolo. Acest refuz de a procesa critic ceea ce s-a întâmplat a lăsat, totuși, o moștenire morală toxică: s-a creat precedentul că orice republică care sfidează Moscova va fi făcută una cu pământul, iar rușii de rând s-au resemnat cu asta.
    • Conflictul cu Georgia (2008): Într-un episod de cinci zile, forțele ruse au intervenit în Georgia sub pretextul apărării Osetiei de Sud și Abhaziei. A fost prima ofensivă militară a Rusiei peste granițe după Războiul Rece. Rușii au resimțit-o ca pe o demonstrație de forță reușită: armata rusă și-a impus voința rapid, iar Occidentul nu a intervenit militar. Regimul Putin a exploatat momentul pentru a transmite populației mesajul că Rusia și-a recăpătat capacitatea de proiectare a puterii, că umilințele anilor ’90 s-au terminat.
    • Ucraina 2014 și 2022: În 2014, sub șocul revoluției pro-occidentale de la Kiev, Putin a decis anexarea Crimeei (peninsulă strategică cu majoritate rusofonă) și a sprijinit înarmarea unei rebeliuni separatiste în Donbas (estul Ucrainei). Evenimentele au fost vopsite pentru consumul intern în culori strălucitoare: Crimeea „s-a întors la patria-mamă” fără vărsare de sânge, un triumf istoric; iar rebelii din Donbas erau prezentați ca eroi ce refac Novorossia cu ajutor fratern rus. Sentimentul imperial a explodat – rușii au jubilat că „am dat peste nas Vestului”. Dar acest semi-război a mocnit opt ani, până în 2022, când Putin a declanșat invazia totală a Ucrainei. Aceasta a fost transformată propagandistic în apogeul psihozei războinice: statul rus clamează că se află într-o confruntare existențială nu doar cu Ucraina, ci cu întreg „Occidentul colectiv” care ar vrea distrugerea Rusiei. Se vehiculează termeni ca „denazificare” (etichetând regimul de la Kiev drept nazist) și „cruciadă împotriva satanismului occidental”, reactivând cele mai primare temeri și prejudecăți istorice. Războiul actual, sângeros și neprovocat, este justificat de Kremlin printr-o combinație de minciuni geopolitice și mesianism: chipurile NATO punea în pericol integritatea Rusiei, iar Rusia „nu a avut de ales” decât să atace prima, pentru a-și proteja poporul și valorile. Această narațiune este tipic psihozei asediului – o patologie politică pe care o vom analiza detaliat în secțiunea următoare.

Soldați sovietici ridicând drapelul roșu deasupra clădirii Reichstagului în Berlin, mai 1945 – imagine iconică a victoriei totale obținute cu prețul a milioane de vieți. Glorificarea acestei victorii a cultivat în mentalul rusesc mândria justificatoare a oricărui nou „război pentru supraviețuire”, accentuând percepția unui destin eroic al națiunii în veșnic conflict cu forțe ostile.

Am trecut, așadar, printr-o succesiune aproape neîntreruptă de războaie care au implicat Rusia direct. Bilanțul uman cumulat sfidează imaginația: de la masacrele tătare din Evul Mediu la sutele de mii de morți pe câmpiile Europei în epoca lui Napoleon; de la milioanele de soldați și civili pieriți în Marele Război și WWII, la victimele gulagului și ale represiunilor asociate cu starea de război; de la tinerii mutilați în Afganistan la cei căzuți astăzi pe frontul din Ucraina. Puține popoare au îndurat atâtea suferințe legate de conflictul armat. Cum a rezistat sufletul rus? Se poate observa un mecanism repetitiv: fiecare generație a fost educată să mitologizeze sacrificiile celei dinainte, să găsească sens în ele și să fie gata la rândul ei să își verse sângele. În loc să se rupă lanțul violenței, el s-a tot perpetuat, alimentat de propagandă și de memoria selectivă care evidențiază doar gloria, nu și absurditatea războaielor trecute.

Totodată, trebuie spus că nu toate aceste conflicte au fost primite pasiv de popor. Am menționat deja câteva momente de saturație: 1905 (revolta după eșecul cu Japonia), 1917 (revoluția după dezastrul din WWI), chiar 1989 (proteste timide contra războiului afgan). Astăzi, există ruși care se împotrivesc războiului din Ucraina (din păcate, puțini și reduși rapid la tăcere). Semn că, undeva în adânc, firea pașnică a omului simplu încearcă să strige împotriva veșnicei trimiteri la moarte. Însă, per ansamblu, sindromul războiului pare mereu să revină și să domine. Pentru a înțelege de ce, trebuie să examinăm cum a fost construită psihologia colectivă a rușilor față de război: ce anume îi face să accepte repetitiv acest destin tragic și cum îi afectează la nivel emoțional și moral.

Poporul și războiul: între eroism, resemnare și traumatizare

Cum se împacă așadar sufletul rus obișnuit cu șirul nesfârșit de războaie prin care a trecut? În mod paradoxal, experiența istorică a creat în ruși atât calități remarcabile de soldați și supraviețuitori, cât și răni psihice adânci și atitudini ambivalente față de violență. Pe de o parte, propaganda de stat (țaristă, sovietică sau putinistă) a cultivat permanent cultul eroismului militar. Încă din copilărie, rușii aud povești cu eroi de război, cântă cântece patriotice și sunt învățați să-și venereze veteranii. Există un întreg panteon de figuri militare ridicate la rang de simboluri: de la Aleksandr Nevski (prințul medieval care a înfrânt cavalerii teutoni) la generalul Jukov (eroul WWII) ori cosmonautul Gagarin (tot un fel de „soldat” victorios, în cursa spațială). Manualele școlare subliniază mereu vitejia ostașilor ruși, în timp ce jertfele lor sunt prezentate ca voluntare și nobile. Acest proces educativ produce, în mod ideal pentru regim, cetățeni dispuși să repete faptele glorioase ale înaintașilor. În anii recenți, sub Putin, s-au format organizații de tineret cu caracter semi-militar (de exemplu, mișcarea „Yunarmia”), se organizează cu fast reconstituiri ale bătăliilor din WWII, iar în școli s-au reintrodus ore de pregătire militar-patriotică. Mesajul este clar: să nu uităm niciodată că străbunii noștri au fost eroi și că și noi trebuie să fim gata să le urmăm pilda.

Această glorificare a eroismului are însă și un revers interiorizat: rușii obișnuiți au dezvoltat un fel de complex al datoriei. Mulți simt, chiar dacă nu o exprimă, că dacă patria îi cheamă la arme, nu au dreptul moral să refuze – altfel ar trăda memoria celor căzuți înaintea lor. Este o presiune psihologică puternică, vizibilă în special în comunitățile tradiționale și în familiile militarilor. De Ziua Victoriei (9 Mai), când se defilează cu portretele bunicilor veterani, atmosfera e solemnă: se transmite din generație în generație legământul de a apăra țara. În plus, biserica ortodoxă rusă sprijină această atitudine, prezentând adesea serviciul militar ca pe o faptă creștină de protejare a aproapelui și sfințind armele soldaților ce pleacă la luptă. Astfel, pentru un tânăr rus, a spune „nu vreau să merg la război” îl poate stigmatiza ca laș sau „om fără Dumnezeu și fără patrie” în ochii multora.

Pe de altă parte, oricât s-ar glorifica eroismul, realitatea brutală a războiului lasă urme de traumă și cinism în societatea rusă. Cei care se întorc de pe front – fie invalizi, fie suferind de tulburări psihice (sindrom post-traumatic) – întâmpină deseori lipsă de înțelegere sau asistență. În URSS, veteranii WWII s-au bucurat de respect, dar cei din războaiele „neoficiale” (Ungaria ’56, Afganistan) au fost marginalizați. Familiile care își pierd fii în conflicte se lovesc de un zid al tăcerii și al nepasării birocratice. În Rusia de azi, de exemplu, cadavrele soldaților morți în Ucraina sunt aduse uneori în secret, în sicrie de zinc, și îngropate fără onoruri, pentru a nu atrage atenția publică. Autoritățile au mers până la a interzice oficialilor locali să publice liste cu numele celor căzuți, ca nu cumva numărul real al pierderilor să devină cunoscut. Această ascundere a suferinței produce și mai multă alienare: rudele celor morți se simt înșelate, dar le este teamă să vorbească; ceilalți cetățeni rămân în necunoștință despre costul uman și pot continua să creadă propaganda glorificatoare.

Istoria rusă are episoade sfâșietoare în care reacția populară la pierderile de vieți a fost suprimată. Un exemplu sunt așa-numitele „Comitete ale mamelor soldaților” apărute în anii ’80 la finele războiului afgan și revigorate în anii ’90 după Cecenia. Aceste grupuri de mame curajoase au cerut guvernului socoteală pentru fiii lor trimiși la moarte fără sens și au militat pentru abrogarea serviciului militar obligatoriu. Deși au câștigat oarecare simpatie publică la vremea lor, autoritățile le-au discreditat (propaganda le prezenta ca „agenți străini” sau naive manipulate) și, în final, activismul lor a scăzut. În ultimul an, după mobilizarea din septembrie 2022, mamele soldaților ruși trimiși pe frontul ucrainean au încercat din nou să protesteze pentru condițiile inumane în care luptă fiii lor, dar regimul Putin le-a redus la tăcere (au organizat o întâlnire televizată a lui Putin cu pretinse „mame de militari”, de fapt femei din aparat, ca să creeze impresia de dialog). Această cenzurare a durerii indică modul in care statul rus preferă să gestioneze relația poporului cu războiul: glorificare abstractă a eroilor, dar niciun spațiu pentru compasiune reală față de victimele individuale. Individul contează doar ca parte a masei eroice; altminteri, suferința lui personală e un preț despre care nu se vorbește.

Un alt efect psihologic major al istoriei războinice este obișnuința rușilor cu brutalitatea. De-a lungul generațiilor, expunerea repetată la violență extremă a făcut ca anumite comportamente să fie normalizate. În Armata Țaristă și apoi în Armata Sovietică exista o cultură a durității: soldații erau adesea bătuți de ofițeri, exista așa-numitul dedovșcina – un ritual de tortură și umilire a noilor recruți de către veterani, care a cauzat nenumărate traume. Această practică barbară, tolerată tacit, a transformat serviciul militar într-o școală a cruzimii: tinerii învățau că forța brută domină, compasiunea e slăbiciune, și aduceau apoi această mentalitate în viața civilă sau pe front. De aceea, armata rusă are o tristă reputație de acte de violență necontrolată – de exemplu, jafuri, violuri și execuții sumare comise de militari ruși în cecenia sau, mai recent, în Ucraina (cazul Bucea și multe altele). Aceste comportamente nu sunt accidentale, ci reflectă un proces de desensibilizare îndelungat. Când propaganda de acasă le repetă soldaților că adversarul nu e cu adevărat uman (ba „banderist nazist”, ba „terorist”, ba „spion occidental”), iar superiorii lor închid ochii la abuzuri, rezultatul este degradarea morală completă: oameni altfel obișnuiți devin torționari convinși că li se permite orice în numele patriei. Pe termen lung, asemenea experiențe macină sufletul unei nații. Rușii ajung să creadă că războiul înseamnă inevitabil atrocități – și fie le justifică, fie se refugiază în cinism („toți fac la fel, de ce am fi noi diferiți?”). Aceasta erodează empatía colectivă și normalitatea morală.

Cu toate acestea, nu putem spune că rușii ca indivizi iubesc războiul – mai degrabă îl tolerează resemnați. Un proverb rusesc spune: „Если надо, значит надо” („Dacă trebuie, atunci trebuie”). Această atitudine fatalistă se traduce prin acceptarea inevitabilității ordinului primit: dacă statul declară mobilizare, majoritatea se supun, chiar dacă în sinea lor n-ar vrea să meargă. Fenomenul s-a văzut clar în septembrie 2022: la anunțul mobilizării parțiale pentru frontul ucrainean, zeci și sute de mii de bărbați ruși de vârstă militară au ales să fugă din țară (spre Kazahstan, Georgia, Europa) decât să fie încorporați – un semn clar că nu aveau niciun chef de război. Însă cei care nu au reușit să plece sau nu și-au permis, s-au conformat docil ordinului de încorporare. Mulți nici nu știau exact de ce și împotriva cui vor lupta; știau doar că „așa vrea statul” și că refuzul ar duce la închisoare sau ostracizare. Această obediență pasivă derivă din secole de autoritarism în care inițiativa individuală a fost suprimată. Societatea rusă s-a deprins să nu-și chestioneze conducătorii, mai ales în chestiuni de securitate națională. Prin urmare, chiar dacă în adânc mulți ruși nu cred în războiul actual, preferă să nu se gândească ori să caute moduri de a se sustrage personal, fără a confrunta direct puterea. Este un mecanism de supraviețuire psihică: depolitizarea – oamenii își văd de viața lor, încearcă să ignore ororile de pe front (care nici nu le sunt arătate complet, datorită cenzurii), și speră să-i ocolească necazul. Această tăcere majoritară nu semnalează entuziasm pentru război, dar serveste obiectiv interesele regimului, care poate continua ostilitățile fără opoziție internă viguroasă.

Există totuși și un nucleu de ruși care au interiorizat complet psihoza belicoasă: acei ultra-patrioți zeloși, vizibili la manifestațiile cu stegulețe „Z” (simbolul invaziei Ucrainei). Pentru aceștia – nu puțini – războiul a devenit aproape un mod de viață sau o religie laică. Ei vorbesc exaltat despre distrugerea Occidentului decadent, despre jertfa Rusiei pentru purificarea lumii, despre bombele nucleare ca soluție finală. Astfel de atitudini seamănă izbitor cu fascismul de masă, unde moartea pentru patrie e glorificată necritic. „Suntem ruși, adevărul e cu noi!” scandează acești oameni, citând un slogan din cultura pop (filmul Brat-2) care a prins rădăcini adânci. Ei cred sincer că adevărul și dreptatea aparțin Rusiei și că orice război purtat de ea, chiar ofensiv, e de fapt defensiv și justificat. Un psiholog ar spune că la acest segment al populației avem de-a face cu spălare pe creier combinată cu transfer identitar: indivizii își proiectează propriile frustrări și insecurități asupra imaginii de dușman, găsesc un sens vieților lor în a se simți parte dintr-o cruciadă măreață condusă de Putin. E ca un fel de psihoză colectivă, în care realitatea obiectivă (de exemplu faptul că Rusia a invadat o țară vecină fără motiv legitim) e negată complet, iar în locul ei este implantată o realitate fictivă (Rusia se apără de NATO care vrea să o distrugă, salvează ruși de un genocid imaginar etc.).

În concluzie, atitudinea poporului rus față de război este un amestec complex de educație în spiritul eroismului, resemnare fatalistă și traumă transgenerațională. Rușii pot fi foarte bravi pe câmpul de luptă – istoria o dovedește – atunci când cred în cauză sau nu au de ales, dar asta nu înseamnă că natura lor e setată pe cucerire și violență gratuită. Mai degrabă, este setată pe supraviețuire și adaptare sub regimuri dure. Când propaganda le spune că nu există alternativă, că dușmanii îi vor extermina, rușii strâng din dinți și se supun, devenind temut de rezistenți. Dar dacă li se oferă alternative pașnice și prosperitate, cei mai mulți ar prefera categoric pacea. Din nefericire, de prea puține ori în istorie li s-a dat această șansă. Secol după secol, conducătorii i-au convins că trebuie „să strângă cureaua” și să meargă la luptă. S-a creat astfel un fel de ciclu vicios psihologic: rușii se așteaptă aproape fatalist la noi privări și bătălii, iar conducătorii profită de această așteptare pentru a rămâne la putere, punând orice eșec intern pe seama unui conflict extern care reclamă sacrificii.

Vom analiza acum direct ideea centrală: acea psihoză a cetății asediate care menține Rusia într-un război imaginar permanent cu restul lumii și servește drept catalizator pentru tot ce am discutat – mania liderilor, propaganda, obediența maselor și violența dezlănțuită.

Sindromul cetății asediate: Rusia împotriva lumii întregi

Una dintre constantele discursului politic rus, de la cronicarii medievali până la propagandiștii de televiziune ai lui Putin, este insistarea că Rusia este mereu amenințată. Dușmanul extern ocupă un loc central în imaginarul colectiv rus, într-o măsură greu de găsit la alte națiuni de mărimea și puterea ei. Chiar și atunci când Rusia a fost la apogeul forței sale (să zicem în 1945 sau în anii ’70, cu arsenal nuclear imens), conducătorii au prezentat-o tot ca pe o victimă potențială a agresiunii altora. Acest fenomen poartă numele de „sindrom al cetății asediate” (osazhdennaia krepost’ în rusă) și descrie mentalitatea unei comunități care se percepe perpetuu înconjurată de primejdii, obligată să stea în gardă și să riposteze oricând.

Rădăcinile sindromului se pierd în vechime, în traumele invaziilor mongole și tătare. Frica de invadatori veniți din stepele fără sfârșit a fost întemeiată atunci și transmisă prin legendă. Apoi, în secolele ulterioare, au existat destule episoade care să reconfirme sentimentul de asediu: polonezi la Kremlin în 1610, suedezi ajunși la Poltava, francezi în Moscova în 1812, germani la porțile Leningradului și Moscovei în 1941. Fiecare generație a avut „demonii” săi străini de care să se teamă. Conducătorii ruși au fost experți în a exploata politic aceste temeri. Ei au creat mereu narativul că Rusia nu duce războaie de cucerire, ci doar răspunde unor amenințări sau provocări. Chiar și atunci când Rusia anexează teritorii, o prezintă ca pe o măsură de apărare (exemplu: ocuparea țărilor baltice în 1940 a fost justificată de URSS ca necesară pentru a crea un „tampon defensiv” contra Germaniei – deși în fapt a fost cotropire). Această retorică a autoapărării continue a dus la un paradox: cel mai întins stat din lume se consideră în permanență încercuit și primejduit. Evident, logica realității ar spune că e absurd ca un colos cu arsenale nucleare să se teamă de țări mult mai mici. Dar logica psihologică e alta: rușii au fost condiționați să vadă nu proporțiile, ci intențiile malefice atribuite altora.

În societatea sovietică, sindromul cetății asediate a fost practic ridicat la rangul de dogmă oficială. Manualele de istorie vorbeau despre „Capitalist Encirclement” (încercuirea capitalistă) a patriei socialiste. Fiecare elev știa că după 1917 toate puterile imperialiste visau să distrugă tânărul stat al muncitorilor și de aceea poporul sovietic a trebuit să trăiască sub amenințare. Stalin a instrumentalizat aceste spaime pentru a-și justifica dictatura – de pildă, la procesele-spectacol din anii ’30, acuza deseori comploturi plătite de străini, sabotoare trimiși de Polonia sau Japonia etc. Întreaga epocă stalinistă s-a derulat sub semnul „veghei patriotice”: oamenii erau îndemnați să-și toarne vecinii dacă aud vreo vorbă suspectă – căci orice nemulțumit era etichetat spion extern; profesorii spuneau copiilor că Hitler poate ataca oricând, deci trebuie să fie gata. Acea ambianță sufocantă de suspiciune a produs, desigur, și rezultate contrare: mulți deveneau paranoici sau, dimpotrivă, amorțiți la frică. Dar, per ansamblu, rușii au încorporat ideea că ei sunt ținta permanentă a invidiei și agresivității altora. Până și în artă se vede: în literatura și cinematografia sovietică, agentul străin perfid e un personaj frecvent, iar Mama Rusia e mereu curtată sau amenințată de forțe din afară.

După 1991, ar fi existat poate șansa ruperii de această mentalitate. Rusia post-comunistă nu mai avea inamici declarați; Occidentul chiar a încercat integrarea ei (NATO a semnat un parteneriat cu Moscova, UE a acordat ajutoare etc.). Însă complexul de asediu nu s-a evaporat, pentru că noul regim Putin l-a reactivat curând ca instrument de control. Pentru a-și consolida puterea, Putin avea nevoie de un dușman care să justifice deriva autoritară. Inițial, acel dușman a fost terorismul cecen/islamist – foarte convenabil la începutul anilor 2000, când și Occidentul era lovit de atentate islamiste. Dar pe măsură ce Rusia a redevenit o autocrație stabilă, propaganda a mers înapoi la dușmanul favorit: Occidentul. Zilele acestea, dacă urmărești televiziunile de stat rusești, aproape că nu există buletin de știri fără menționarea planurilor „hainelor” americani sau europeni împotriva Rusiei. Fie se spune că NATO extinde baze ca să încercuiască Rusia, fie că serviciile occidentale finanțează opozanți interni pentru a distruge „unitatea națiunii”, fie că sancțiunile economice sunt menite să înfometeze poporul rus. În această narațiune paranoică, chiar și lucrurile rele care se întâmplă din cauza corupției interne sau a incompetenței guvernului sunt atribuite unui sabotaj extern: dacă explodează o mină în Kuzbass, poate occidentalii au instigat; dacă scade nivelul de trai, sigur e din cauză că „ei” ne vor răul.

Un episod grăitor: în 2014, după ce Rusia a ocupat Crimeea, reacția Occidentului a fost destul de blândă (câteva sancțiuni și suspendarea Rusiei din G8). Cu toate acestea, propaganda rusă a urlat că „Occidentul vrea să pedepsească Rusia pentru că se ridică în picioare”. Orice sancțiune, oricât de punctuală, era prezentată ca dovadă a urii de secole a Vestului față de ruși. Memoria colectivă negativă (invaziile trecute) a fost mobilizată: s-a comparat retorica occidentală cu cea a lui Hitler, cu cea a lui Napoleon ș.a. Publicului i s-a insuflat ideea că ne așteptam la asta, nimic nou: Vestul a încercat mereu să ne distrugă, dar nu va reuși. Astfel, reacția majorității rușilor la conflictul cu Vestul a fost mai degrabă de sfidare încrâncenată decât de îngrijorare sau introspecție. Sindromul cetății asediate a generat un fenomen psihologic cunoscut: ralierea în jurul drapelului. Cu cât Rusia părea mai izolată și criticată internațional, cu atât rușii îndoctrinați strigau mai tare „Ura!” în sprijinul liderului care chipurile îi apără.

Practic, conducerea de la Kremlin folosește frica de dușmani pentru a obține consimțământul la reprimare internă și la agresiune externă. Se spune oamenilor: „Siguranța țării este prioritatea #1; restul (drepturi civile, bunăstare, alegeri libere) sunt luxuri secundare. Dacă ne slăbim vigilența, dușmanii ne vor distruge. Deci acceptați restricții și lupțiți când vi se cere.” Această idee a fost exprimată chiar textual de un ideolog rus: „Prioritatea nr.1 este apărarea poporului față de dușmani; restul (stat de drept, presă liberă etc) sunt chestiuni secundare, nu-i așa?”. Mulți ruși, antrenați decenii în această gândire, răspund afirmativ: da, mai bine fără libertate dar în siguranță, decât liberi și în pericol. Astfel se creează un cerc vicios autocratic: amenințarea (reală sau imaginară) justifică autoritarismul, iar autoritarismul întreține artificial simțământul amenințării pentru a se perpetua.

Psihoza asediului are și o puternică latură emoțională: amestecă teama cu orgoliul. Pe de o parte, rușii sunt speriați că „toți ne vor răul”. Pe de altă parte, li se spune că „toți ne urăsc pentru că suntem mari și puternici”. Adică dușmănia lumii e și un compliment pervers – dovada importanței Rusiei. Din această combinație de frică și auto-importanță se naște un naționalism agresiv, care nu se manifestă ca bucurie a vieții (cum e patriotismul pe timp de pace), ci ca furie defensivă. Oamenii se declară gata să se lupte „până la ultimul cartuș” pentru țară, fiind convinși că dacă cedează, dușmanul le va lua totul. În același timp, se simt ofensați de orice critică externă la adresa Rusiei – reacționând visceral, ca și cum le-ai insulta familia. Această hipersensibilitate e un simptom clar de insecuritate psihologică, dar regimul o alimentează ca pe o virtute: „rușii adevărați își apără țara de vorbele murdare ale străinilor”. Se ajunge la situații absurde: de pildă, dacă un oficial european spune „Rusia a încălcat dreptul internațional”, mass-media rusă se indignează: „Occidentul ne insultă! Vrea să ne dea lecții, ei care… (urmează o listă de crime occidentale istorice)”. Astfel, orice discuție rațională e blocată; reacția e strict emoțională și belicoasă.

În ultimii ani, propaganda rusă a ridicat miza până la dimensiuni aproape apocaliptice. Nu se mai vorbește doar de dușmani politici, ci de un conflict cosmic al valorilor. Retorica oficială spune că Rusia reprezintă spiritualitatea, tradiția și valorile adevărate, în timp ce Occidentul reprezintă ateism, libertinaj, degenerare morală (e.g. sunt exploatate teme ca drepturile LGBT, portretizate în Rusia ca ceva satanic impus de Vest). Acest cadru aproape eshatologic transformă războiul într-un Armageddon ideologic. La televiziune, anumiți „experți” vorbesc despre lupta împotriva unei „culturi a morții” occidentale, despre misiunea sacră a Rusiei de a salva lumea creștină. S-a ajuns până la a justifica eventualul folos nuclear nu doar strategic, ci „ca să curățăm omenirea”. Aceste idei extremiste nu sunt (încă) mainstream pentru toți rușii, dar dă tonul și radicalizează o parte a populației. Dacă crezi sincer că adversarul e întruparea răului absolut, orice compromis devine de neconceput; singura soluție e să-l distrugi înainte să te distrugă el. Astfel gândesc cei mai înfocați susținători ai războiului din Ucraina – considerându-l doar preludiul unui conflict inevitabil cu NATO însuși.

Ce efect are această psihoză asupra deciziilor concrete? În plan militar, duce la supra-reacție și escaladare. De exemplu, Rusia ar fi putut trăi pașnic cu perspectiva Ucrainei orientându-se spre Vest (chiar și spre NATO), căci nu era o amenințare reală iminentă. Dar din prisma cetății asediate, conducerea rusă a văzut asta ca pe o catastrofă existențială – „dacă nu atacăm acum, mâine vom avea bazele NATO la Harkov și Kiev, și ne strangulează!”. Un raționament distorsionat, pentru că NATO nu ar fi atacat oricum o Rusie nucleară. Totuși, rușii și-au autoindus credința că oricine se alătură Vestului devine automat un inamic mortal al nostru. La fel, în multe situații diplomatice Rusia reacționează conflictual, chiar dacă ar avea opțiuni pașnice, deoarece mintea establishmentului e setată să interpreteze orice gest al altora în cheie ostilă.

Sindromul asediului mai are o consecință gravă: anihilează compasiunea față de cei percepuți ca „din afară”. Dacă poporului i s-a spus că Ucraina e acum un teritoriu infestat de naziști și marionete occidentale, rusul de rând nu va simți milă pentru suferințele ucrainenilor bombardați – va spune că „și-o merită, dacă au trădat cauza slavă și s-au dat cu dușmanul”. Propaganda a reușit să dezumanizeze complet, în ochii multor ruși, un popor practic frate cu al lor. Cazurile de atrocități precum Bucha sau Mariupol sunt negate cu vehemență sau justificate pe linia „oricum erau toți complici cu neonaziștii”. Această închidere morală este la rândul ei un simptom de psihoză: pierderea contactului cu realitatea umană, trăirea într-o fantezie alb-negru în care toți din „tabăra adversă” sunt răi și ai noștri nu pot greși. Într-o astfel de mentalitate nu e loc de remușcări sau de îndoieli – ceea ce e extrem de periculos, pentru că permite perpetuarea crimelor fără scrupule.

Sindromul cetății asediate se reflectă chiar și în mici detalii cotidiene. De exemplu, în limbajul popular rusesc expresia „весь мир против нас” („toată lumea e împotriva noastră”) apare frecvent, nu ca lamentare, ci aproape cu mândrie – suntem atât de speciali încât lumea ne invidiază. Un alt exemplu: reacția la sancțiunile economice occidentale. În loc să ceară guvernului lor să facă pace ca să scape de sancțiuni, majoritatea rușilor, sub influența propagandei, au spus „vom îndura, ne vom descurca fără, doar am mai îndurat și altele”. Această atitudine de „țară asediată, să trăim cu rații” vine direct din memorie (a mai fost asediu la Leningrad, a fost mobilizare economică în WWII, a fost lipsuri în Războiul Rece – deci știu scenariul). Mai mult, statul rus chiar a lansat campanii de comunicare pe tema „importanța auto-suficienței”, transformând sancțiunile într-o oportunitate de a (re)deveni independenți de Vest. Iarăși, semne ale întăririi psihozei: în loc să vadă izolarea ca pe ceva negativ, ideologii ruși o văd ca pe confirmarea justeții căii alese și ca pe șansa purificării interne (fără influențe vestice).

La nivel personal, această mentalitate asediată are efecte asupra psihicului individului rus. Trăind mereu cu ideea că e ținta unor conspirații, un om poate deveni foarte prudent, duplicitar și introvertit. Nu e de mirare că rușii sunt cunoscuți ca fiind greu de descifrat de străini: au învățat să-și ascundă gândurile reale sub o mască, din teamă istorică. Sindromul asediului creează și un sentiment de singurătate națională: rușii ajung să creadă că nimeni nu-i sprijină cu adevărat, că alianțele sunt false și că se pot baza doar pe ei înșiși („două aliați: armata și flota”, vorba lui Alexandru III). Acest lucru poate da naștere fie unui patriotism sincer și demn (cazul multor ruși care chiar își iubesc țara și cultură cu înflăcărare, lucru admirabil), fie unui șovinism întunecat, de tipul „noi împotriva tuturor, deci totul ne e permis contra lor”.

Concluzionând, sindromul cetății asediate este liantul care ține închegată psihoza războiului etern. Fără el, rușii ar obosi să tot lupte. Cu el, simt că nu pot ieși din luptă. E o profeție auto-împlinită: crezi că ai dușmani mereu, acționezi ostil, chiar îți faci dușmani reali și apoi spui „vedeți, am avut dreptate, toți ne urăsc”. Aceasta este drama actuală a Rusiei sub Putin: și-a antagonizat aproape toți vecinii și o bună parte din lume prin comportamentul agresiv, iar acum folosește reacțiile negative față de ea ca dovadă că „a avut dreptate” să fie agresivă. Un cerc vicios periculos, din care ieșirea nu poate fi decât printr-o trezire colectivă și renunțare la psihoză – ceea ce deocamdată pare departe.

Prețul minciunii și al sângelui vărsat

Ori de câte ori a fost pornit un nou război, conducătorii Rusiei – țari, secretari generali sau președinți – au făcut-o bazându-se pe un amestec de violență și minciună. Aleksandr Soljenițîn spunea pe bună dreptate: „Violența nu poate prospera de una singură; ea este inevitabil împletită cu minciuna.” Această observație, izvorâtă din experiența gulagului sovietic, se aplică perfect și istoriei militare rusești. Fiecare conflict, oricât de stupid sau crud, a fost prezentat poporului ca necesar, drept sau chiar nobil. Adevărul a fost prima victimă în pregătirea războiului, pentru ca războiul să poată devora apoi viețile fără ca societatea să se revolte imediat.

Să ne gândim: dacă rușilor li s-ar fi spus sincer în vara lui 1914 „veți merge să muriți prin mlaștinile Poloniei pentru ca țarul să-și respecte aliatul francez, iar în final țara se va alege cu nimic”, ar mai fi plecat entuziaști la luptă? Sau dacă în 1979 li s-ar fi explicat recruților ruși: „veți fi trimiși într-o țară muntoasă, unde localnicii ne vor considera invadatori și ne vor ucide din ambuscadă, fără să existe o perspectivă clară de victorie”, câți ar mai fi servit cu tragere de inimă? Răspunsul e evident. Așa că, invariabil, autoritățile au mințit – fie prin omisiune, fie prin deformare.

În WWI, ofițerii ruși le spuneau soldaților țărani că luptă „pentru credința ortodoxă și pentru mamă Rusia” (mințind, căci în fapt multe operațiuni erau ofensive în Galiția sau sprijineau interese aliate). În WWII, Stalin a ascuns populației dezastrul inițial (milioane de soldați sovietici încercuiți și uciși/capturați în 1941) până când nu a mai putut; propaganda pompa doar victorii inventate, deși trupele germane înaintau adânc. În Afganistan, sovieticilor li s-a spus că trimit un „contingent limitat” să ajute la reconstrucție; în realitate, era un război în toată regula, dar cenzura de acasă interzicea chiar folosirea termenului „război” – era „îndeplinirea datoriei internaționaliste”. Suna mai acceptabil. La fel, astăzi, regimul Putin nu numește invazia Ucrainei „război”, ci „operațiune militară specială” – o sintagmă menită să minimalizeze în percepția publică gravitatea acțiunii. Ca și cum ar fi ceva chirurgical, limitat, sub control, nu haosul sângeros care este.

Minciunile merg mână în mână cu propaganda deșănțată. Se creează narative paralele: de pildă, despre conflictul din Donbas (2014-2022), media rusă a repetat obsesiv că ucrainenii ar fi comis un „genocid” contra civililor rusofoni, cu zeci de mii de morți – lucru neverificat și respins de organisme internaționale. Dar rușii de rând, bombardați cu aceste acuzații oribile, au ajuns să creadă că armata lor chiar a intervenit salvator. Mamele soldaților primesc cu mândrie vestea că feciorul lor „a eliberat Mariupolul de fasciști”, neștiind că Mariupolul a fost transformat în ruine fumegânde și mii de civili au murit sub bombele „eliberatoare”. Această realitate alternativă oferită rușilor este un element-cheie al psihozei războiului: populația, ținută în ignoranță sau dezinformare, trăiește un conflict imaginar mult mai frumos și mai scurt decât cel real. Abia când realitatea lovește direct – printr-un fiu mort trimis acasă sau prin foamete severă – unii se trezesc și simt trădarea. Dar și atunci, mulți preferă să creadă narativa oficială: „da, a murit, dar a murit erou pentru patrie; dușmanii sunt de vină pentru asta, nu cei ce l-au trimis”.

Prețul acestor minciuni este colosal nu doar în vieți omenești, ci și în deformarea sufletului nației. În fond, Rusia a ajuns astăzi extrem de izolată moral pe scena lumii: majoritatea țărilor privesc cu oroare agresiunea din Ucraina și comportamentul armatei ruse. Din păcate, rușii obișnuiți nu văd acest consens pentru că li se ascunde sau li se explică drept „propagandă vestică”. Astfel, rușii nu sunt puși față în față cu consecințele faptelor lor. În Germania postbelică, de pildă, populația a fost confruntată cu ororile nazismului (cadavrele din lagăre arătate, procese, denazificare); a fost un proces dureros dar necesar de vindecare. În Rusia, nimic similar nu s-a întâmplat pentru crimele staliniste – ba dimpotrivă, Stalin e încă venerat de unii – și nimic nu pare probabil să se întâmple pentru crimele din Ucraina, atâta timp cât regimul actual e la putere. Fără asumarea adevărului, rana morală supurează. Poate nu acum imediat, dar în timp, generațiile viitoare de ruși se vor confrunta cu rușinea faptelor nespuse. Deja diaspora rusă simte ostracizare – rușii care trăiesc în străinătate sunt întrebați ce părere au despre Putin, despre masacrele din Ucraina; unii se simt vinovați, alții se plâng că „suntem urâți doar pentru că suntem ruși”. Această din urmă reacție tot din psihoză vine – neînțelegând că nu identitatea e problema, ci acțiunile statului lor.

Minciuna legată de război are și un efect intern dezagregant. Când un guvern minte atât de sistematic, scade încrederea oamenilor în orice discurs public. În Rusia circulă o glumă amară: „Nimic nu e adevărat până nu e negat oficial de Kremlin”. Cu alte cuvinte, poporul a devenit cinic, presupune automat contrariul față de ce spune puterea – sau pur și simplu nu mai crede nimic. Această eroziune a adevărului în spațiul public e extrem de periculoasă pe termen lung: face imposibil un dialog rațional despre prezent și viitor. Dacă rușilor li se va spune cândva adevărul (de pildă despre pierderile reale din Ucraina, sau despre crimele comise de trupele lor acolo), mulți nu-l vor crede – va suna tot ca o manipulare. Adevărul însuși a devenit relativizat, un element al războiului informațional. Ori o societate fără un nucleu comun de realitate este prinsă într-o nebuloasă confuzională, un teren fertil pentru noi manipulări și abuzuri de putere.

Prețul în sânge plătit de Rusia în acest război etern imaginar este nu doar o tragedie umanitară, ci și o povară demografică și economică care i-a frânat dezvoltarea. Se estimează că numai în secolul XX Rusia (și URSS) a pierdut prin războaie și violență politică cam 50-60 de milioane de oameni. Gândiți-vă ce ar fi însemnat acești oameni în termeni de forță de muncă, de creativitate, de evoluție a societății. Practic, Rusia și-a canibalizat o parte semnificativă din viitor pe altarul conflictelor trecute. Astăzi, Rusia suferă de un deficit demografic acut – populația e în scădere – la care contribuie și pierderile tinerilor în războiul curent, dar și exodul creierelor (milioane de ruși educați au emigrat în ultimele decenii, sătui de climatul politic). Astfel, militarismul constant a mușcat din însăși vitalitatea națiunii. Este un adevăr dureros pe care propaganda îl ascunde sub flori și medalii, dar nu-l poate schimba.

Fiecare conflict lăsat nerezolvat în plan moral este ca un blestem transmis mai departe. De exemplu, neasumarea crimelor staliniste face astăzi ca unii ruși să le repete (lagărele de filtrare pentru ucraineni seamănă sinistru cu deportările staliniste). Neasumarea responsabilităților creează un cerc karmic în care violența se repetă. Țări ca Germania sau Japonia și-au recunoscut public ororile WWII și au construit conștient o cultură a păcii pentru a rupe cercul. Rusia, din contră, glorificându-și trecutul militar, a rămas prizoniera cercului. Când glorifici războiul de ieri, e mult mai ușor să pornești un altul mâine.

În final, cine plătește prețul suprem al acestui lung delir belicos? Oamenii simpli – ruși de rând, ucraineni, georgieni, ceceni, toți cei prinși la mijloc. Elita care instigă la conflict rareori suferă direct: țarii stăteau în palate în timp ce țăranii lor mureau congelați la Austerlitz; Stalin n-a fost pe front, ci și-a trimis poporul; astăzi, propagandiștii belicoși își țin copiii la adăpost în Occident în timp ce incită la ură în prime-time. Această inechitate crudă roade fundația morală a societății ruse: oamenii văd, simt inegalitatea, dar nu îndrăznesc să riposteze deschis. Rezultă cinism și fatalism. Un soldat rus în tranșee, lipsit de echipament și mâncare corespunzătoare, își zice poate: „Suntem carne de tun. Dar ce putem face, a fost mereu așa.” – Această acceptare neajutorată e poate cel mai trist produs al psihozei războiului etern. Când oamenii ajung să creadă că viața lor aparține statului și pot fi sacrificați oricând, ne aflăm la antiteza demnității umane.

Agonia și speranța: Starea sufletească a Rusiei de astăzi

La 16 septembrie 2025, Rusia se află într-un moment de cumpănă istorică. Războiul devastator pe care l-a declanșat împotriva Ucrainei continuă să macine vieți și resurse, fără un sfârșit clar în zare. Starea sufletească a națiunii ruse este greu de sondat cu precizie – fiind mascată deopotrivă de propaganda regimului și de teama oamenilor de a-și exprima gândurile sincere. Cu toate acestea, se pot discerne câteva trăiri colective dominante: oboselă, încrâncenare, negare și dorința difuză de normalitate.

Pentru o parte semnificativă a populației, mai ales cei din mediul rural și orășelele mici, războiul din Ucraina rămâne o abstracțiune îndepărtată, filtrată complet prin televizor. Ei văd hărți, aud comunicate victorioase despre distrugerea „naționaliștilor ucraineni” și a dronelor NATO, și nu au un contact direct cu realitatea frontului. Acești oameni – mulți pensionari, dar și adulți cu viață dificilă – și-au adaptat starea sufletească la un amestec de apatíe și resemnare patriotardă. Pe de o parte, suferă din cauza scumpirilor, a plecării copiilor în armată ori peste hotare, a izolării țării. Pe de altă parte, își spun că „trebuie să răbdăm, Rusia a trecut prin și mai rău”. Ei încă au reflexul sovietic al sacrificiului în tăcere. Dacă e să moară cineva de foame sau să fie luat recrutat, atunci asta e, „ne descurcăm cum putem”. E o stare sufletească tristă, aproape amorțită, care permite însă regimului să reziste: nu există revoltă deschisă în aceste segmente, pentru că oboseala îi face pasivi.

În marile orașe ca Moscova și Sankt-Petersburg, situația e mai nuanțată. Acolo, mulți oameni educați nu cred propaganda și în sinea lor se opun războiului. Dar frica de represiune (legea draconică care pedepsește orice critică la „operațiune” cu ani grei de închisoare) îi face să intre în negare interioară. Ei adoptă strategia de a-și vedea de treabă, evitând subiectul, căutând mici oaze de normalitate (cafenele, vacanțe interne, artă). Sufletește, acești ruși trăiesc o dramă a neputinței: se simt prinși într-o țară care a luat-o razna, nu sunt de acord, dar nu au curajul sau forța să se împotrivească. Unii se consumă în discuții discrete între prieteni, alții fac haz de necaz. Predomină un cinism amar – glume negre despre conducere, bancuri politice spuse șoptit – semn că adevărul e cunoscut în cerc restrâns dar lumea nu-l poate rosti public. Această compartimentare sufletească – una arătăm, alta gândim – e o sursă de stres și alienare, dar e modul în care rușii orășeni se adaptează pentru a supraviețui psihic.

Există și ruși, mai ales tineri și cu stare, care au reacționat la delirul colectiv într-un mod categoric: au plecat din țară. În ultimele 18 luni, sute de mii (poate peste un milion) de ruși – IT-iști, artiști, jurnaliști, studenți – au emigrat în Europa, Caucaz, SUA, Israel ș.a. Această „emigrație a conștiinței” reflectă sufletește refuzul de a participa la crimă. Acești oameni și-au simțit valorile profund violate de agresiunea lui Putin și au decis că nu mai pot trăi sub un regim criminal. Ei au plătit prețul pierderii casei, dar și-au salvat integritatea morală. Desigur, majoritatea rușilor nu au astfel de opțiuni (logistice sau financiare), deci cei plecați reprezintă o minoritate. Dar plecarea lor sporește vidul interior al societății ruse: cei mai conștienți și vocali au dispărut din peisaj, lăsând în urmă un conformism și mai accentuat.

În contrast, nu putem ignora și segmentul vociferant al ultra-patrioților zombați. Aceștia, alimentați zilnic de televiziuni ca Russia-1 sau Pervîi Kanal, sunt entuziasmați de război – la nivel declarativ cel puțin. Îi vezi uneori la mitinguri pro-guvernamentale, fluturând steaguri și litere „Z”, scandând lozinci belicoase. Starea lor sufletească este una de euforie ideologică combinată cu ură: euforie că „ne răzbunăm pe occidentali, le arătăm noi” și ură față de cei percepuți ca trădători (intelectualii liberali, artiștii plecați, minoritățile care vociferează). Acești oameni par convinși că Rusia va triumfa împotriva tuturor, dar nu realizează contradicțiile și minciunile evidente (spre exemplu, cred totodată că „Occidentul e decadent și slab” și că „Occidentul duce un război diabolic împotriva noastră” – două afirmații care logic se exclud, dar în retorica emoțională co-există). Pentru ei, sufletește, războiul a devenit un scop în sine: un ideal mobilizator care dă sens vieții și un canal prin care își revarsă frustrările. Periculos este că, pe măsură ce situația reală se înrăutățește (mor tot mai mulți soldați ruși, economia scade), acești fanatici nu dau înapoi, ci cer mai mult război – bombardează Kievul, atacă Polonia, lovește baza americană, etc. Ei nu concep alt deznodământ decât victoria totală, deși asta devine tot mai improbabilă. Când realitatea contrazice fantezia, sufletul fanatic recurge la negație radicală: „dacă ceva nu merge, e vina trădătorilor interni sau a ajutorului satanic pe care Ucraina îl primește de la NATO, deci trebuie să ne înverșunăm și mai tare”.

Între acești poli – apatie, neputință, fanatism – sufletul colectiv rus pare a se zbate într-o agonie prelungită. Țara pare împinsă spre praguri periculoase atât moral, cât și material. Și totuși, în adâncul firii rusești există o uimitoare capacitate de renaștere după marile catastrofe. Istoria a arătat că atunci când se atinge punctul de saturație, schimbarea – uneori bruscă, ca un fulger – devine posibilă. S-ar putea ca, pe fondul uzurii războiului, tot mai mulți ruși să înceapă să pună sub semnul întrebării dogmele propagandei. Deja se aud, discret, voci de bloggeri naționaliști care critică tactica militară a conducerii, sau lamentează corupția logisticii armatei. Chiar dacă aceștia nu contestă scopul războiului, faptul că au îndrăzneala să critice autoritatea e un semn de falii ce apar în monolitul fricii. Unele rapoarte arată scăderi ale entuziasmului voluntar pentru front și necesitatea tot mai acută a mobilizării forțate – semn că rușii nu mai vor „să moară eroic” cum li se cere.

Există deci posibilitatea ca realitatea să spargă bula psihozei la un moment dat. Când și cum, e greu de prevăzut. Poate un șoc militar major (o înfrângere clară pe front), poate prăbușirea economică simțită acut în gospodării, poate dispariția lui Putin de la putere. Atunci, ca după un vis urât, națiunea rusă se va confrunta cu ceea ce a făcut. Va fi un proces dureros de trezire morală. Mulți ruși, în special tineri, vor fi copleșiți de sentimentul de vinovăție și rușine – la fel cum s-a întâmplat cu germanii după WWII. Alții vor nega în continuare, dar realitatea crudă a faptelor (mărturii, imagini) îi va obliga treptat să accepte. Abia atunci sufletul rus, eliberat de sub hipnoza paranoiei, va putea să plângă cum se cuvine morții – toți morții, nu doar „ai noștri” – și să dorească sincer ispășire și schimbare.

În perspectiva unei astfel de deșteptări, semințele există deja: societatea civilă rusă în exil, jurnaliștii independenți ruși (precum cei de la Meduza, Dojdi etc. care lucrează din afară), intelectualii ruși critici (multe mari conștiințe au vorbit – de la Saharov și Soljenițîn altădată, până la scriitori ca Viktor Pelevin sau Boris Akunin azi). Cultura rusă are anticorpii necesari împotriva militarismului, trebuie doar să li se permită să acționeze. Poate că generația următoare se va reconecta la adevăratele valori ale sufletului slav – umanism, compasiune, setea de adevăr – pe care războaiele le-au acoperit temporar.

Deocamdată însă, Rusia parcurge noaptea întunecată a sufletului său, împinsă de conducători cinici să facă lucruri contrare firii sale pașnice. Rușii luptă în Ucraina, dar într-un sens metaforic luptă și cu ei înșiși – cu propriile demoni istorici. O parte din sufletul rus s-a predat demult psihozei războinice, alta însă tânjește după pace și normalitate. Cât va mai continua această contradicție? E greu de spus. Istoria oferă exemple când Rusia a trecut brusc dintr-o stare în alta: în 1917 soldații ruși au aruncat armele și s-au întors acasă să facă revoluție după ce cu luni înainte încă mărșăluiau docil; în 1991, oamenii au ieșit pe străzi împotriva puciului comunist, apărând o schimbare la care nici nu visaseră acum câțiva ani.

Speranța este că și de data asta, sufletul rus își va recăpăta echilibrul după ce va fi atins limita suportabilului. Poate că durerea mamelor și văduvelor își va face în final auzită șoapta compasiunii. Poate că tinerii ruși, conectați la internet și la lumea largă, nu se vor lăsa îndoctrinați pe termen lung și vor cere o altă cale. Poate că atunci când va veni momentul de adevăr, Rusia va găsi în adâncul spiritualității sale resursele de pocăință și de schimbare. Va trebui, desigur, să treacă printr-un catharsis – recunoașterea crimelor comise și promisiunea de a nu le mai repeta.

Astăzi, însă, rana este deschisă și puroiul propagandei încă curge. Psihoza războiului etern ține loc de politică de stat la Kremlin. Oamenii de rând suferă confuzi și amorțiți într-o lume tot mai claustrofobă. Întunericul nu va dispărea peste noapte. Dar, cum scria Tolstoi, „nu există noapte fără zori”. Și sufletul rus, oricât de hăituit acum de fantasmele războiului, poartă în el lumina latentă a omeniei. Când va răsări acel soare al adevărului, războaiele absurde și liderii demenți vor fi lepădați ca niște vise urâte. Iar Rusia, în sfârșit trezită la realitate, va putea începe lunga vindecare a propriului suflet – un suflet năzuind, în esența lui, nu spre războiul etern, ci spre pacea atât de mult amânată.

Vrei să fii mereu la curent cu toate știrile? Urmărește Puterea.ro și pe canalul de WhatsApp
Un studiu excelent: cine manipulează pe Facebook? Toți – inclusiv cei care folosesc studiul ca muniție
22:07 • ANALIZĂ
Un studiu excelent: cine manipulează pe Facebook? Toți – inclusiv cei care folosesc studiul ca muniție
Dronele care ne survolează nervii: România are lege, are F-16, dar tot nu apasă pe trăgaci
16:48, 15.09.2025 • ANALIZĂ
Dronele care ne survolează nervii: România are lege, are F-16, dar tot nu apasă pe trăgaci
Puterea Financiara
ANALIZĂ: China domină tranziția globală către vehicule electrice
Puterea Financiara
Impozitul auto se schimbă în 2026: Ce trebuie să știi
Romania TV
Ministerul Muncii, anunţ important pentru angajaţi şi angajatori, se aplică până la finalul anului. Amenzi de 5-10.000 de lei!
Fanatik
Zodiile care domină lumea în următoarele 2 săptămâni. Au noroc triplu, motivație și putere
Realitatea.net
Profeții înfricoșătoare pentru următoarele luni: Baba Vanga și Nostradamus au prezis același lucru pentru 2025: „Glorie lui Vladimir, glorie Rusiei!”
Alte articole importante
Prințul William și Kate Middleton se mută în casa visurilor lor: nu a fost fără scandal
23:04 • Internațional
Prințul William și Kate Middleton se mută în casa visurilor lor: nu a fost fără scandal
Un oraş din România spune „adio” coroanelor de flori în cimitire. Banii sunt mai de folos
22:43 • Administratie
Un oraş din România spune „adio” coroanelor de flori în cimitire. Banii sunt mai de folos
Ilie Bolojan, mesaj direct către Nicușor Dan: „România are stabilitate politică, dar coaliția cu patru partide nu e deloc simplă”
22:18 • POLITICĂ
Ilie Bolojan, mesaj direct către Nicușor Dan: „România are stabilitate politică, dar coaliția cu patru partide nu e deloc simplă”
„Cum să nu-ți reproșezi așa ceva?” Victor Ponta rupe tăcerea după divorțul de Daciana Sârbu. Mărturisirea care i-a emoționat pe fanii lui
22:12 • POLITICĂ
„Cum să nu-ți reproșezi așa ceva?” Victor Ponta rupe tăcerea după divorțul de Daciana Sârbu. Mărturisirea care i-a emoționat pe fanii lui
Cel mai grav caz de securitate națională din ultimele decenii. Procurorul general avertizează: Ținta atacului sunt mințile oamenilor
21:46 • ACTUALITATE
Cel mai grav caz de securitate națională din ultimele decenii. Procurorul general avertizează: Ținta atacului sunt mințile oamenilor
Ezitarea politică, mai periculoasă decât o dronă rusească. Eduard Hellvig: Episodul detonează o muniție hibridă
21:22 • ACTUALITATE
Ezitarea politică, mai periculoasă decât o dronă rusească. Eduard Hellvig: Episodul detonează o muniție hibridă
Japonez de 53 de ani, „căsătorit” cu un chatbot cunoscut pe o aplicație de dating
20:43 • NECONVENTIONAL
Japonez de 53 de ani, „căsătorit” cu un chatbot cunoscut pe o aplicație de dating
Cisternă cu acid sulfuric răsturnată pe DN1, lângă Voila, Făgăraș. Trafic deviat și intervenție de urgență
20:19 • ACTUALITATE
Cisternă cu acid sulfuric răsturnată pe DN1, lângă Voila, Făgăraș. Trafic deviat și intervenție de urgență