Controversa actuală privind avortul în România – reacții publice și implicații

În spațiul public românesc a (re) izbucnit recent o controversă aprinsă legată de dreptul la avort. Doi deputați neafiliați politic (aleși inițial pe listele unui partid minor – POT) au propus modificarea Codului Penal pentru înăsprirea legislației privind avortul. Ei urmăresc incriminarea explicită a întreruperii sarcinii după 14 săptămâni și sporirea protecției juridice a fătului.

Această inițiativă legislativă a declanșat reacții vehemente:

organizații pentru drepturile omului, instituții ale memoriei istorice și numeroși comentatori au criticat-o dur, invocând atât riscurile pentru sănătatea și drepturile femeilor, cât și ecourile întunecate ale trecutului comunist.

Subiectul avortului este deosebit de sensibil în România. Țara are o istorie traumatică legată de interzicerea avortului în perioada regimului Ceaușescu (celebrul Decret 770 din 1966). Atunci, controlul strict al statului asupra reproducerii a dus la tragedii umane pe scară largă: mii de femei au murit în urma avorturilor clandestine, iar natalitatea forțată nu a rezolvat problemele demografice pe termen lung. După 1989, România a liberalizat prompt avortul, considerând acest pas o recâștigare a libertății personale și a demnității femeilor.

În acest context, orice tentativă de a restrânge dreptul la întreruperea sarcinii stârnește imediat îngrijorare și dezbateri intense. Vom analiza, în cele ce urmează, toate fațetele acestei controverse: cadrul legal actual al avortului în România, ce prevede noua propunere legislativă și cine o susține, argumentele pro și contra din societate, implicațiile sociale, istorice și politice. Ne propunem o examinare lucidă și echilibrată a subiectului, având în vedere sensibilitatea sa aparte pentru societatea românească.

Moștenirea traumatică a Decretului 770 (1966–1989)

Pentru a înțelege reacțiile puternice din prezent, este esențial să rememorăm perioada 1966–1989, când regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu a interzis aproape complet avortul. Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966 a marcat începutul uneia dintre cele mai sumbre politici demografice din istoria României. Acest decret a interzis avortul la cerere, permițându-l doar în cazuri foarte restrictive: dacă viața mamei era în pericol, dacă părinții aveau boli ereditare grave, dacă femeia avea peste 45 de ani, dacă născuse deja 4 copii (ulterior 5) pe care îi îngrijea, sau dacă sarcina era urmare a unui viol/incest. Practic, pentru marea majoritate a femeilor, întreruperea de sarcină devenea ilegală, indiferent de motivele personale sau de situația familială.

Această decizie a fost motivată oficial de regim prin rațiuni demografice – dorința de a crește rapid populația țării. Nicolae Ceaușescu spunea cinic: „Desigur, este viața lor personală, dar societatea întotdeauna s-a ocupat și trebuie să se ocupe de viața personală a oamenilor.” Autoritățile au impus un control strict: femeile erau monitorizate medical la locul de muncă pentru a depista sarcinile, mijloacele contraceptive dispăruseră aproape complet de pe piață, iar avortul clandestin a fost sever pedepsit (inclusiv medicii sau persoanele care ajutau la astfel de proceduri riscau ani grei de închisoare).

Consecințele Decretului 770 au fost dramatice. În primii ani de după 1966 s-a înregistrat, într-adevăr, o creștere a natalității – un „baby boom” forțat. Însă curând efectele negative au ieșit la iveală: fără acces la contracepție și avort legal, femeile disperate au apelat la metode empirice de întrerupere a sarcinii. Au proliferat avorturile clandestine, făcute în condiții periculoase – de către persoane neautorizate, cu instrumente improvizate sau substanțe toxice. Mortalitatea maternă a explodat: femeile mureau din cauza infecțiilor, hemoragiilor sau complicațiilor cauzate de aceste intervenții ilegale. Estimările istorice indică faptul că cel puțin 10.000 de femei și-au pierdut viața între 1967 și 1989 din cauza avorturilor clandestine. Multe decese au fost raportate oficial sub alte cauze, așa încât numărul real ar putea fi chiar dublu. Până în 1985, rata mortalității materne în România ajunsese de aproape 10 ori mai mare decât media europeană, majoritatea covârșitoare a acestor decese fiind legate de avorturi întrerupte empiric.

Dincolo de cifre, a existat o uriașă suferință greu de cuantificat: femei traumatizate fizic și psihic, copii nedoriți aduși pe lume și apoi abandonați (fenomenul orfelinatelor pline din anii ’80), familii destrămate de povara numeroșilor copii impuși. Această politică demografică brutală a fost și un instrument de control al populației feminine, subordonând corpul femeii intereselor statului totalitar. În societatea românească, amintirea acelor vremuri este încă vie și dureroasă – subiectul avortului evocă imediat imagini ale suferinței și ale lipsei de libertate personale.

Abia odată cu prăbușirea regimului comunist, prima măsură legislativă a noului guvern provizoriu, la 26 decembrie 1989, a fost abrogarea Decretului 770. Astfel, întreruperea voluntară a sarcinii a redevenit legală după 23 de ani de interdicție. Pentru multe femei din România, recăpătarea dreptului de a decide asupra propriului corp a fost percepută ca o veritabilă eliberare. Numărul de avorturi a explodat în primii ani post-decembriști – un fenomen explicabil prin absența aproape totală a mijloacelor contraceptive și a educației sexuale în perioada anterioară. În 1990 s-au înregistrat în România sute de mii de avorturi (aproape 1 milion după unele statistici), țara noastră ajungând pe primele locuri în lume la acest capitol. Era, într-un fel, și o consecință a reprimării artificiale din trecut: femeile aveau acum acces legal la o procedură pe care nu și-o putuseră permite anterior, iar multe apelau la avort ca unic mijloc de planificare familială.

Această moștenire istorică explică de ce subiectul avortului declanșează reacții emoționale intense în societatea românească. Orice discuție despre restrângerea posibilității de a avorta stârnește imediat comparații cu perioada Ceaușescu. Figura Decretului 770 planează ca un avertisment sumbru: nimeni nu dorește repetarea acelui experiment social crud, care a sacrificat viețile și sănătatea atâtor femei.

Evoluția legislației după 1989 și situația actuală

După anul 1989, România a trecut prin mai multe etape în ceea ce privește reglementarea avortului, încercând să găsească un echilibru între libertatea de alegere a femeii, considerentele de ordin medical și considerațiile morale/demografice. Imediat după Revoluție, avortul la cerere a fost dezincriminat complet în primele luni de sarcină. În anii ’90, pe măsură ce societatea se reforma, autoritățile au început totuși să introducă un cadru legal care să reglementeze practicile medicale și să prevină abuzurile.

În 1996, noul Cod Penal al României (prin Legea 140/1996) a reintrodus infracțiunea de avort ilegal, însă în condiții precis delimitate. Legislația adoptată atunci – și menținută în linii mari până astăzi – nu incriminează avortul efectuat în condiții legale, ci doar pe cel efectuat în afara prevederilor legale. Cu alte cuvinte, statul român a ales un model similar multor țări europene post-comuniste: avortul este legal la cerere într-o limită de timp (primul trimestru), dar devine infracțiune dacă este realizat peste acea limită sau de persoane neautorizate.

Cadrul legal actual al avortului

În prezent, potrivit Codului Penal în vigoare (Legea 286/2009, actualizată), întreruperea cursului sarcinii la cerere este permisă până la 14 săptămâni de gestație. Acest termen corespunde cam sfârșitului primului trimestru, când fătul încă nu este considerat viabil în afara uterului. Până la 14 săptămâni, decizia de a continua sau nu sarcina aparține exclusiv femeii însărcinate (desigur, în urma unei consilieri medicale și atâta timp cât procedura este efectuată de personal medical calificat, într-o unitate autorizată).

După depășirea pragului de 14 săptămâni, avortul devine în principiu ilegal, cu excepția unor situații speciale de natură medicală. Legea prevede explicit că efectuarea unui avort în următoarele împrejurări constituie infracțiune (art. 201 Cod Penal):

• dacă este realizat în afara unei unități medicale autorizate sau de către o persoană care nu are calitatea de medic specialist obstetrician-ginecolog (cu drept de liberă practică). Cu alte cuvinte, avorturile „la negru” – în cabinete improvizate sau de către persoane fără pregătire medicală – sunt ilegale și se pedepsesc.
• dacă vârsta sarcinii a depășit 14 săptămâni. Orice avort efectuat după acest termen este considerat ilegal, cu excepția cazurilor terapeutice permise de lege.

Pedepsele prevăzute nu sunt deloc ușoare: efectuarea ilegală a unui avort (în oricare din circumstanțele de mai sus) se sancționează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă (și, complementar, interzicerea exercitării unor drepturi – de pildă, medicului i se poate interzice profesarea). Dacă avortul este făcut fără consimțământul femeii însărcinate (practic forțat), pedeapsa crește considerabil: închisoare de la 2 la 7 ani. Iar dacă în urma procedurii ilegale femeia suferă vătămări corporale sau își pierde viața, se aplică pedepse sporite (până la 10 ani dacă femeia e grav rănită, respectiv până la 12 ani dacă survine decesul acesteia). În toate cazurile, femeia însărcinată nu este pedepsită penal. Legea românească – la fel ca majoritatea legislațiilor – prevede o cauză specială de nepedepsire pentru gravidă, recunoscând probabil starea de constrângere sau disperare în care aceasta ar putea recurge la un avort ilegal. Așadar, sancțiunile vizează în principal persoanele care efectuează intervenția (medici sau alte persoane neautorizate), nu femeia care solicită avortul.

Important de subliniat: legislația prevede excepții medicale după 14 săptămâni. Avortul poate fi efectuat legal și în al doilea trimestru (și chiar al treilea, în situații extreme), dacă există indicații terapeutice:

• Dacă sarcina pune în pericol viața sau sănătatea femeii însărcinate. Până la circa 24 de săptămâni, legea permite întreruperea de sarcină în scop terapeutic (de exemplu, dacă graviditatea agravează o boală a mamei sau îi amenință viața). După pragul de viabilitate (circa 24-28 săptămâni), medicii pot decide întreruperea sarcinii doar pentru a salva viața mamei sau a fătului (de pildă, când se impune o naștere prematură de urgență). În astfel de cazuri, de fapt, nu mai este un avort propriu-zis, ci o procedură de urgență pentru a scoate copilul – care, dacă e suficient de dezvoltat, poate supraviețui cu ajutor medical specializat.
• Dacă se depistează malformații congenitale grave sau afecțiuni ale fătului incompatibile cu viața. Deși legea românească nu enumeră explicit aceste cazuri în Codul Penal, ele sunt de regulă acoperite tot de indicațiile terapeutice. Practic, comisiile medicale pot aproba avortul tardiv (după 3-4 luni) dacă fătul prezintă probleme medicale severe, letale sau care ar duce la suferințe extreme.

Aceste situații excepționale sunt reglementate și prin legislația specială din domeniul sănătății (Legea drepturilor pacientului etc.), care stipulează clar că viața și sănătatea femeii gravide prevalează în caz de conflict cu supraviețuirea fătului. De asemenea, se recunoaște dreptul femeii la informare și decizie privind actele medicale care o privesc.

În concluzie, cadrul legal actual din România oferă un compromis: avortul la cerere este permis în primele 14 săptămâni, relativ facil din punct de vedere juridic, însă după acest prag devine restricționat și potențial sancționat penal dacă nu se încadrează în motivele medicale acceptate. Această abordare plasează România alături de majoritatea țărilor europene care permit avortul în primul trimestru, cu restricții în al doilea. Nu suntem nici la extrem de liberali (precum țări care acceptă avortul și în trimestrul II fără restricții severe), dar nici la extrem de conservatori (precum țări care interzic complet avortul, exceptând poate cazuri de viol sau risc vital).

Accesul real la serviciile de avort

Deși din punct de vedere legal avortul în România este disponibil la cerere până la 14 săptămâni, în practică accesul femeilor la această procedură nu este întotdeauna garantat și uniform. În ultimii ani s-a constatat o tendință îngrijorătoare: tot mai mulți medici și spitale publice refuză să efectueze avorturi la cerere, invocând diverse motive (convingeri religioase, clauza de conștiință, lipsa personalului sau chiar politici informale la nivel de spital).

Organizațiile nonguvernamentale au documentat această situație. De pildă, un raport al Centrului FILIA și al altor asociații a relevat că în 2019, din 158 de spitale publice contactate, doar 40 de spitale efectuau avorturi la cerere în orice perioadă a anului. Alte 36 de spitale acceptau să facă întreruperi de sarcină doar în anumite perioade (refuzând în special în timpul sărbătorilor religioase, precum postul Paștelui sau Crăciunului), iar 51 de spitale refuzau complet să ofere acest serviciu. Situația s-a agravat în pandemie (2020-2021), când unele spitale au suspendat avorturile pe motiv de reorientare a resurselor spre urgențe COVID sau din motive de siguranță sanitară, lăsând astfel femeile fără alternativă în județele respective. În anul 2021, conform datelor centralizate, în 11 județe din România nu s-a efectuat niciun avort la cerere în sistemul public – ceea ce înseamnă că femeile din acele zone care au avut nevoie au fost nevoite fie să apeleze la clinici private (unde costurile pot fi prohibitive pentru multe), fie să călătorească în alte județe, fie, în cel mai rău caz, să recurgă la metode nesigure.

Motivele invocate pentru aceste refuzuri sunt variate. Unii medici se declară obiectori de conștiință din considerente religioase sau etice – lucru permis de legislație, atâta timp cât se asigură redirecționarea pacientei către un alt medic disponibil. Alți medici spun că presiunea socială și stigmatul asociat avortului îi descurajează, mai ales în orașele mai mici sau în comunitățile unde Biserica are o influență puternică. De asemenea, unii manageri de spitale publice au adoptat tacit politici de a nu oferi avorturi la cerere, pentru a evita controverse locale. La toate acestea se adaugă și problema scăderii numărului de specialiști: generațiile tinere de medici ginecologi ezită uneori să se implice în această procedură fie pentru că nu au fost suficient instruiți pe tema avortului medicamentos, fie pentru că preferă activitatea din mediul privat.

Consecința directă este că dreptul teoretic la avort devine, în anumite zone ale țării, un drept greu de exercitat în practică – un drept “pe hârtie”. Femeile cu resurse materiale limitate, adolescentele însărcinate sau cele din mediul rural sunt cele mai afectate: dacă spitalul județean nu le oferă serviciul, ele pot ajunge în situații disperate. În anii recenți s-au semnalat cazuri de femei trimise de la un spital la altul, umilite sau moralizate de personal medical când solicitau întreruperea sarcinii, sau obligate să aștepte până trece perioada legală din cauza birocratiei – ceea ce le-a pus în pericol sănătatea mentală și fizică.

De remarcat totuși că numărul total al avorturilor a scăzut dramatic în ultimele decenii în România. După vârful de la începutul anilor ’90, pe măsură ce contraceptivele moderne au devenit disponibile și educația despre planificare familială s-a extins, femeile au putut evita mai eficient sarcinile nedorite. De la sute de mii de avorturi anual în anii ’90, s-a ajuns ca în ultimii ani cifrele oficiale să fie de ordinul zecilor de mii pe an. De exemplu, în 2021 în sistemul medical s-au raportat în jur de 30.000 de avorturi la cerere (dintre care sub 14.000 în spitalele de stat, restul în mediul privat). Este totuși un număr mare, dar mult mai mic raportat la populație decât în trecut. Cu toate acestea, România rămâne în continuare printre țările UE cu rata cea mai ridicată a avorturilor și, simultan, cu una dintre cele mai ridicate rate ale nașterilor la adolescente. Această combinație indică existența unor lacune serioase în educația sexuală și în accesul la contracepție. Practic, avem încă multe sarcini nedorite – semn al lipsei prevenirii – iar multe dintre ele sfârșesc în avort.

Politicile publice în domeniu au fost fluctuante. Spre exemplu, educația sexuală în școli este în continuare insuficientă și adesea blocată de dezbateri ideologice: abia recent a fost introdusă ca materie opțională („educație pentru viață”), iar unii decidenți au vrut să o condiționeze de acordul părinților, sub presiunea grupurilor conservatoare. De asemenea, contraceptivele nu mai sunt distribuite gratuit ca în anii 2000, iar campaniile de planning familial sunt aproape inexistente în ultimul deceniu. Toate aceste aspecte formează contextul în care se înscrie controversa actuală: în loc să se discute soluții pentru reducerea nevoii de avort (prin prevenție și sprijin pentru mame), atenția publică a fost acaparată de o inițiativă de a restrânge și penaliza avortul.

Inițiativa legislativă din 2025: ce propune și cine o susține

În septembrie 2025, doi parlamentari – Radu Mihail Ionescu și Monica Ionescu, soț și soție – au stârnit stupefacție anunțând că au depus la Senatul României o propunere de lege care să incrimineze explicit avortul. Cei doi deputați fuseseră aleși în 2024 pe listele partidului naționalist-conservator Partidul Ordinii și Dreptății (POT), dar între timp au devenit deputați neafiliați (ei fiind excluși sau demisionari din partid). Provenind amândoi din mediul juridic (sunt avocați de profesie), soții Ionescu s-au remarcat prin idei conservatoare; de altfel, ei militează și pentru introducerea infracțiunii de “feminicid” în Codul Penal și pentru legi mai dure împotriva violenței domestice – încercând să se poziționeze paradoxal ca apărători ai femeilor, dar și ai “vieții în devenire”.

Proiectul lor legislativ vizează modificarea Codului Penal, articolul 202, care în forma actuală sancționează “vătămarea fătului” în anumite condiții (vom detalia imediat). În esență, inițiativa propune:

• extinderea infracțiunii de “vătămare a fătului” astfel încât să includă orice acțiune asupra fătului, în timpul sarcinii sau nașterii, care împiedică începerea vieții extrauterine (cu alte cuvinte, care oprește sarcina înainte ca bebelușul să se nască viu). Pentru aceasta, proiectul prevede o pedeapsă cu închisoarea de la 3 la 7 ani. Formularea este destul de generală și ar acoperi atât situațiile de violență împotriva unei gravide (de exemplu, agresiuni ce provoacă avort spontan), cât și avortul propriu-zis, dacă este interpretată astfel.
• introducerea unui prag de vârstă gestațională de 14 săptămâni de la care fătul ar beneficia de “protecție penală distinctă”. Concret, proiectul adaugă un alineat nou care stipulează că și faptele comise în timpul sarcinii, care au dus la moartea fătului după împlinirea vârstei de 14 săptămâni, vor fi pedepsite conform prevederilor alineatelor existente. În termeni simpli, asta înseamnă că dacă fătul este mai mare de 14 săptămâni și este “vătămat” (adică sarcina e întreruptă), se aplică pedepsele prevăzute pentru vătămarea unui copil nenăscut.

Pentru a înțelege implicațiile, e util să comparăm cu textul actual al art. 202 Cod Penal. În forma în vigoare, acest articol se referă la agresiuni asupra fătului și sancționează distinct:

• vătămarea fătului în timpul nașterii care împiedică copilul să se nască viu (practic, moartea fătului la naștere din cauza unei acțiuni violente sau neglijențe) – cu 3 până la 7 ani de închisoare.
• vătămarea fătului în timpul nașterii care cauzează copilului nou-născut vătămări (sau moarte ulterioară) – cu pedepse de 1 până la 5 ani (sau 2 până la 7 ani dacă nou-născutul moare după).
• vătămarea fătului în timpul sarcinii (deci înainte de naștere) care ulterior cauzează copilului născut o vătămare ori deces după naștere – cu pedepse mai mici (3 luni – 2 ani dacă a rămas copilul cu leziuni; 6 luni – 3 ani dacă a murit după naștere).

Există și cauze de nepedepsire: dacă fătul e vătămat în cursul actului medical de către un medic care acționa pentru a salva viața mamei sau a fătului (deci cazuri de malpraxis neintenționat sau complicații medicale) – nu e infracțiune. De asemenea, dacă mama însăși, aflată într-o stare de tulburare psihică, își rănește fătul în timpul nașterii, pedepsele se reduc (caz excepțional). Și, foarte important, dacă femeia însărcinată își provoacă sieși avortul în timpul sarcinii, aceasta nu se pedepsește (similar cu clauza din articolul privind avortul – practic femeia gravidă nu e inculpată).

În acest context, ce schimbări aduce propunerea deputaților Ionescu? În primul rând, extinderea definiției vătămării fătului la orice moment al sarcinii. Asta ar însemna că nu doar în timpul nașterii, ci și în lunile de sarcină, dacă fătul este împiedicat să mai trăiască (cu alte cuvinte, dacă sarcina e oprită înainte de termen), se aplică direct pedeapsa de 3-7 ani. Practic, avortul devine asimilat cu infracțiunea de vătămare a fătului, fiind încadrat la o pedeapsă mult mai severă (în prezent, după cum am văzut, avortul ilegal se pedepsește cu maximum 3 ani, pe când noua încadrare ar duce la până la 7 ani închisoare).

În al doilea rând, inserarea acelui alineat legat de pragul de 14 săptămâni confirmă intenția de a face diferența între un embrion foarte timpuriu și un făt după primul trimestru. Practic, inițiatorii argumentează că după 14 săptămâni fătul capătă un statut juridic special, dat fiind că până la 14 săptămâni era permis avortul la cerere conform legii sanitare. Ei doresc să coreleze Codul Penal cu legislația sanitară: ceea ce legea medicală nu mai protejează (după 3 luni nu se mai fac avorturi la cerere), să protejeze legea penală. Astfel, orice acțiune care duce la moartea fătului după 14 săptămâni devine infracțiune chiar dacă nu e implicată nașterea sau supraviețuirea vreunui nou-născut.

Pe scurt, proiectul introduce o incriminare fără echivoc a avortului după 14 săptămâni, tratându-l ca pe o faptă gravă împotriva vieții în devenire. Acest lucru ar reprezenta o schimbare radicală: în loc ca avortul ilegal să fie văzut ca o încălcare a exercițiului profesiei (cum e acum, dacă e făcut de cine nu trebuie sau când nu e voie) și sancționat moderat, ar fi echivalat cu o formă de omucidere prenatală, cu pedepse mult crescute.

Motivațiile declarate de inițiatori

În expunerea de motive a propunerii legislative, deputații Radu și Monica Ionescu susțin că doresc să “consolideze protecția dreptului la viață” și să “extindă protecția penală a fătului indiferent de nașterea vie”. Ei argumentează că, în prezent, Codul Penal protejează viața copilului abia după ce se naște viu (sancționând eventual faptele care duc la moartea nou-născutului), pe când “viața în devenire” din uter ar fi insuficient protejată. În opinia lor, există un vid de protecție: dacă cineva agresează o femeie însărcinată și îi provoacă moartea fătului înainte de naștere, pedeapsa este mică (sau se consideră doar vătămare corporală față de mamă), pe când moartea copilului după naștere e sancționată mult mai sever. Ei invocă nevoia de justiție pentru făt în asemenea situații.

De asemenea, protagoniștii inițiativei subliniază că aleg pragul de 14 săptămâni deoarece acesta nu ar fi arbitrar, ci este deja consfințit de legea sanitară ca limită a avortului la cerere. Cu alte cuvinte, spun ei, din moment ce până la 14 săptămâni fătul nu are protecție juridică (fiind permis avortul), după 14 săptămâni statul are datoria să îi confere “protecție penală distinctă”. Ei consideră că astfel se va proteja viața prenatală în a doua jumătate a sarcinii – “pe toată durata sarcinii, nu doar ex post condiționat de existența unui nou-născut”, după cum au formulat.

Trebuie menționat că inițiatorii evită în discursul lor termenul “avort” și accentuează noțiunea de “vătămare a fătului” sau “incriminare a faptei de întrerupere a cursului sarcinii” cu efect letal asupra fătului. Practic, retorica lor alunecă într-o zonă specifică mișcărilor “pro-viață”: consideră fătul ca fiind un subiect de drept ce merită protecție în sine, separat de decizia mamei.

Radu Mihail Ionescu și soția sa se prezintă nu ca adversari ai femeilor, ci ca apărători ai valorilor morale și ai vieții. Ei au încercat să lege această inițiativă de un pachet mai larg de măsuri menite, în opinia lor, să protejeze femeile: au depus concomitent un proiect de incriminare a “feminicidului” (uciderea femeii pentru motive de gen) și un proiect numit simbolic “Întâi Femeia” pentru prevenirea violenței domestice, alături de parlamentari ai partidului ultranaționalist AUR. În declarațiile lor publice, invocă adesea necesitatea de a apăra demnitatea femeilor și de a lupta împotriva violenței – mesaje care însă contrastează, în ochii criticilor, cu dorința de a restrânge controlul femeilor asupra propriului corp în chestiunea reproducerii.

Susținerea politică explicită pentru această propunere este foarte redusă. În afara celor doi autori, niciun partid parlamentar major nu și-a exprimat sprijinul oficial. Cei doi deputați sunt acum independenți, după ce Partidul Ordinii și Dreptății (formațiune mică, cu orientări conservatoare) s-a delimitat de acțiunile lor – de altfel POT i-a și exclus din partid la scurt timp, semnalând că soții Ionescu promovau idei prea radicale care instigă la diviziune. Partidul AUR (Alianța pentru Unirea Românilor), cunoscut pentru pozițiile sale naționaliste și tradiționaliste, ar putea privi cu simpatie o astfel de inițiativă, deși până în prezent nu a depus un proiect similar din proprie inițiativă. Liderul AUR, George Simion, a făcut adesea declarații în sensul revenirii la valorile religioase și “cultivării familiei tradiționale”, fără însă a cere fățiș interzicerea avortului. Un alt exponent al AUR, senatorul Sorin Lavric, a stârnit controverse în vara lui 2025 cu un discurs virulent pe rețelele de socializare, în care numea “aberație feministă” ideea că avortul ar fi un drept fundamental al femeii – semn că există cel puțin la nivel declarativ o aripă în AUR favorabilă restrângerii dreptului la avort. Totuși, oficial AUR nu a revendicat proiectul soților Ionescu, preferând probabil să testeze reacția publică înainte de a se asocia cu el.

Partidele mari, cum sunt PSD (Partidul Social Democrat) și PNL (Partidul Național Liberal), au adoptat o poziție de prudență sau respingere față de discuțiile despre interzicerea avortului. Liderii lor actuali au semnalat că nu susțin revenirea la politici restrictive. De exemplu, Marcel Ciolacu, președintele PSD (și prim-ministru în 2025), a declarat într-un interviu anterior că “nu poți obliga o femeie să țină o sarcină” împotriva voinței ei și că avortul trebuie privit ca pe un act medical, nu ideologic. Ciolacu a subliniat că interzicerea avortului ar readuce practicile clandestine periculoase și ar pune în pericol viața femeilor – o perspectivă formată, probabil, și de experiența României din comunism. De partea cealaltă, partidele de centru-dreapta și progresiste (precum USR și REPER) se poziționează clar în favoarea menținerii și chiar extinderii accesului la avort în siguranță. În 2024, deputați ai partidului REPER au inițiat un proiect de lege (separat de cel al soților Ionescu) tocmai pentru garantarea mai bună a dreptului la întreruperea sarcinii: acel proiect prevedea ca în fiecare județ să existe cel puțin un spital public unde se fac avorturi, obligația medicilor care fac în privat să facă și la stat, decontarea avortului pentru minore și femei fără venit, precum și măsuri de informare și educație sexuală. Acel proiect pro-activ pro-avort a trecut printr-o comisie în Camera Deputaților, semnalând că există și un curent politic care dorește facilitarea accesului, nu îngrădirea lui.

În concluzie, inițiativa de incriminare a avortului după 14 săptămâni este promovată de doi parlamentari marginalizați politic, cu sprijin tacit doar din zona ultraconservatoare. Nu există un consens politic în favoarea sa – dimpotrivă, pare izvorâtă din convingeri personale ale autorilor și eventual din presiunea unor grupuri religioase sau “pro-life” din afara Parlamentului.

Reacții publice și implicații

Anunțul privind acest proiect legislativ a generat aproape imediat un val de reacții critice din partea societății civile, a presei și a unor instituții. Tonul criticilor a fost puternic influențat de memoria istorică a Decretului 770 și de percepția că drepturile femeilor sunt puse în pericol.

Cea mai răsunătoare reacție oficială a venit de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) – o instituție guvernamentală însărcinată tocmai cu studierea abuzurilor regimului comunist. IICCMER a emis un comunicat ferm, condamnând inițiativa legislativă propusă drept una “inspirată din practici totalitare”. Reprezentanții Institutului au afirmat fără echivoc că demersul “amintește de perioada Decretului 770 din 1966 al dictatorului Nicolae Ceaușescu”, subliniind că atunci avortul interzis a dus la o tragedie umană de proporții – “nu sunt simple statistici, ci semnale dureroase ale suferinței și sacrificiului impus femeilor în numele unor ideologii politice”, se arată în comunicat. IICCMER a calificat drept “profund imoral și îngrijorător” faptul că, după 35 de ani de la căderea comunismului, într-o societate democratică se propune reîntoarcerea la legi care neagă femeilor un drept fundamental asupra propriului corp. “România trebuie să rămână fidelă valorilor democratice și să apere drepturile fundamentale ale fiecărei cetățene”, a transmis Institutul, avertizând că astfel de inițiative pot genera “un regres periculos în privința drepturilor fundamentale ale femeilor”. Președintele executiv al IICCMER, Florin Șandru, a declarat explicit că tentativa de revenire la o abordare de tip comunist în domeniul sănătății reproductive reprezintă “o retrogradare gravă pentru societatea românească”.

Acest punct de vedere tranșant al unei instituții publice a dat tonul și altor reacții. Compararea propunerii cu politicile ceaușiste a devenit un leit-motiv în mass-media și pe rețelele sociale. Numeroși editorialiști au subliniat că românii au trăit deja experimentul interzicerii avortului și cunosc consecințele nefaste – de aceea, spun ei, există aproape un “consens social tacit” că așa ceva nu trebuie repetat. Chiar persoane care se declară împotriva avortului din punct de vedere moral au ezitat să susțină public ideea incriminării lui, din cauza conotației istorice negative.

Organizațiile neguvernamentale pentru drepturile femeilor și drepturile omului au reacționat prompt. Centrul FILIA, Centrul de Resurse Juridice (CRJ), Asociația pentru Libertate și Egalitate de Gen (A.L.E.G.) și altele au condamnat inițiativa, considerând-o un atac la adresa autonomiei femeilor și a sănătății publice. Activistele feministe au evidențiat că o astfel de lege ar lovi cel mai tare în femeile vulnerabile – cele sărace, tinere, din mediul rural – care în loc să beneficieze de sprijin și educație, ar risca să fie târâte în procese penale (deși legea nu pedepsește femeia, s-ar putea ajunge la anchetarea lor ca martore sau la stigmatizarea lor).

De asemenea, s-a subliniat că România oricum are o problemă cu accesul la servicii sigure de avort, iar incriminarea va împinge și mai mult procedura în clandestinitate, cu repercusiuni grave asupra siguranței femeilor.

S-a amintit cazul tragic al Poloniei recente, unde interzicerea aproape totală a avortului (din 2021) a dus la moartea unor femei cărora medicii le-au refuzat intervenția salvatoare de teama legii.

Militanții pentru drepturile reproductive au avertizat că “avorturi vor exista indiferent de lege – diferența e dacă se fac în spitale sau în condiții improprii”, citând lecțiile istoriei.

Societatea civilă seculară și organizațiile pentru statul laic au reacționat de asemenea.

Asociația Secular-Umanistă din România (ASUR) a caracterizat proiectul de lege drept “un atentat împotriva femeilor și al familiilor”, acuzând în spatele lui influența unor ideologii fundamentalist-religioase. În trecut, ASUR și alte grupuri au organizat campanii împotriva tentativelor de introducere a consilierii anti-avort obligatorii, considerându-le încercări de intimidare a femeilor care vor să avorteze.

Nu este de mirare că acum aceste grupuri cer retragerea imediată a propunerii legislative, pe care o consideră “rușinoasă pentru un stat membru UE în secolul 21”. În ochii acestor critici, inițiativa reflectă agenda unor grupuri ultra-conservatoare sprijinite de Biserică, care profită de exemplul SUA (unde dreptul federal la avort a fost anulat în 2022) sau al Poloniei pentru a relansa ofensiva contra drepturilor reproductive și în România.

Poziția Bisericii Ortodoxe Române (BOR) – instituția religioasă majoritară – nu a fost exprimată oficial în contextul acestei legi, însă BOR are o doctrină clară împotriva avortului din perspectivă morală. Biserica predică faptul că viața începe de la concepție și că avortul este un păcat grav (echivalat cu uciderea pruncului nenăscut).

BOR susține campania “Marșul pentru viață” care are loc anual în numeroase orașe și care promovează mesajul pro-viață, cerând mai mult sprijin pentru femeile în criză de sarcină și descurajarea avorturilor. Totuși, este de remarcat că BOR, ca instituție, a fost relativ precaută în a cere modificări legislative explicite; de pildă în 2018, când a avut loc referendumul pentru familia tradițională, Biserica s-a implicat deschis, dar pe tema avortului conducerea BOR a preferat mai degrabă acțiuni de convingere și sprijin caritabil (centre de consiliere pro-viață, campanii anti-avort) decât lobby legislativ fățiș.

Este posibil ca BOR să nu dorească asocierea directă cu o lege ce ar resuscita comparația cu era comunistă (când paradoxal, regimul ateu al lui Ceaușescu a impus interdicția avortului – deși din motive diferite). Cu toate acestea, numeroși preoți și ierarhi ortodocși și-au exprimat în predici sau declarații publice dezaprobarea față de “libertinajul avorturilor” și nevoia “întoarcerii la valorile creștine”, așa că neoficial există un curent puternic care probabil privește cu satisfacție demersul soților Ionescu.

Opinia publică largă în ceea ce privește avortul în România este dificil de măsurat exact, însă sondaje și studii de opinie sugerează o atitudine nuanțată: majoritatea românilor consideră că avortul este moral problematic sau nedorit, dar nu doresc interzicerea lui prin lege. Spre exemplu, în anii trecuți, la întrebări punctuale, segmentul populației care ar susține o interdicție legală a avortului a fost relativ redus.

Experiența comunistă a creat un fel de consens social că, oricât de reprobabil poate fi considerat avortul din punct de vedere religios, soluția nu este penalizarea femeilor sau întoarcerea la clandestinitate. Chiar și politicieni conservatori recunosc că subiectul este un “cartof fierbinte” – pentru că orice tentativă de restricționare va fi întâmpinată cu proteste publice, critici internaționale și, electoral vorbind, poate alunga votanții moderați.

În mediul online românesc, știrile despre inițiativa anti-avort au generat mii de comentarii. S-au putut identifica în mare trei tipuri de reacții ale cetățenilor simpli:

• Reacții vehement împotrivă: mulți oameni (femei, dar și bărbați) au scris despre importanța ca femeile să aibă dreptul să aleagă, au povestit drame personale legate de sarcini nedorite sau complicate medical, au invocat cazul mamelor minore ori al familiilor care nu-și permit mai mulți copii. Aceștia au acuzat inițiativa de cruzime și de întoarcere în timp. Unii au amintit de rude sau cunoștințe care au suferit înainte de 1989 din cauza interdicției.
• Reacții de susținere moral-religioasă: un segment de comentatori, adesea invocând credința, a lăudat inițiativa ca “necesară pentru protejarea copiilor nenăscuți” și a condamnat avortul ca fiind o crimă. Ei consideră că societatea actuală a devenit prea permisivă și că e datoria statului să protejeze viața de la concepție. Totuși, chiar și dintre aceștia, unii se declară sceptici că legea va trece sau eficientă – fie pentru că “politicienii nu vor vrea s-o supere pe UE”, fie pentru că “lumea va face oricum avorturi pe ascuns”.
• Reacții moderate: există și persoane care, deși se declară personal împotriva avortului (sau spun că ele nu ar recurge la așa ceva), consideră că soluția este educația, nu pedeapsa. Aceste voci cer mai degrabă programe de planificare familială, sprijin pentru mamele aflate în dificultate (ajutoare financiare, servicii sociale mai bune), campanii de conștientizare pentru prevenirea sarcinilor nedorite. Ei văd în inițiativa penală o abordare superficială și populistă, care scapă din vedere cauzele reale ale numărului mare de avorturi – anume sărăcia, lipsa educației sexuale și lipsa unui sprijin adecvat pentru femeile însărcinate.

Perspective și consecințe posibile

Soarta acestei propuneri legislative este incertă, dar date fiind reacțiile puternic negative și lipsa unui sprijin parlamentar consistent, șansele ca ea să devină lege par destul de reduse. Cel mai probabil, proiectul va fi blocat sau respins în comisiile de specialitate ale Parlamentului.

Deja comisia pentru drepturile omului din Camera Deputaților (care în mod obișnuit avizează astfel de inițiative) ar privi cu ochi critici orice restrângere a drepturilor reproductive. Chiar și unii parlamentari din arcul guvernamental conservator ar putea vota împotrivă, conștienți fiind de costul electoral și social.

Cu toate acestea, simpla apariție a acestei inițiative are efecte:

a readus în discuția publică tema avortului, cu tot bagajul său emoțional și ideologic. În plus, a scos la iveală radicalizarea unor segmente – un semnal că influentele curente internaționale conservatoare își fac simțită prezența și în România. Nu este o coincidență faptul că la câțiva ani după restricțiile severe impuse în Polonia și după anularea jurisprudenței Roe v. Wade în SUA, și în Europa de Est (inclusiv România) astfel de inițiative capătă glas. Există rețele transfrontaliere de ONG-uri conservatoare care promovează agende “pro-life” și anti-avort, iar România nu este izolată de aceste tendințe.

Pe de altă parte, reacția negativă majoritară din România arată că societatea românească are încă anticorpi puternici împotriva oricărei măsuri ce amintește de totalitarism. Memoria colectivă a suferințelor cauzate de Decretul 770 funcționează ca un factor mobilizator. Este probabil ca, dacă prin absurd proiectul de incriminare a avortului ar avansa, să asistăm la proteste de stradă ample.

În ultimii ani, de Ziua Internațională a Femeii (8 martie) sau în preajma Marșului pentru Viață (care are loc de obicei în martie), grupuri de femei organizează “contra-manifestații” pentru dreptul la avort, sub sloganuri precum “Corpul meu, alegerea mea”. Un astfel de impuls legislativ ar amplifica activismul pro-choice în România și ar solidariza multe persoane care altminteri sunt tăcute pe acest subiect.

Un alt efect potențial este asupra imaginii internaționale a României.

Țara noastră, ca stat membru al Uniunii Europene, este angajată pe linii generale la respectarea drepturilor omului și egalității de gen. Parlamentul European a declarat în 2022 că accesul la avort sigur și legal este un drept fundamental al femeilor.

Multe țări vest-europene – Franța, Spania, Germania – au consolidat sau clarificat dreptul la avort (ba chiar în Franța se discută introducerea acestuia în Constituție). Dacă România ar da impresia că regresează pe această temă, ar putea primi critici aspre de la partenerii occidentali și organizații internaționale.

În trecut, asemenea reacții s-au văzut în cazul Poloniei și Ungariei, care au fost admonestate în rapoartele UE și ONU pentru politicile lor restrictive privind avortul.

Din punct de vedere demografic și social, specialiștii sunt de acord că incriminarea avortului nu rezolvă problema natalității scăzute – motivul invocat uneori de susținătorii taciti ai unor astfel de măsuri.

România se confruntă într-adevăr cu o scădere accentuată a populației și cu un indice scăzut de fertilitate (aprox. 1,6 copii/femeie, sub nivelul de înlocuire a generațiilor). Însă experiența istorică arată că forțarea femeilor să nască nu conduce la o societate prosperă și sănătoasă.

După cum spunea un comentator, “Statul poate obține pe termen scurt mai mulți nou-născuți interzicând avortul, dar cu prețul vieții mamelor și al calității vieții copiilor.” Problemele precum migrația masivă, lipsa locurilor de muncă stabile, nesiguranța economică, costurile ridicate ale creșterii copiilor – acestea sunt cauzele pentru care cuplurile aleg să aibă mai puțini copii.

Politicile pentru stimularea natalității ar trebui să includă măsuri de sprijin financiar (alocații, concedii parentale, servicii de creșă), programe de educație parentală, locuințe accesibile pentru tinere familii, nu constrângeri asupra corpului femeii. De altfel, multe familii cu 1-2 copii recurg ele însele la avort atunci când consideră că nu își permit încă un copil – iar împiedicarea lor prin lege nu le va îmbunătăți situația materială, ci doar le-o va complica.

Un aspect demn de menționat este cel al mamelor minore și al situațiilor sociale delicate.

România are un trist record în UE la numărul de nașteri la adolescente sub 18 ani. Aceste tinere provin adesea din medii defavorizate, cu acces slab la educație sexuală. Pentru ele, un avort la timp poate fi uneori singura șansă de a-și continua școala și de a-și reconstrui viața. Dacă sunt forțate să ducă sarcina la capăt la 15-16 ani, atât ele cât și copilul vor avea de suferit (există riscul de abandon școlar, dependență de asistență socială, etc.). O lege punitivă le-ar afecta direct, împingându-le poate să apeleze la soluții periculoase. Medicii pediatri și asistenții sociali subliniază că educația și prevenția sunt cheia aici, nu penalizarea.

Rezumat al argumentelor pro și contra:

• Susținătorii (puțini și vocali) ai inițiativei invocă argumentul moral-religios (fătul are drept la viață, avortul = ucidere) și argumentul juridic al protecției vieții în devenire (o lacună legislativă ce trebuie acoperită). Unii adaugă și argumentul demografic (avem prea multe avorturi, populația scade).
• Oponenții (majoritatea vocilor publice) invocă argumentul drepturilor femeii (autonomie corporală, drept fundamental la decizie asupra reproducerii), argumentul sănătății publice (riscul mortalității materne și al avorturilor nesigure), argumentul istoric (experiența dezastruoasă a interdicției) și argumentul pragmatic (nu scad avorturile decât pe hârtie, se mută clandestin; nu crește natalitatea dorită ci crește suferința). De asemenea, subliniază că statul ar trebui să prevină sarcinile nedorite prin educație sexuală și acces la contracepție, în loc să le pedepsească.

Concluzii

Controversa privind avortul în România, reaprinsă de această inițiativă legislativă din 2025, arată un lucru clar: deși societatea s-a schimbat mult față de acum 50 de ani, rănile trecutului nu s-au vindecat complet, iar lupta pentru drepturile reproductive continuă.

România se află la răscruce între tendințe conservatoare globale și valorile democratice asumate după 1989. Experimentul crunt al Decretului 770 ne-a învățat cât de mare este prețul plătit atunci când statul controlează trupul femeii.

Trei decenii mai târziu, acea lecție încă reverberează: reacția aproape instinctivă împotriva oricărei „întoarceri” la interdicții demonstrează că societatea românească prețuiește libertatea redobândită.

Din fericire, în prezent discuția are loc într-un cadru democratic, unde vocile critice pot fi auzite și unde există mecanisme instituționale care să oprească derivele legislative.

Dezbaterea, oricât de tensionată, poate servi și unui scop constructiv: readucerea în atenție a problemelor nerezolvate legate de accesul la educație sexuală, contracepție și servicii medicale de calitate.

Poate că factorii de decizie vor realiza că accentul trebuie pus pe prevenție și sprijin – pentru ca numărul avorturilor să scadă natural, nu prin coerciție, ci prin scăderea numărului de sarcini nedorite.

Pentru România, avortul rămâne o temă sensibilă și definitorie.

Modul în care societatea și politicienii aleg să abordeze această temă reflectă maturitatea democrației noastre și empatia față de experiențele generațiilor trecute.

Controversa actuală ne obligă să ne întrebăm ce fel de societate vrem să fim: una care învață din istorie și pune pe primul loc viața, demnitatea și libertatea cetățenilor săi, sau una care se întoarce înapoi în timp, riscând să repete greșelile trecutului.

Până în prezent, reacțiile majoritare sugerează că România înclină spre prima variantă – însă vigilenta societății civile va fi în continuare esențială pentru a proteja drepturile câștigate cu greu.

În final, indiferent de deznodământul acestei inițiative legislative, subiectul a scos la iveală nevoia unui dialog național sincer despre politicile de sprijinire a vieții: atât a vieții copiilor nenăscuți, cât și a vieții femeilor care îi aduc pe lume. Un dialog care trebuie purtat nu cu amenințarea Codului Penal, ci cu empatie, rațiune și respectarea libertăților individuale.