Ministrul Rogobete are indicii! Când e penal și când e doar scandal? De la copiii morți în spital la unghiile false din ATI

România are o obsesie: să transforme orice problemă, de la marile tragedii până la micile bâlbe birocratice, în „caz penal”. În ultimii ani, am învățat că „penalul” e o umbrelă sub care încap de toate: corupție, incompetență, nepăsare, dar și bizarerii care țin mai degrabă de disciplină sau bun-simț.

O țară obsedată de dosare penale

Două știri recente arată clar această schizofrenie colectivă: pe de o parte, moartea a șase copii la spitalul „Sfânta Maria” din Iași, unde ministrul sănătății Alexandru Rogobete a declarat că există „indicii din zona penalului”. Pe de altă parte, tot Rogobete iese și spune că a găsit personal ATI cu unghii false, deși protocoalele le interzic. Prima e tragedie reală. A doua e o știre care miroase a tabloid, dar e livrată cu solemnitate ministerială.

Și atunci întrebarea firească e: chiar totul trebuie să fie penal? Sau riscăm să bagatelizăm marile drame punându-le în aceeași oală cu micile derapaje estetice?

Copiii de la Iași – unde penalul are consistență

În cazul de la Iași, drama e evidentă. Șase copii morți în câteva săptămâni, posibil din infecții nosocomiale, într-un spital care ar trebui să fie refugiu, nu pericol. Corpul de Control a descoperit nereguli grave, iar ministrul recunoaște: „avem indicii din zona penalului”.

Aici penalul are logică: dacă cineva a ascuns realitatea epidemiologică, dacă nu s-au făcut raportări obligatorii, dacă managerul sau medicii au tolerat condiții mizere care au dus direct la moarte, atunci da, avem neglijență gravă în serviciu. Vorbim de vieți pierdute, de suferință ireversibilă. E domeniul în care procurorii trebuie să intre, să adune probe, să pună întrebări incomode și, dacă e cazul, să deschidă dosare.

Penalul, aici, nu e un moft: e singura cale prin care răspunderea poate fi individualizată și vinovații trași la socoteală. Altfel, tragedia rămâne o știre de câteva zile, iar familiile îndoliate primesc doar flori și vorbe goale.

Unghiile false din ATI – din penal în grotesc

Acum, partea a doua. Tot ministrul, cu aceeași gravitate, spune că în secțiile ATI a găsit asistente cu unghii false. Protocoalele medicale interzic asta, pentru că unghiile artificiale pot adăposti bacterii, cresc riscul de contaminare și fac dificilă igienizarea corectă. Corect.

unghiuțe penale

Dar de aici până la „penal” e drum lung.

Încălcarea unui protocol medical nu e automat infracțiune. E abatere disciplinară, e motiv de sancțiune administrativă, e poate contravenție dacă există normă clară. Dar nu putem vorbi de penal decât dacă se demonstrează o legătură directă între acele unghii și infectarea sau moartea unui pacient. Or, fără analize microbiologice, fără expertize, afirmația rămâne o fotografie menită să șocheze publicul: „iată de ce ne mor oamenii în spitale, din cauza unghiilor false!”.

De fapt, e doar o mini-scenografie politică: o imagine ușor de înțeles, care transferă vinovăția pe un detaliu pitoresc. În loc să discutăm despre management dezastruos, contracte dezinfectante supraevaluate, lipsa sterilizării sau achiziții de echipamente fictive, ni se servește povestea cu unghiile. Simplu, colorat, „vinde” bine în media.

Zelul descoperirilor post-factum

Un alt fenomen tipic este zelul post-factum. De ani de zile, spitalele funcționează în același haos: lipsă de igienă, protocoale tratate ca maculatură, echipamente sub nivelul minim. Dar abia după ce mor copii într-un spital, abia după ce izbucnește scandalul în presă, autoritățile descoperă „șocantul” – unghii false, lipsă dezinfectant, fișe incomplete.

Această înghesuială de a lua „măsuri” imediat după tragedii e un teatru birocratic: se fac comisii, se dau avertismente, se promit sancțiuni. Dar până atunci, toată lumea a dormit. Nu există prevenție reală, ci doar reacție precipitată. Iar reacția nu vindecă răul deja făcut, doar cosmetizează imaginea ministerului.

De fapt, România nu suferă de lipsă de reguli, ci de lipsa aplicării lor înainte de catastrofe. După aceea, toți sunt zeloși, toți pozează în vigilenți. Până la următorul dezastru, când ritualul se repetă.

Când totul devine penal, nimic nu mai e luat în serios

Problema nu e că ministrul atrage atenția asupra respectării protocoalelor. Problema e amestecul: când pui moartea a șase copii în aceeași frază cu unghiile false, reduci tragedia la nivelul unei glume și transformi adevăratele infracțiuni în simplă bârfă.

E același fenomen pe care l-am văzut și la alte scandaluri: de la Hexi Pharma până la Colectiv, totul e înecat într-un cocktail mediatic de „penal, penal, penal”. Unele cazuri chiar sunt penale și trebuie tratate ca atare. Altele sunt doar pretexte pentru a arăta că „ministerul veghează”. Și atunci opinia publică ajunge să nu mai facă diferența.

Rezultatul? Indiferență, relativizare și o senzație că „toți fură, toți mint, toți greșesc”, deci nimeni nu mai răspunde de fapt pentru nimic.

Penalul real vs. penalul mediatic

Diferența dintre cele două știri e limpede:

• La Iași, avem de-a face cu posibile fapte de neglijență gravă care au dus la moarte. Penal cu majuscule.
• La unghiile false, avem o abatere de protocol care poate fi sancționată disciplinar, dar care nu intră în Codul Penal decât dacă probezi un lanț cauzal direct.

Să le pui pe același plan e fie lipsă de discernământ, fie o strategie cinică: bagi subiecte de „șoc și groază” minore, ca să acoperi cu zgomot investigațiile cu adevărat periculoase pentru cariere și rețele de interese.

Ce ar trebui să se întâmple

1. La Iași, ancheta penală trebuie dusă până la capăt. Nicio explicație cu „condiții grele” sau „greșeli inevitabile” nu poate șterge șase vieți pierdute. Aici justiția trebuie să vorbească.
2. La unghiile false, ministerul trebuie să clarifice: e abatere disciplinară? e contravenție? e vorba de câteva persoane izolate sau de fenomen generalizat? Și să aplice sancțiunile corecte, proporționale. Nu să facă spectacol.
3. Pentru opinia publică, e nevoie de o distincție clară: între „penalul serios” și „penalul de tabloid”. Doar așa putem să ne păstrăm luciditatea și să nu cădem în capcana relativizării.

Responsabilitatea, iar

România riscă să devină țara unde totul e „penal”, dar nimic nu mai e cu adevărat pedepsit. Moartea unor copii într-un spital nu trebuie pusă în aceeași categorie cu manichiura neconformă a unei asistente. Altfel, adevăratele drame devin simple decoruri într-un talk-show de seară.

Când penalul se amestecă cu grotescul, pierdem din vedere ce contează: responsabilitatea reală, pentru fapte reale. Și rămânem cu unghiile false, dar fără adevăr.