„Faza zero” nu e o metaforă de film; este jargonul strategic pentru etapa dinaintea conflictului deschis, în care agresorul îți sapă terenul sub picioare: îți derivă atenția, îți scade încrederea în instituții, îți erodează coeziunea, îți lovește logistica, îți bruiază navigația și, când se poate, îți dă foc la depozite și-ți sperie populația.

În acest registru au încadrat analiștii creșterea recentă a operațiunilor ruse împotriva statelor NATO, descriind-o drept campanie sistematică de subminare – „faza zero” a unui posibil conflict, în care instrumentul principal nu e tancul, ci frica (și confuzia) produsă metodic. Institutul pentru Studiul Războiului (ISW) documentează de luni bune aceste tendințe: operațiuni hibride în state-cheie, presiune informațională, testarea reflexelor politico-militare ale Occidentului.

Dosarul tacticilor: de la incendieri și drone, la bruiaj GNSS și „narațiuni-ambuscadă”

Sabotaj/Incendieri. În ultimii doi ani, în mai multe state europene au apărut rețele de agenți/proxy folosite pentru incendieri, intimidări simbolice și sabotaj economic. Cazuri anchetate în UK, Polonia, state baltice și Franța indică implicarea serviciilor ruse sau a intermediarilor racolați online. Reținerile din Regatul Unit și Vilnius, dosarele deschise la Varșovia și pistele legate de atacuri incendiare asupra unor ținte comerciale au conturat un model recurent, confirmat de anchete în curs și de comunicate ale serviciilor occidentale.

Drone și incursiuni aeriene „la limita” regulilor. În paralel, s-au înmulțit alertele privind drone în preajma infrastructurilor critice și aeroporturilor. Ultimul exemplu: Gardermoen (Oslo), unde traficul a fost perturbat pe timpul nopții după sesizări privind aparate neidentificate; autoritățile au întrerupt temporar aterizările, tocmai pentru a evita riscuri în lanț. Nu e un incident izolat pentru zona nordică.

Bruiaj/suprapunere GNSS (GPS). Poate cel mai sensibil front: interferențele asupra navigației prin satelit în spațiul baltic și nordic, cu efecte în aviația civilă și maritim. Adunarea OACI (agenția ONU pentru aviație) a adoptat chiar o rezoluție de condamnare a acestor practici, cu degetul îndreptat explicit spre Rusia după seria de incidente raportate de state membre. Cercetători și militari au urmărit originea tehnică a bruiajelor din zona Mării Baltice, iar mai multe companii aeriene au fost nevoite să-și ajusteze operațiunile. Secretarul general al NATO a avertizat public asupra riscurilor pentru siguranța zborurilor. Toate acestea configurează un război electronic cu miză strategică: dacă nu vezi corect „unde ești”, devii vulnerabil și la nivel militar, și civil.

Narațiuni-operative (SVR & co.). În plan informațional, Serviciul de Informații Externe al Rusiei (SVR) lansează periodic „avertismente” despre presupuse provocări occidentale – comunicate ce prefigurează ulterior „dezvăluiri” ale unor entități afiliate Kremlinului.

Cel mai recent episod:

acuzația că Marea Britanie ar pregăti un „atac sub steag fals” asupra unei nave într-un port european, cu instrumentare menită să bage în ecuație și China. Tonul este clasicul „fabricăm pretextul”: nu există probe publice, dar narațiunea își găsește instantaneu audiență și devine combustibil pentru confuzie. Analize independente au citit astfel de mesaje ca pe posturi avansate ale unei campanii psihologice calibrate pentru publicurile europene.

Mesajul oficial de la Moscova.

În aceeași partitură, diplomația rusă a anunțat că nu mai e „război rece”, ci unul „fierbinte” cu Occidentul, negând sistematic acuzațiile privind încălcări de spațiu aerian, sabotaj sau bruiaj și inversând acuzațiile spre NATO/UE. Retorica țintește exact ce-l interesează pe Kremlin în „faza zero”: dizolvarea consensului occidental, demonizarea ajutorului pentru Ucraina și alimentarea resemnării („mai bine ne adăpostim fiecare”).

Semnele pregătirii pe termen lung: bani, structură, rezerve

„Faza zero” nu se face din vorbe; are nevoie de infrastructură militară și bani.

În 2025, Rusia a împins cheltuielile de apărare la un nivel record post-sovietic (peste 6% din PIB, o treime din buget), cu planificări pe termen multianual, în pofida presiunilor economice interne.

Chiar dacă pentru 2026 se vorbește de ajustări, efortul de război rămâne central, iar motoarele industriale au fost menținute în regim de urgență.

Pe organizare militară, reformele inițiate după 2022 (reconfigurarea districtelor, revenirea la structuri de epocă sovietică pe direcția Leningrad/Moscova, extinderea unor formațiuni) au mers în paralel cu formarea unei rezerve strategice din recruți și contractori nou-atrași, semnalată în actualizările ISW din septembrie–octombrie.

Mesajul implicit:

nu se urmărește un „final rapid”, ci o uzură prelungită care să țină Occidentul ocupat, cu cost politic în creștere.

La pachet, avem și semnele de vulnerabilitate ale Rusiei – grevele de bruiaj* nu sunt gratuite, iar economia de război mușcă înapoi, obraznic: presiuni bugetare, discuții despre creșterea TVA, bilanțuri tensionate, plus loviturile ucrainene asupra rafinăriilor ruse, care au forțat raționalizări de combustibil. E o imagine a mobilizării forțate, cu costuri sociale reale.

De ce „faza zero” are țintă politică, nu doar militară

Obiectivul principal nu este „victoria de pe hartă”, ci victoria în mintea publicului: să obosești societățile europene, să le împingi către „să ne vedem de-ale noastre”, să spargi reflexul solidarității, să crești costul politic al sprijinului pentru Kiev.

Nu întâmplător, think-tankuri și oficiali occidentali descriu tot mai des o escaladare a războiului hibrid menită să fractureze alianța transatlantică, alimentând teme suveraniste, „oboseala Ucrainei” și panicile sociale.

În acest joc, bruiajul GNSS, dronele „fantomă”, incendiile puse la plasă, scandalurile fabricate și „dezvăluirile” SVR funcționează ca pârghii psihologice:

te obligă să aloci resurse, să creezi excepții, să sporești securitatea, să comunici sub presiune. Dacă mai adăugăm o campanie online abilă (memetică, conspiraționistă, „antielitistă”), mixul devine suficient pentru a cobi un spectru: „vine războiul, trage oblonul, lasă Ucraina!”.

Asta este miza mare a „fazei zero”: nu tancurile în Pasul Tihuța sau la Focșani, ci fractura în mintea alegătorului.

Unde se vede România în această ecuație

România e stat de frontieră NATO și hub logistic pentru Ucraina; asta ne pune pe lista țintelor pentru operațiuni sub prag: tentative de sabotaj (de la infrastructuri energetice/feroviare, până la depozite și noduri logistice), bruiaj, campanii de dezinformare în chestiuni sensibile (prețuri, energie, refugiați, „mobilizare”), plus incidente „accidentale” în Marea Neagră sau la frontiera estică.

Nu avem luxul scepticismului leneș.

Ce înseamnă „serios” în practică:

• Alerte rapide și convergente între MAI/MApN/SRI/ANCOM/Autorități aeronautice/navale, pentru bruiaje și drone – cu rapoarte publice post-eveniment (faptele omoară zvonurile).
• Protecție sporită pe lanțurile energetice/transport (porturi, rafinării, magistrale, stații cheie de transformare), audituri de inginerie socială la operatorii strategici.
• Contramăsuri GNSS: ghiduri pentru companiile aeriene și maritime, proceduri alternative (inertial nav, VOR/DME) și instruire pe scenarii de spoofing.
• Igienă informațională: un Centru de Situații inter-instituțional care să dea o singură voce în crize – scurt, verificat, la minut.
• Justiție vizibilă: dosarele de sabotaj/incendiere cu componentă externă trebuie explicate public (fără a compromite probe), pentru ca societatea să înțeleagă tiparul și să nu-și bage capul în nisip.

Altfel spus, „faza zero” se combate cu fapte, reflexe, redundanțe și un manual de comunicare care nu se scrie în timp ce ia foc depozitul.

„Faza zero”: între avertisment și alibi

Să nu cădem nici în cealaltă groapă: eticheta „faza zero” nu trebuie să devină alibi pentru orice. Asemenea concepte sunt utile dacă rămân operaționale: delimitează clar ce țintești, cum măsori și ce raportezi.

Câte incendieri cu profil operațional într-o lună?

Câte interferențe GNSS confirmate?

Care sunt zonele de risc și timpii de răspuns?

Fără metrice și accountability, orice „fază” riscă să devină retorică.

Pe datele de acum, însă, tabloul e limpede:

1. Sabotaj la scară redusă, dar repetitiv, cu punți către Moscova.
2. Drone și bruiaj cu impact real asupra aviației civile și navigației.
3. Narațiuni pregătitoare lansate de SVR și amplificate în ecosisteme media favorabile.
4. Efort militar/bugetar pe termen lung în Rusia (structuri, rezerve, bani).

Acesta este conținutul „fazei zero”. Restul sunt nuanțe.

Concluzie

Da, există semne consistente că Rusia rulează la viteză mare un pre-conflict cu NATO, în care principalul front este psihologic și electronic, cu sabotaj și propagandă drept multiplicatori. Nu e un spectacol; este o întrebuințare a timpului pentru a ne face mai nesiguri, mai dezbinați, mai tentați să cedăm fără să se tragă un foc.

Răspunsul matur nu e să strigăm „vine războiul!”, ci să ne transparentizăm apărarea: să facem procedurile atât de clare și comunicarea atât de promptă, încât următoarea tentativă să nu mai fie știre, ci rutină. Asta obosește agresorul, nu retorica. „Faza zero” nu e sfârșitul lumii; e testul de adult al unei societăți democratice. Îl trecem doar dacă ne ținem nervii, ne ținem instituțiile și, mai ales, ne ținem unii de alții.

Notă oarecum separată — Poate Rusia să țină piept NATO într-un război convențional?

Răspuns scurt: nu pe termen lung și nu fără a recurge rapid la ce o face, din păcate, extraordinar de periculoasă: șantajul nuclear. Pe convențional, poate provoca pagube serioase regional (Marea Baltică, Marea Neagră, Arctica), dar nu poate câștiga un război clasic împotriva unei alianțe care o depășește net la populație, economie, tehnologie, aviație, marină, ISR și logistică. De asta investește în „faza zero”: să ne slăbească înainte să tragă.

De ce nu poate câștiga convențional

• Economia: Rusia a trecut la „economie de război”, dar rămâne de câteva ori mai mică decât suma NATO și e strânsă în menghina sancțiunilor, dependenței de exportul de materii prime și de circuite/mașini-unelte/importuri ocolite. Poate „pompa” muniție și drone, însă nu poate susține industrial un conflict lung cu o alianță de 30+ economii avansate.
• Demografia & resursa umană: are baze de mobilizare, dar costul social al unei mobilizări extinse e ridicat. E deja implicată masiv în Ucraina; să „deschidă” un front NATO fără pauză operațională ar însemna dublu pariu cu resursă uzată și comandă sub presiune.
• Aviația & marina: are stocuri de rachete, A2/AD solide (Kaliningrad, Crimeea), dar superioritatea aeriană NATO pe termen scurt-mediu e covârșitoare (platforme, muniții ghidate, rețele de senzori, realimentare în aer). La mare, Rusia mai are dinți în Marea Neagră (dințișori) și Arctic, însă, în ansamblu, nu poate disputa controlul maritim cu NATO.
• C4ISR & electronică: progrese reale la drone și război electronic tactico-operativ, dar deficit de microelectronică avansată, sateliți, senzori integrați la nivel alianță. NATO domină fuziunea de informații și țintirea de precizie pe distanțe mari.
• Logistică & profunzime: NATO are rețele multiple de aprovizionare, standardizare în creștere (muniții de 155 mm etc.), capacități de transport strategic. Rusia e întinsă pe linii lungi, vulnerabile la lovituri în profunzime.
• Allied surge: când NATO „apasă pedala”, produce de câteva ori mai mult (muniție, rachete, piese, platforme) decât poate Rusia să distrugă. Ritmul de ramp-up în 2023–2025 la muniții, PVO, rachete antinavă, drone e exact pentru a închide fereastra de oportunitate a Moscovei.

Ce are totuși în mână (și ar folosi)

• Lovituri la distanță & A2/AD: salve de rachete/UCAV asupra infrastructurilor, blocaje în Baltică/Neagră, bruiaj GNSS și război electronic pe scară mare. Costă Occidentul, încetinește fluxurile, creează panică.
• Hibrid & sabotaj: incendieri țintite, operațiuni sub prag, operațiuni psihologice. Scopul nu e victoria tactică, ci dezbinarea politică.
• Escaladare nucleară ca „plasă de siguranță”: doctrina de „escaladare pentru de-escaladare” rămâne miezul disuasiv; de aceea, un conflict convențional direct cu NATO ar urca repede pe scara riscurilor. Asta nu face Rusia „mai puternică”, dar face războiul mai periculos.

China, India, Europa: cât contează pentru Moscova?

• China: plămânul economic (exporturi, componente, „umbrelă” financiară). Beijingul livrează oxigen (mai ales dual-use), dar dozează sprijinul ca să evite sancțiuni secundare majore. Nu va merge până la a intra într-un război al Rusiei cu NATO.
• India: a cumpărat masiv petrol rusesc cu discount și a devenit intermediar pentru fluxuri energetice. Ajută Moscova să țină bugetul pe linie de plutire, dar e pragmatică: nu își sacrifică relațiile cu Occidentul pentru pariul Kremlinului.
• Europa & energia: decuplarea de gazul/petrolul rusesc e avansată (conducte aproape zero, LNG rusesc în scădere și sub presiune politică). Rezultatul: pârghia energetică a Rusiei în UE e mult mai slabă decât în 2021–2022.

Verdict strategic

• Scenariu scurt, localizat: Rusia poate produce șoc regional (val de rachete, „no-fly” local, blocaje maritime, sabotaj). Costuri grele pentru statele de frontieră, dar nu victorie strategică.
• Scenariu prelungit, convențional: pierde în fața NATO. Chiar și cu sprijin economic chinez și ventilație indiană la petrol, nu poate ține ritmul industrial, tehnologic și logistic al alianței.
• Scenariu de coșmar: escaladare nucleară tactică. Aici nu mai discutăm despre „poate câștiga?”, ci despre cum evităm să ajungem. Motiv pentru care Kremlinul apasă acum pe „faza zero”: dacă ne rupe voința politică dinainte, nu mai are nevoie de tancuri.

Deci:

Rusia nu e capabilă să câștige un război convențional cu NATO. Poate, însă, să ne facă viața foarte grea prin hibrid, lovituri la distanță și șantaj nuclear. Lecția pentru noi e simplă: unitate politică, rearmare industrială, protecție a infrastructurilor și igienă informațională. Dacă ținem aceste patru șuruburi strânse, „faza zero” rămâne fix ce e: zero.

*Pe românește, „grevele de bruiaj” sunt atacuri deliberate de interferență radio: cineva pornește un emițător pe (sau lângă) frecvențele pe care le folosești tu – ca să-ți astupe semnalul. Ținta clasică în ultimii ani sunt sistemele de poziționare prin satelit (GNSS: GPS, Galileo, GLONASS), dar bruiajul poate viza și alte benzi (navigație aeriană, comunicații, radare).

Cum funcționează, pe scurt

• Jamming = „gălăgie controlată”. Un semnal puternic (lat sau îngust ca bandă) acoperă frecvența utilă, astfel încât receptorul nu mai poate decoda mesajul corect.
• Spoofing (ruda vicleană) = nu doar îți acoperă semnalul, ci îți „servește” semnal fals credibil, ca să te facă să crezi că ești în alt loc/alt timp.
• Atacurile pot fi punctuale (câteva minute/ore) sau repetate, de aceea li se spune „greve”: lovituri temporare, localizate, intenționate.

Ce țintesc cel mai des

• GNSS (GPS/Galileo etc.) – aviație, maritim, vehicule, drone, rețele care depind de sincronizare în timp.
• Legături tactice (militar), comunicații VHF/UHF, uneori radare (cu tehnici dedicate).

De ce e grav

• În aviație, bruiajul GNSS poate duce la pierdere de precizie, rerutări, adevărări de abordare sau NOTAM-uri frecvente; piloții trec pe proceduri de rezervă.
• În maritim, track-uri instabile pe ECDIS/AIS și riscuri în zone strâmte.
• La drone și UAV-uri: pierdere de control, revenire automată sau căderi.
• În infrastructuri, GNSS dă ora exactă pentru rețele (energie, telecom); bruiajul poate provoca desincronizări.

Cum arată tehnic (fără „rețetă”)

• Barrage jamming (lată bandă), spot jamming (pe o frecvență anume), swept (măturare pe bandă).
• Platforme posibile: stații terestre, vehicule, navale/aeriene. Puterea și poziția dau aria de efect (de la câteva sute de metri la zeci/sute de kilometri).

Semne că ești în bătaie

• GNSS unavailable/degraded, alerte RAIM, salturi de poziție, hărți „tremurate”.
• Mesaje de eroare la sincronizare timp, „drift” la echipamente.
• Multiple rapoarte similare din aceeași zonă (aviație/maritim).

Ce se face, ca răspuns

• Proceduri alternative de nav: VOR/DME, ILS, inerțial, proceduri „convenționale”.
• Echipamente mai rezistente: recepție multiconstelație/multibandă, antene anti-jam, filtre, algoritmi anti-spoof.
• Redundanță pe timp: surse alternative de timing (PTP, eLoran unde există), alarme de integritate.
• Coordonare & raportare: monitorizare spectru, alerte oficiale, comunicare rapidă cu operatorii și autoritățile.

Legal

• Pentru civili, bruiajul e ilegal în aproape toate jurisdicțiile. E considerat risc de securitate a transporturilor și al infrastructurilor critice.

În esență: o „grevă de bruiaj” e un „blackout” radio făcut intenționat. Nu-ți sparge geamul, dar îți stinge farurile și-ți tulbură busola. De aceea se tratează ca incident de securitate, nu ca simplu „deranj tehnic”.