„Vize de aur” made in România: ce promite proiectul, cum ar funcționa și unde ar putea deraia

Guvernul pune pe masă un program de rezidență prin investiție („Golden Visa”) pentru cetățeni ai țărilor non-UE/SEE. Pragul minim: 400.000 €. În schimb: permis de ședere temporară pe 5 ani (reînnoibil), reunificare familială și un traseu clar spre rezidență permanentă și, ulterior, cetățenie. Sună bine; hai să vedem și fine-printul.

Ce este, pe scurt

Un proiect de lege introduce în România un program de rezidență prin investiție („Golden Visa”) dedicat cetățenilor din afara UE/SEE. Investiția minimă: 400.000 €. Beneficiul: drept de ședere temporară pentru 5 ani, cu prelungire, plus posibilitatea de a cere rezidență permanentă după 5 ani și, apoi, cetățenia (în condițiile obișnuite de integrare).

Nu vorbim despre „pașaport contra bani”, ci despre ședere contra investiție, cu șanse reale de naturalizare în timp.

Unde poți pune banii (opțiuni eligibile)

Conform relatărilor, se califică investiții de minim 400.000 € în:

• Titluri de stat cu scadență de cel puțin 5 ani
• Imobiliare (menținute cel puțin 5 ani)
• Fonduri de investiții autorizate de ASF
• Acțiuni la companii românești listate la bursă
  Iar familia aplicantului poate fi inclusă în permisul de ședere.

Filtru de securitate, fără prezență minimă

Aplicațiile ar urma să fie verificate nu doar administrativ, ci și pe linie de securitate (consultate SRI, SIE și Oficiul pentru Spălarea Banilor), cu obligația de a dovedi proveniența legală a fondurilor. Un detaliu pragmatic: nu există cerință de ședere efectivă minimă (nu trebuie să „locuiești” un număr de zile pe an în România ca să păstrezi permisul), dar investiția trebuie menținută pe perioada stabilită.

Ce NU este

Nu e „cetățenie instant”. România, până acum, nu a avut un program clasic de „golden visa” – accesul la rezidență s-a făcut pe rute de business/angajare sau investiții cu efecte asupra duratei permiselor, însă fără un mecanism sintetic, cu prag unic și listă standard de plasamente. Proiectul actual schimbă exact asta: creează o poartă unică, cu reguli clare și instrumente de due-diligence încă de la intrare.

De ce apare acum

Context extern: programele de tip „Golden Visa” au tot fost strânse cu ușa în Europa (Portugalia a tăiat imobiliarele, Grecia a ridicat pragurile în marile orașe), dar nu au dispărut; au adus zeci de miliarde în ultimul deceniu. România vine târziu la petrecere, însă cu un prag competitiv și cu opțiuni variate de investiții (stat, bursă, fonduri, imobiliare).

Ce câștigă România (în teorie)

1. Capital relativ „lung”: titluri de stat pe minimum 5 ani, imobiliare păstrate 5 ani, participări la companii locale, bani în fonduri autorizate de ASF.
2. Diversificarea surselor: nu e doar beton & cărămidă; proiectul împinge și spre bursă și fonduri, ceea ce poate dinamiza piața de capital.
3. Semnalul: pentru investitori non-UE, România devine o rută reglabilă către spațiul european (rezidență → permanență → cetățenie, cu condițiile legale aferente).

Unde pot apărea problemele

• Due-diligence la sânge: dacă filtrele sunt formale, programul devine magnet de bani gri. Verificarea provenienței fondurilor și consultările cu serviciile trebuie să fie reale, nu bifate. (Proiectul indică instituțiile implicate – bun semn, dar execuția face diferența.)
• Presiune pe imobiliare: ținem apetitul investitorilor străini pe segmentul corect? Lipsa unor garduri (de tip „nu locuințe în marile orașe supraîncălzite”) poate alimenta scumpiri acolo unde doare cel mai mult. Alte țări și-au ajustat tocmai aici parametrii.
• Regulă clară de „menținere a investiției”: cum sancționezi retragerea înainte de termen? Se anulează permisul de ședere? În cât timp? Detaliile trebuie betonate în norme.
• Fără „cerință de prezență” = bine pentru atractivitate, dar risc pentru integrare: cum te asiguri că rezidenții chiar au legături reale cu România (taxe, consum local, responsabilități), nu doar un card de acces?

Cum ar arăta în practică (exemple ipotetice)

• Investitorul conservator: cumpără titluri de stat de 400.000 € cu scadență 5 ani → obține permisul, își aduce familia, își menține plasamentul; după 5 ani poate cere rezidență permanentă, apoi cetățenie în condițiile legii. Impact: capital pentru datoria publică, cost bugetar redus.
• Imobiliarul „fix”: cumpără apartamente/active comerciale de min. 400.000 €, le ține 5 ani; atenție la concentrarea urbană – normele pot orienta investițiile spre zone cu nevoi reale (regenerare, proiecte verzi).
• Bursierul: intră cu 400.000 € în acțiuni listate sau prin fonduri; dacă normele cer investiții în emitenți români sau fonduri locale, banii alimentează piața noastră.

Cum stăm față de vecini

• Grecia: pragurile au tot urcat în aglomerările mari (până la 500.000 € în Atena/Thessaloniki), ca răspuns la presiunea pe locuire. România pleacă la 400.000 € dar, dacă nu își calibrează corect „harta investițiilor”, riscă să importe aceeași problemă.
• UE în ansamblu: programele n-au murit, ci s-au recalibrat (mai puțin imobiliare, mai mult capital productiv / obligațiuni / business). România pare să fi învățat lecția și deschide mai multe canale decât doar „cumpără o locuință și stai”.

Trei întrebări care trebuie lămurite public

1. Transparență: vom avea raportări periodice (număr de permise acordate, tipuri de investiții, sume intrate, respinse, motive)? Fără asta, programul devine opac și vulnerabil la suspiciuni.
2. Clauze de integritate: ce se întâmplă dacă, după acordarea permisului, apar suspiciuni privind banii sau conexiuni cu jurisdicții sancționate? Avem mecanisme rapide de revocare?
3. Impact imobiliar: introducem un cadru geografic (de ex., stimulente în orașe medii / interdicții în zone supra-încălzite) sau lăsăm piața să „respire” singură? Experiența altora arată că nu e o idee să ignori acest aspect.

Reținem că:

România propune, în sfârșit, un Golden Visa cu prag clar (400.000 €) și opțiuni variate de investiție. E, potențial, o unealtă serioasă de atragere de capital și extindere a pieței (de la T-bills la BVB). Dar cheia nu e în posterul programului, ci în normele de aplicare: cum verifici banii, cum protejezi locuirea, cum raportezi public ce faci.

Dacă due-diligence-ul e autentic și regulile sunt inteligent calibrate, „viza de aur” poate fi, în sfârșit, viza de normalitate: bani curați, pe termen lung, pentru un stat care are nevoie de mai mult decât promisiuni.