Istoria românească a pensiilor speciale: de la intenții nobile la “super-privilegiu” post-1989

După căderea regimului comunist, România s-a angajat pe drumul reformării sistemului de pensii, inițial cu gândul de a crea un sistem echitabil, bazat pe contributivitate. Cu toate acestea, în deceniile care au urmat, a apărut și s-a consolidat treptat o categorie aparte de pensii – așa-numitele pensii speciale sau “pensii de serviciu”, denumite adesea în discursul public și “pensii nesimțite” datorită cuantumurilor lor foarte mari comparativ cu pensiile obișnuite.

În prezent, aceste privilegii au devenit atât de bine împământenite încât par aproape imposibil de eliminat, formând un adevărat bastion al supraprivilegiaților în structura statului.

Cum s-a ajuns aici, pas cu pas, după 1989?

Cine a pus bazele acestor pensii speciale și cu ce motivații?

Care au fost pretextele oficiale ce le-au justificat și care sunt, de fapt, motivele reale din spatele lor?

Acest articol va explora evoluția istorică a pensiilor speciale în România, de la originile lor post-revoluție și până astăzi, analizând fiecare etapă-cheie a consolidării acestor privilegii și încercările (eșuate) de a le reforma.

După Revoluție: primele privilegii de pensionare

Perioada imediat următoare Revoluției din 1989 a fost una de tranziție haotică, inclusiv în domeniul pensiilor. La începutul anilor ’90, principul contributivității (fiecare primește pensia în funcție de cât a contribuit) era teoretic fundația sistemului, moștenită din vechiul sistem de stat. Însă, în practică, noile autorități au recurs la diverse măsuri ad-hoc de “recompensare” a unor categorii cheie, stabilind un precedent periculos.

Un exemplu notoriu a fost tratarea cadrelor militare și a foștilor securiști:

în loc să fie excluși sau pedepsiți, mulți au fost avansați peste noapte în grad și apoi retrași la pensie cu sume considerabile. Această practică – documentată la începutul anilor ’90 – a avut scopul de a asigura loialitatea unor potențiali factori de destabilizare (armata, serviciile de informații) prin acordarea unor pensii mult mai mari decât ar fi meritat strict contributiv.

Mesajul transmis era clar: “sub noul regim, militarii și foștii aparatcici vor fi tot o categorie privilegiată; stați liniștiți, pensiile voastre vor fi mari”.

Aceste prime privilegii informale au pregătit terenul pentru ceea ce urma.

Dacă la început a fost vorba de soluții punctuale, aplicate discret pentru a “cumpăra” pacea socială și fidelitatea unor grupuri, curând ideea de pensie aparte, ruptă de regulile generale, a prins rădăcini și a început să fie formalizată în legislație. Astfel, în paralel cu menținerea sistemului public de pensii pentru marea masă a populației, s-au pus bazele unor scheme speciale de pensionare pentru anumite categorii considerate “strategice” sau influente. Drumul către instituționalizarea pensiilor speciale în România era deschis.

1997 – Nașterea pensiilor speciale în justiție

Prima pensie specială propriu-zisă, consfințită prin lege, își are originea în sistemul judiciar. În 1997, la doar câțiva ani după tranziție, Guvernul Victor Ciorbea (coaliția CDR) – prin ministrul Justiției de atunci, Valeriu Stoica – a promovat modificarea Legii organizării judecătorești nr. 92/1992 astfel încât magistrații (judecători și procurori) să beneficieze de o pensie de serviciu distinctă de pensia obișnuită. Parlamentul a adoptat în acel an schimbarea, marcând momentul zero al pensiilor speciale în România post-decembristă.

Ce prevedea legea “Stoica” din 1997?

Esența inovației a constat în formula de calcul și condițiile mult favorizante pentru magistrați: dacă un judecător sau procuror avea o vechime de cel puțin 25 de ani în magistratură, la pensionare urma să primească 80% din ultimul salariu net ca pensie lunară. Procentele creșteau odată cu vechimea – de exemplu, la 35 de ani vechime pensia ajungea 90% din ultimul salariu, iar teoretic la 45 de ani vechime (cazuri rare) s-ar fi egalat cu 100% din ultimul salariu. Orice magistrat cu vechime sub 25 de ani nu primea această pensie specială (ci doar pensia normală pe contributivitate).

Formula era revoluționară și rupea legătura dintre pensie și contribuțiile plătite efectiv la buget: practic, pensia se calcula în funcție de ultimul venit salarial, nu de banii acumulați prin contribuții de-a lungul anilor. Era o abatere majoră de la principiul echității față de ceilalți pensionari.

Argumentul oficial al introducerii unei asemenea pensii de serviciu a fost legat de situația precară a justiției la vremea respectivă. Sistemul judiciar suferea – salariile magistraților erau relativ mici, mulți juriști buni evitau cariera de judecător sau procuror preferând avocatura (mult mai bine plătită și fără restricții), iar independența justiției era fragilă.

Valeriu Stoica și alții au susținut că, pentru a atrage profesioniști de calibru către magistratură și pentru a-i feri de tentația corupției sau a plecării în mediul privat, era nevoie de garanții financiare speciale, inclusiv perspectiva unei pensii aproape la nivelul ultimului salariu.

Cu alte cuvinte, pensia specială era gândită ca un fel de “plasă de siguranță” care să le asigure magistraților un trai decent (!) și după încheierea carierei, astfel încât să fie mai puțin susceptibili la influențe externe în timpul activității.

Realitatea și efectele ascunse:

Noua lege din 1997 a adus, însă, și prevederi al căror impact real avea să se vadă mai târziu. De pildă, noțiunea de “vechime în magistratură” (minim 25 de ani pentru a primi pensia) nu a fost strict definită ca anii petrecuți efectiv pe post de judecător sau procuror.

Încă din acel moment, legea a permis ca anii lucrați în alte profesii juridice – cum ar fi avocatura – să fie considerați vechime echivalentă în calculul pensiei de magistrat!

Cu această portiță deschisă, un jurist nu trebuia neapărat să-și petreacă întreaga viață profesională ca magistrat ca să culeagă “roadele” pensiei speciale. În practică, asta însemna că un avocat sau consilier juridic ar fi putut intra în magistratură mai târziu în carieră, să stea suficient cât să-și asigure criteriul de vechime totală (adunând anii din avocatură cu câțiva ani pe postul de judecător) și apoi să iasă la pensie specială.

Intenția declarată – de a stimula avocații valoroși să devină judecători – s-a transformat astfel într-o oportunitate de a face “turism” profesional pentru a prinde o pensie grasă.

Chiar Valeriu Stoica, mulți ani mai târziu, avea să recunoască că regretă unele prevederi introduse atunci, admițând că ele au fost ulterior abuzate.

De remarcat că, inițial, legea din 1997 nu a scăzut vârsta standard de pensionare pentru magistrați.

Aceasta a rămas aceeași ca în sistemul public general (la acea vreme 57 de ani pentru femei și 62 pentru bărbați). Așadar, în primă fază, beneficiul major era procentul uriaș din ultimul salariu, nu neapărat retragerea mai timpurie (acel capitol avea însă să se schimbe peste câțiva ani, după cum vom vedea).

Cu legea “Stoica”, magistrații au devenit primii “pensionari speciali” ai României democratice.

La momentul respectiv, pasul nu a generat scandal public major – puțini cetățeni de rând conștientizau implicațiile, iar numărul beneficiarilor era redus. În 2001, la patru ani după adoptare, se înregistrau aproximativ 900 de magistrați ieșiți la pensie specială, pensia medie fiind în jur de 330 euro, față de doar 50-60 euro pensia medie obișnuită la vremea aceea.

Diferența era mare, dar nu explozivă încă. În culisele puterii însă, exemplul magistraților a început să fie privit cu interes (și invidie) de alte categorii privilegiate, deschizându-se pofta de noi pensii speciale și pentru alții.

Extinderea privilegiilor în anii 2000

Urmele lăsate de legea din 1997 nu aveau să rămână un caz singular. Dimpotrivă, în următorul deceniu, clasa politică – indiferent de orientare – a demonstrat o “generozitate” bipartizană în a crea pensii speciale pentru tot mai multe grupuri.

Uneori putere și opoziție au votat cot la cot astfel de privilegii, fără dezbatere publică serioasă. Rezultatul? Între 2001 și 2008, au apărut pensii speciale noi, care au consolidat ceea ce astăzi este o adevărată caste a pensionarilor de lux. Iată principalele categorii introduse și modul în care s-au făcut pașii atunci:

• Militari și polițiști (2001):În anul 2001, guvernul Adrian Năstase a adoptat Legea 164/2001 privind pensiile militare de stat, care a oferit cadrelor militare (inclusiv personalului din armată, poliție, servicii) un regim de pensionare separat și avantajos. Deși pensiile militare existaseră mereu ca sistem distinct (datorită specificului carierei militare), această lege a formalizat drepturi speciale: militarii puteau ieși mai devreme la pensie, primeau pensii calculate pe baza soldelor (și nu strict pe contributivitate), cu diverse sporuri și coeficienți favorabili. S-a perpetuat astfel ideea că militarii “merită” un tratament special pentru riscurile și restricțiile profesiei – o idee pe care nimeni nu o contesta deschis, dar care punea bazele unei discrepanțe majore față de civili. (Vom vedea că în 2010 acest sistem a fost temporar unificat cu cel public, dar ulterior a fost readus la viață.)
• Personalul auxiliar din justiție (2004):După ce magistrații primiseră privilegiul încă din 1997, la câțiva ani distanță și grefierii și alți angajați auxiliari ai instanțelor și parchetelor au obținut pensii speciale. Guvernul Năstase a trimis inițial un proiect în 2004 ce viza personalul auxiliar din justiție, iar în Parlament – la Comisia de Muncă a Senatului condusă de un senator PSD (Aristide Roibu) – s-a decis introducerea explicită a pensiei de serviciu pentru această categorie. Modificarea a trecut fără opoziție: în Camera Deputaților (cameră decizională) votul a fost în unanimitate în favoare. Astfel, nu doar judecătorii, ci și grefierii și alți funcționari din sistemul judiciar urmau să aibă pensie de serviciu suplimentară față de ce ar fi primit pe contributivitate.
• Judecătorii Curții Constituționale (2004):Tot în jurul anului 2004, trei parlamentari PSD influenți – Valer Dorneanu, Acsinte Gaspar și Doru Ioan Tărăcilă – au inițiat un proiect de lege prin care s-a acordat pensie specială și judecătorilor Curții Constituționale (CCR). Propunerea a fost votată de toate partidele parlamentare, nimeni neîndrăznind să respingă “bonusul” pentru cei care, ironic, aveau să decidă constituționalitatea legilor (inclusiv a celor despre pensii speciale) în viitor. Mișcarea a fost de un cinism aparte: exact în 2004, imediat după legiferare, inițiatorul Acsinte Gaspar a și fost numit judecător la CCR, devenind direct beneficiar al propriei legi, iar Valer Dorneanu avea să ajungă și el judecător constituțional peste câțiva ani. Practic, și-au “pregătit” bătrânețile înainte de a-și schimba funcțiile.
• Funcționarii publici parlamentari (2000/2005):Aparatul tehnic al Parlamentului – angajații din Camera Deputaților și Senat (consilieri, funcționari) – a primit și el un cadou. Inițiativa a pornit încă din 2000, când un grup de aleși din mai multe partide (Andrei Gherasim – PNȚCD, Acsinte Gaspar – PDSR, Andrei Chiliman – PNL și Vasile Miclăuș – PUNR) au depus un proiect pentru pensii speciale ale funcționarilor parlamentari. Abia în decembrie 2005 însă, într-o ședință comună a Parlamentului condusă de Nicolae Văcăroiu, s-a votat legea – din nou, unanimitate din partea tuturor partidelor. Cu o simplă ridicare de mână, sute de angajați ai Legislativului au fost propulsați în clubul privilegiaților la pensie. Pentru politicieni, acești funcționari sunt adesea oamenii lor de încredere instalați în poziții-cheie ale administrației parlamentare, așa că votul unanim reflectă un consens tacit: ne recompensăm “loialii” din sistem.
• Personalul aeronautic civil navigant (2006-2007):Un caz interesant este cel al piloților și personalului navigant din aviația civilă. În 2006, un grup de parlamentari – preponderent PSD (printre care tânărul deputat Victor Ponta), dar și co-semnatari din PNL (Bogdan Olteanu), PRM (Lia Olguța Vasilescu) și PD (Anca Boagiu) – a propus o lege de pensie de serviciu pentru piloții civili. Motivația a fost că aceștia au o carieră scurtă, plină de riscuri și responsabilități, similar piloților militari, deci merită un sprijin la bătrânețe. Legea a fost adoptată în final în 2007, cu 219 voturi “pentru”, 1 “împotrivă” și 2 abțineri – practic un alt exemplu de consens transpartinic când vine vorba de avantaje speciale. Chiar dacă piloții de linie lucrează la companii comerciale (de stat sau private), Parlamentul României le-a garantat pensii speciale suportate din bugetul public, ceea ce e rar întâlnit în alte țări (unde beneficiile lor ar trebui în principiu acoperite de companiile angajatoare).
• Conducerea Curții de Conturi (2008):În 2008, a venit rândul Curții de Conturi – instituția supremă de audit public – să primească pensii speciale pentru membrii conducerii sale (consilierii de conturi). Patru parlamentari ai Partidului Democrat (PD) au depus un proiect în acest sens, iar votul final în Senat (cameră decizională) a fost uluitor: 112 senatori prezenți din 112 au votat “pentru” introducerea acestor pensii în septembrie 2008. Toate partidele au fost de acord (PSD, PD, PNL, UDMR, PRM – pe atunci toate aveau oameni instalați sau cu perspectivă de a fi instalați în conducerea Curții de Conturi). Ulterior, în 2017, majoritatea PSD-ALDE a mai “periat” o dată legea Curții de Conturi, ca să fie și mai permisivă: au introdus prevederea că și cei care au ocupat doar jumătate de mandat în conducerea instituției pot primi pensie specială (o ușă deschisă pentru interimari sau demnitari numiți pe final de mandat, ca nimeni să nu ”scape”).
• Diplomați și consuli (2015):După 2010 (despre care vom vorbi separat ca moment de cotitură), valul privilegiilor a continuat. În 2015, un grup de șapte parlamentari PSD – nume cunoscute precum Florin Iordache, Marian Neacșu, Adrian Solomon – au inițiat un proiect de lege prin care și personalul diplomatic și consular al României să beneficieze de pensie de serviciu. Motivația invocată: diplomații de carieră, la fel ca judecătorii, au restricții în timpul activității (servesc ani lungi în străinătate, nu se pot implica în alte joburi) și în multe țări diplomații au scheme speciale de pensii. Proiectul a trecut rapid prin Parlament – în doar trei luni – și la votul final în Camera Deputaților a obținut 277 voturi “pentru”, doar 2 “împotrivă” și 15 abțineri. Practic nimeni nu s-a opus serios, deși era clar că se lărgește și mai mult falia dintre “speciali” și restul populației.
• Parlamentarii (2015):Culmea auto-privilegiilor a fost atinsă tot în 2015, când chiar deputații și senatorii și-au acordat propriile pensii speciale. Sub denumirea eufemistică de “indemnizație pentru limită de vârstă” (ca să evite cuvântul “pensie”), Parlamentul a votat o lege care le garantează foștilor aleși un venit lunar suplimentar după împlinirea vârstei de pensionare, proporțional cu numărul de mandate avute. Proiectul a fost semnat inițial de nu mai puțin de 225 de parlamentari (dintre care peste 150 erau de la PSD, restul de la UDMR, grupul minorităților, PLR-ul lui Tăriceanu și chiar și un liberal rătăcit). La votul final din 15 decembrie 2015, scena a fost aproape comică: 287 de voturi pentru, 1 împotrivă și 5 abțineri. PNL, care oficial critica proiectul, a încercat un gest de protest ieșind din sală înainte de vot – însă asta aproape că a pus în pericol cvorumul. Cu greu, majoritatea PSD și aliații au strâns numărul necesar de voturi pentru a valida legea. Practic, toate partidele (mai puțin un singur opozant) au fost de acord să-și “cadorisească” membrii actuali și viitori cu pensii speciale. Era pentru prima dată când parlamentarii României își atribuiau direct un asemenea beneficiu, ceea ce a stârnit indignare publică – dar legea a intrat în vigoare oricum. (Notă: în 2021, aceste pensii ale parlamentarilor au fost teoretic abolite prin alt vot, dar vom reveni asupra acelui episod și implicațiilor.)
• Aleșii locali – primari, președinți de consilii (2019):Ultima categorie majoră care a primit – pe hârtie – statut de pensionar special a fost cea a aleșilor locali (primari, viceprimari, președinți și vicepreședinți de consilii județene). După câteva tentative legislative eșuate în Parlament, guvernul Viorica Dăncilă a strecurat prevederi privind indemnizații speciale pentru foștii aleși locali într-o Ordonanță de Urgență din 2019, privind Codul Administrativ. Practic, a fost o “favoare” acordată primarilor și baronilor locali, mulți aflați spre final de carieră, ca recompensă pentru sprijinul politic. Conform ordonanței, orice primar cu mandate la activ ar urma să primească la pensie un supliment considerabil de la buget. Totuși, aceste pensii pentru aleșii locali au rămas neaplicate efectiv până în prezent – din 2019 încoace, fiecare guvern sau Parlament a amânat succesiv intrarea lor în plată (din rațiuni bugetare și de teama reacției publice). Așa se face că, deși legal există în Codul Administrativ, niciun fost primar încă nu primește acea indemnizație specială (situație valabilă cel puțin până în 2023). Cu toate acestea, intenția politică a fost limpede: toți politicienii, de la vârf la nivel local, și-au creat instrumente de a beneficia de bani publici suplimentari după retragere.

Privind această listă extinsă, devine evident că, în decurs de aproximativ 15 ani de la primul pas din justiție, România a ajuns să aibă o multitudine de legi speciale de pensionare, acoperind segmente întregi ale aparatului de stat.

Fiecare astfel de lege s-a clădit pe precedentul anterior – “dacă judecătorii au, de ce să nu aibă și grefierii? Dacă au magistrații, de ce nu și militarii? Dacă militarii, de ce nu și polițiștii? Și dacă tot există atâtea categorii, de ce nu și noi, parlamentarii?”.

Acest efect de imitare și extindere a privilegiilor a fost alimentat de tranzacții politice și de influența grupurilor profesionale respective. Până la sfârșitul anilor 2000, bastionul pensiilor speciale era solid construit: mii de persoane fie deja se pensionaseră pe acele legi avantajoase, fie urmau să devină eligibile.

În paralel cu proliferarea acestor legi, și condițiile pensiilor speciale existente au devenit tot mai generoase.

Revenind la sistemul magistraților – cel care a dat tonul – anii 2004-2005 au adus modificări care au transformat pensia specială din justiție într-o adevărată anomalie financiară:

• În 2004, ministrul justiției Rodica Stănoiu (PSD) a operat schimbări dramatice: a modificat formula de calcul pentru pensia de magistrat de la “80% din salariul net” la “80% din salariul brut al ultimei luni”. Această mutare tehnică a făcut ca, matematic, pensiile să devină mai mari decât salariile nete pe care le aveau magistrații în activitate (pentru că 80% din brut poate depăși 100% din net, dat fiind că brutul include și impozitele și contribuțiile reținute). Cu alte cuvinte, ieșitul la pensie devenea mai profitabil decât continuarea activității. Mai mult, Stănoiu a scăzut și pragul de vechime necesar: dacă legea din 1997 cerea minimum 25 de ani, în 2004 s-a decis ca și magistrații cu 20 de ani vechime să primească pensie de serviciu (în cuantum de 75% din ultimul venit brut). Parlamentul a continuat și el “perfecționarea” sistemului, lărgind definiția vechimii: pe lângă avocatură (care deja conta), au fost adăugate și profesiile de notar și consilier juridic ca echivalente ce pot fi socotite la vechime. Practic, după 2004, cine cumula 20 de ani în orice combinație de profesii juridice (nu neapărat în roba de judecător) și era magistrat la momentul pensionării, se califica pentru o pensie specială considerabilă. Măsurile au fost justificate de Stănoiu prin invocarea unor recomandări europene (ex. Consiliul Europei sugerase că pensia magistraților ar trebui apropiată de ultimul salariu pentru a le asigura independența) – însă în fapt, România deja făcuse asta din 1997. Amendamentele din 2004 au supralicitat, depășind chiar și recomandările respective (au creat pensii care depășeau salariile).
• În 2005, odată cu schimbarea puterii (venirea alianței DA la guvernare, președinte Traian Băsescu), ministrul justiției Monica Macovei a abordat problema din alt unghi, dar cu efecte la fel de spectaculoase. Macovei dorea reformarea justiției și eliminarea “dinozaurilor” formați în comunism din sistem. Pentru asta, a recurs la o soluție riscantă: le-a permis judecătorilor și procurorilor să iasă la pensie anticipat, mult mai devreme decât vârsta generală, imediat ce strâng 25 de ani de vechime totală (din care măcar 15 ani lucrați efectiv în magistratură). Cu această facilitate introdusă în septembrie 2005, bariera de vârstă a căzut: dacă un magistrat (inclusiv combinat cu anii de avocat) avea 25 de ani de activitate, putea cere pensia specială indiferent că avea 50, 48 sau chiar 45 de ani. Macovei credea că astfel îi va determina pe bătrânii procurori și judecători de pe vremea lui Ceaușescu să plece acasă, făcând loc unei noi generații. Într-adevăr, a declanșat un val – numărul de pensionări a explodat. În doar un an, peste 1400 de magistrați au ieșit la pensie specială (mulți la vârste de sub 50 de ani), dublu față de anul anterior. Iar cum formula de calcul Stănoiu (80% din brut) era încă în vigoare, pensia medie a magistraților aproape s-a dublat în 2005 (ajungând pe la 900 euro față de ~400 euro un an înainte), tocmai când salariul mediu al celorlalți pensionari era în jur de 90 euro. Sistemul devenise complet răsturnat: în loc să țină oamenii în activitate, îi încuraja masiv să iasă la pensie cât mai devreme. Chiar Macovei și-a dat seama de un abuz ce apăruse: unii magistrați își sincronizau data pensionării cu momentul în care câștigau în instanță diferite sporuri sau drepturi salariale restante, astfel încât în ultima lună de activitate primeau sume imense (inclusiv retroactive) – ceea ce, fiind incluse în “ultimul venit”, le umfla pensia specială calculată. Pentru a contracara șmecheria, Macovei a schimbat regula: în loc de ultima lună, pensia se va calcula ca medie a veniturilor din ultimul an. Însă această modificare nu a domolit prea mult entuziasmul pensionărilor anticipate.
• În 2008, guvernarea PNL (ministru justiției Tudor Chiuariu la început, apoi Cătălin Predoiu) a încercat timid să aducă un echilibru: sub pretextul implementării unei directive europene privind egalizarea vârstelor de pensionare, s-a stabilit pentru magistrați o vârstă standard de pensionare de 60 de ani (atât bărbați cât și femei). Însă această prevedere era pur teoretică, deoarece dreptul de a ieși la pensie anticipat după 25 de ani de activitate rămânea neatins. Cu alte cuvinte, magistratul putea în continuare să se retragă la ~47-50 de ani, indiferent că “oficial” vârsta standard era 60. Adevărata semnificație a egalizării la 60 de ani avea să se simtă mult mai târziu, doar dacă și când s-ar fi eliminat pensionarea anticipată (ceea ce nu s-a întâmplat mulți ani).

Prin cumularea tuturor acestor modificări legislative, pensiile speciale – în special cea a magistraților – au ajuns până în 2010 la niște cote alarmante.

Datele o arată clar: dacă în 2001 pensia medie specială a unui magistrat era ~330 euro (de circa 5 ori pensia medie obișnuită), în 2010 ajunsese la peste 2000 euro (adică de 10 ori mai mare decât pensia medie obișnuită de ~200 euro)!

Numărul beneficiarilor de pensii speciale în justiție crescuse și el constant, de la sub 1000 la aproape 2800. Iar recordurile individuale începeau să iasă la iveală: nu puțini erau foști judecători sau procurori în jur de 50 de ani care încasau pensii de 10.000-15.000 lei pe lună, sume incredibile raportate la veniturile unui cetățean mediu.

Opinia publică, pe măsură ce realiza aceste discrepanțe, a început să numească aceste pensii “nesimțite”, considerându-le indecente și nejustificate moral.

Ba mai mult, și alte categorii speciale produceau exemple scandaloase: foști generali sau chestori din poliție ieșiți la 45 de ani cu pensii de mii de euro și angajați apoi pe posturi călduțe la stat (cumulând pensia cu salariul); foști parlamentari sau miniștri care, după doar câțiva ani de activitate, pretindeau indemnizații substanțiale pe viață.

S-a vehiculat în presă chiar cazul unei pensii speciale de aproape 70.000 lei pe lună (circa 14.000 euro) – posibil obținută prin cumulare de drepturi și actualizări – un adevărat simbol al absurdității atinse de sistem. Toate acestea au creat o presiune publică intensă pentru schimbare.

„Pensiile nesimțite” și prima tentativă majoră de reformă (2010)

Anul 2010 a fost un moment de cotitură. În plină criză economică globală, România trecea prin măsuri de austeritate dure sub conducerea președintelui Traian Băsescu și a guvernului Emil Boc. Tăierea salariilor bugetarilor cu 25%, creșterea TVA, reducerea unor prestații – toate erau pe masă.

În acest context, guvernanții și-au îndreptat atenția și spre pensiile speciale, care deveniseră ținta perfectă: erau puțini beneficiari, sume mari economisite dacă se tăiau, și populare printre cetățenii de rând frustrați.

Astfel, guvernul Boc a inițiat ceea ce părea o “revoluție” în sistemul de pensii:

un pachet legislativ (Legea nr. 119/2010) care elimina toate pensiile speciale civile și militare și recalcula aceste pensii după regulile obișnuite ale contributivității.

Cu alte cuvinte, toți cei care se bucurau de privilegii (judecători, procurori, personal aeronautic, diplomați, parlamentari, funcționari speciali, militari etc.) urmau să aibă pensiile recalculate strict în funcție de contribuțiile plătite efectiv de-a lungul anilor, la fel ca orice cetățean.

Reforma din 2010 a fost primită cu entuziasm de opinia publică (retorica oficială îi denunța pe “pensionarii de lux” și “pensiile nesimțite”), dar a întâmpinat o contra-ofensivă acerbă din partea celor vizați, mai ales a magistraților.

Așa cum era previzibil, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție au atacat la Curtea Constituțională (CCR) noua lege, argumentând că eliminarea pensiei de serviciu le încalcă independența și drepturile câștigate.

CCR-ul – care, să nu uităm, avea în componență chiar beneficiari direcți ai acelor pensii – a declarat neconstituțională abrogarea pensiilor speciale ale magistraților, practic făcând un scut în jurul propriilor privilegii.

Spre deosebire de anul 2000 (când Parlamentul ar fi putut trece peste decizia CCR dacă reușea un vot cu două treimi, lucru ratat la mustață din lipsă de cvorum), în 2010 nu mai exista această opțiune: Constituția revizuită din 2003 dădea caracter absolut deciziilor CCR, Parlamentul fiind obligat să se supună.

Prin urmare, Boc și ai lui nu au putut elimina pensiile magistraților – acelea au rămas neatinse, fiind protejate constituțional sub pretextul independenței justiției.

În schimb, toate celelalte categorii de pensii speciale au fost desființate în 2010 prin legea amintită. Mii de militari, polițiști, foști parlamentari (cei câțiva care se pensionaseră în baza unei legi mai vechi de prin 2007, ulterior oricum declarată neconstituțională), foști aviatori, diplomați etc. s-au trezit cu pensiile recalculate drastic.

Unii au pierdut sute sau mii de lei lunar. Au existat cazuri de generali sau foști securiști cu pensii astronomice care, după recalculare, au scăzut la un nivel mai “normal” (deși în multe situații pensiile militare recalculate au rămas destul de mari, deoarece oricum acei oameni avuseseră solde consistente și deci contribuții pe măsură).

Bineînțeles, nemulțumirea în rândul acestor categorii a fost enormă: proteste ale militarilor în rezervă, procese intentate statului, discursuri despre “drepturi furate”.

Imaginea publică era totuși favorabilă guvernului: se făcuse dreptate socială, în viziunea multora, tăind din privilegiile “specialilor”.

Este important de menționat că CCR, în decizia prin care a salvat pensiile judecătorilor, a oferit totuși o sugestie legiuitorului pentru a mai reduce din povară: Curtea a spus că Parlamentul ar putea revizui criteriile astfel încât anii de avocatură, notariat etc. să nu mai fie incluși în vechimea pentru pensia de magistrat, și eventual să se mai ajusteze din procente, pentru a evita abuzurile financiare.

Însă această recomandare nu era obligatorie – și, desigur, nu a fost pusă în practică de către parlamentari. Beneficiarii din justiție răsuflaseră ușurați că și-au păstrat privilegiul intact și nu aveau de gând să-l “reformeze” ei înșiși.

În ansamblu, 2010 a reprezentat un “reset” parțial al sistemului de pensii speciale:

practic, pentru o scurtă perioadă (2010-2015), singurele pensii speciale rămase în picioare au fost cele ale magistraților (inclusiv CCR) și, parțial, ale foștilor diplomați și aviatori deja pensionați (și acestea recalculate mai jos, însă ulterior unii au câștigat în instanțe diferențe).

Militarii și ceilalți au trecut cu toții pe sistemul public, noua lege unificată a pensiilor. Politic, Băsescu și PDL capitalizaseră pe moment această “reformă” ca pe un act de justiție socială. Dar bătălia nu era nicidecum încheiată. Bastionul specialilor fusese slăbit, dar nu dărâmat complet – iar contraatacul avea să vină câțiva ani mai târziu, când contextul economic și politic s-a schimbat.

Revenirea privilegiilor și noi legi după 2012

După 2010, pe măsură ce criza economică s-a atenuat și clasa politică a suferit schimbări (căderea guvernului Boc, venirea USL la putere în 2012), retorica împotriva pensiilor speciale s-a estompat, făcând loc din nou populismului și intereselor de grup. Între 2012 și 2015, scena politică a fost dominată de USL (alianța PSD-PNL) și apoi de guvernul Ponta.

În acea perioadă, cu economia în revenire, s-a produs un fenomen anticipat: revenirea și extinderea pensiilor speciale pe care Boc le eliminase.

Astfel, Guvernul Victor Ponta a reînființat prin lege pensiile de serviciu pentru militari, polițiști și servicii speciale.

Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat a restabilit practic majoritatea prevederilor din vechea lege 164/2001 (abrogată în 2010).

S-a permis din nou militarilor să iasă la pensie la vârste mult sub 60 de ani (în unele cazuri chiar la 45 de ani, dacă aveau suficiente stagii și beneficiind de reduceri pentru condiții de muncă speciale).

Pensia lor urma iarăși să fie calculată ca procent din solda ultimului grad deținut, cu variate sporuri și indexări. Această restaurație a fost justificată de Ponta prin necesitatea “reparării nedreptăților” comise în 2010 și a motivării cadrelor militare.

Desigur, a contat și calculul politic: armata, poliția și serviciile reprezintă instituții influente, cu personal numeros, iar recâștigarea bunăvoinței lor prin acordarea privilegiilor pierdute era un demers convenabil electoral și strategic.

Ponta chiar a cules laude din partea sindicatelor polițiștilor și asociațiilor de rezerviști pentru acest gest.

Tot în 2015, așa cum am detaliat, Parlamentul a votat pensiile speciale pentru propriii membri, precum și legea pentru corpul diplomatic (inițiativă PSD, promulgată tot atunci).

Practic, anul 2015 a marcat un punct de maxim al extinderii: aproape toate categoriile care avuseseră vreodată privilegii și le-au recăpătat, ba chiar altele noi au intrat în schemă (diplomații, parlamentarii, ulterior și primarii prin OUG-ul din 2019).

România se trezea din nou, la numai 5 ani de la “marea reformă” Boc, cu un sistem paralel de pensii speciale robust și divers.

Diferența era că acum sumele erau și mai mari, deoarece între timp salariile în sectorul public crescuseră semnificativ (mai ales după 2017, odată cu Legea salarizării unitare propusă de PSD, care a mărit consistent salariile la stat, inclusiv ale magistraților, ale demnitarilor, ale militarilor etc.).

Or, pensiile speciale fiind procent din salariile din momentul pensionării, au explodat corespunzător. Un factor notabil: în 2017 guvernul Dragnea/Tudose a mutat contribuțiile sociale integral în sarcina angajatului, crescând artificial salariul brut al tuturor bugetarilor cu ~20-25% (fără creșteri nete echivalente).

Efect pervers:

deoarece pensiile magistraților (și ale altor speciali) se calculau ca procent din brut, această schimbare contabilă a dus la creșterea imediată a pensiilor speciale existente și viitoare, fără ca beneficiarii să fi plătit vreun leu în plus. În 2018, pensia medie a unui magistrat special depășea deja 3.000 de euro, în timp ce pensia medie obișnuită era sub 300 euro – deci raportul devenise mai mare de 10 la 1.

Tot guvernarea PSD din 2017-2019 a făcut un gest care a șocat prin îndrăzneală:

a încercat să scadă și mai mult vârsta de pensionare a magistraților, de la deja scăzutul prag de 25 de ani vechime (aprox 48-50 ani vârstă) la doar 20 de ani de activitate (ceea ce ar fi însemnat judecători pensionari chiar și la 42-45 de ani!).

Parlamentul dominat de PSD a votat în 2018 o modificare legislativă în acest sens, însă reacția a fost negativă din toate părțile – inclusiv guvernul (prin premierul Dăncilă) și-a dat seama că asta ar provoca un exod și o paralizie a instanțelor.

Drept urmare, la doar o zi după intrarea în vigoare, au suspendat aplicarea acelei prevederi prin ordonanță de urgență. A fost un exemplu de cum eticheta “pensie specială” ajunsese sinonim cu absurdul absolut – se ajunsese la propunerea ca oameni de 40+ ani să devină rentieri de lux pe viață din bugetul public.

În anii aceștia (2015-2019), tensiunea între societate și privilegiați a crescut constant.

Murmurul public s-a transformat în huiduieli deschise la adresa “specialilor”. Presa publica tot mai multe investigații și articole despre “Cum a ajuns pensia specială năpasta României”, “Povestea tragi-comică a pensiilor speciale”, “Cine sunt părinții pensiilor speciale” etc.

Sondajele arătau o majoritate covârșitoare a populației împotriva acestor privilegii. În același timp, partidele politice – inclusiv cele care în trecut votaseră pentru introducerea lor – au început să prindă mesajul electoral și să promită “desființarea pensiilor speciale”.

Un partid nou ca USR și-a făcut chiar un steag din această luptă, acuzând vechea clasă politică de crearea unei caste intangibile.

Toate acestea anunțau noi confruntări pe frontul reformei pensiilor speciale la începutul anilor 2020.

Încercări eșuate de reformă (2019-2023) și reziliența “bastionului”

Începând cu 2019-2020, sub presiunea străzii și cu un nou context politic (PSD a pierdut puterea pentru o perioadă scurtă, președintele Iohannis și PNL promiteau reforme, USR câștiga influență), au fost demarate noi tentative de a limita sau elimina pensiile speciale.

Aceste demersuri au scos la iveală, însă, cât de puternică și impermeabilă devenise structura de rezistență a acestui bastion al privilegiilor.

De fiecare dată, ceva – sau cineva – a blocat schimbarea reală.

Iată cronologia principalelor încercări și obstacole întâlnite:

• 2019-2020: “Legea eliminării tuturor pensiilor speciale” – efortul PNL.

  În toamna lui 2019, imediat după preluarea guvernării de către PNL (premier Ludovic Orban), partidul a dorit să arate că se ține de promisiuni. Așa că a redactat un proiect ambițios ce viza eliminarea în bloc a tuturor pensiilor speciale civile (cu excepția celor militare).

  Proiectul includea deci magistrații, funcționarii, diplomații, piloții, parlamentarii – toți. Avea însă o hibă majoră: includea prevederi vădit neconstituționale, ignorând deliberat precedentele decizii CCR (care protejau pensiile magistraților, de exemplu).

  Mai mult, a fost forțat prin Parlament într-un mod procedural discutabil (s-a accelerat excesiv traseul, au fost unite amendamente peste noapte etc.). În ianuarie 2020, Camera Deputaților a votat entuziast “desființarea pensiilor speciale” – un moment triumfalist, aplaudat public de cei sătui de privilegii.

  Dar bucuria a fost de scurtă durată: era limpede că legea va ajunge la Curtea Constituțională, unde va cădea.

  Și exact asta s-a întâmplat în câteva luni – CCR a declarat legea neconstituțională integral, pe diverse motive (viciu de procedură legislativă, încălcarea independenței justiției etc.).

  Mulți analiști au speculat că PNL a făcut intenționat o “lege-sabotaj”, concepută să pice, pentru a putea spune apoi electoratului: “Noi am vrut, dar uite, CCR (controlată de PSD și de speciali) ne-a oprit”. Cert este că efectul concret a fost zero, ba chiar a întărit percepția că pensiile speciale sunt ferecate, legal de neatins.

• 2020: tentativa de impozitare drastică.

  Eșecul eliminării prin lege directă i-a făcut pe unii lideri politici să încerce altă cale: dacă nu putem desființa pensiile speciale, atunci să le facem mai mici prin impozitare.

  Astfel, în vara anului 2020, Parlamentul (de data asta cu voturi PSD+PNL la un loc) a adoptat un proiect de lege ce impunea un impozit progresiv foarte dur asupra pensiilor speciale: cota ajungea până la 85% pentru orice sumă ce depășea 7000 lei din pensie.

  Practic, dacă cineva avea o pensie specială de 10.000 lei, tot ce trecea peste 7000 ar fi fost impozitat cu 85%, lăsându-l cu mult mai puțin. Era, evident, un mod ocolit de a tăia pensiile mari fără a le desființa tehnic.

  Nici această stratagemă nu a trecut de CCR: Curtea a considerat că e vorba de o impozitare excesivă și discriminatorie, o formă de confiscare contrară Constituției. Și astfel, și această portiță s-a închis. S

  S-a menținut doar impozitarea “normală” (10%) și o taxă suplimentară de solidaritate de 15% pe partea din pensii peste 2000 lei – măsură adoptată în 2021 – dar aceste procente mici nu schimbau fundamental lucrurile (mulți speciali oricum își fragmentaseră pensiile sau beneficiau de scutiri).

• Februarie 2021: abrogarea pensiilor speciale ale parlamentarilor.

  După alegerile din 2020, noua coaliție PNL-USR-UDMR a încercat să arate că face un pas concret în problema pensiilor speciale, începând cu ce era mai la îndemână: propriile privilegii parlamentare.

  Astfel, în unanimitate aproape, noul Parlament a votat abrogarea legii din 2015 privind indemnizațiile foștilor parlamentari. A fost un gest politic de imagine – practic, parlamentarii și-au tăiat beneficiul creat de predecesorii lor, recunoscând implicit că fusese greșit.

  Firește, existau și calcule pragmatice: majoritatea actualilor parlamentari oricum nu acumulaseră încă mandatele necesare sau erau la început de carieră, deci renunțau la un drept viitor incert, iar USR a insistat pe măsură.

  Legea de abrogare nu a întâmpinat obstacole de constituționalitate pentru că, tehnic, dreptul la acea indemnizație nu era considerat de rang constituțional (și oricum CCR însăși spusese în trecut că pensia parlamentarilor e un privilegiu, nu un drept fundamental ca la magistrați).

  Cu toate acestea, chiar și această aparentă victorie e relativă: foștii parlamentari care deja încasau indemnizații (din 2016 până în 2021) au dat statul în judecată pentru a le recâștiga, iar procesele sunt în curs.

  Există șanse ca unii să obțină în instanță restabilirea plăților (invocând principiul neretroactivității și al dreptului câștigat pentru cei pensionați deja). Așadar, subiectul nu e pe deplin încheiat nici aici.

• 2021: propunerea de a crește vârsta de pensionare la magistrați – fiasco-ul Stelian Ion.

  Poate cea mai mare dezamăgire pentru susținătorii reformei a fost atitudinea noului ministru al justiției din 2021, Stelian Ion (USR). Inițial, acesta a anunțat că are în vedere să elimine “pensionarea super-anticipată” a magistraților introdusă de Macovei în 2005, adică să scape de posibilitatea ieșirii la 47-50 de ani și să aducă judecătorii mai aproape de vârsta generală de pensionare.

  Ideea era logică: mulți judecători tineri părăsiseră sistemul, lăsând instanțele fără personal experimentat, iar valul pensionărilor viitoare (generația ’90 devenită eligibilă) amenința să paralizeze justiția.

  Stelian Ion a discutat public despre intenția de a mări treptat vârsta minimă pentru magistrați, posibil spre 60 de ani. Însă, după doar o întâlnire cu membri ai Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) – unde evident a întâlnit o opoziție fermă – ministrul și-a schimbat total poziția.

  La o zi după acea întâlnire, a declarat presei că “nu este oportună” majorarea vârstei de pensionare a magistraților și că soluția trebuie regândită. Practic, corporația magistraților și-a demonstrat încă o dată influența: a reușit să convingă (sau să preseze) un ministru reformist să bată în retragere.

  Consecința a fost stagnarea oricărei inițiative de acest tip în tot restul guvernării respective.

• 2022: reforma eșuată “Predoiu” și angajamentele PNRR.

  Între timp, România își asumase în Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) – în fața Comisiei Europene – că va reduce cheltuielile cu pensiile speciale și va corecta inechitățile (altfel risca pierderea unor fonduri).

  Sub această constrângere externă, guvernul condus de PNL-PSD (premier Nicolae Ciucă, apoi Marcel Ciolacu) a fost nevoit să facă ceva. Ministrul Justiției (revenit în funcție Cătălin Predoiu, veteran al mai multor guverne) a orchestrat în 2022 o nouă lege a statutului magistraților și, ulterior, un proiect specific de ajustare a pensiilor speciale pentru toate categoriile, ca pachet de “reformă” cerută de PNRR.

  Retorica oficială spunea că vom aduce pensiile speciale “cât mai aproape de contributivitate”. Ce a ieșit efectiv în legea votată la final de 2022 (și parțial modificată în 2023) pentru magistrați?

  Trei schimbări principale:

  1. Eliminarea pensiei mai mari decât salariul: s-a stabilit că pensia de serviciu a unui magistrat nu poate depăși ultimul salariu brut avut în activitate. Cu alte cuvinte, s-a închis situația aberantă creată de formula Stănoiu – de acum încolo, maximumul va fi 100% din ultimul brut, nu 120% cum se întâmpla în unele cazuri. (Practic, pensia specială a judecătorilor s-a “plafonat” la nivelul salariului – ceea ce, totuși, rămâne extrem de generos. Merită menționat că legea Stoica din 1997 acorda 100% doar celor cu 45 ani vechime efectivă; acum, prin această plafonare, chiar și cei cu 25 de ani vor putea lua tot atât cât salariul – deci e un compromis, nu un regres total la origini.)
  2. Creșterea (foarte graduală) a vârstei de pensionare: inițial, proiectul a propus eliminarea treptată a pensionării la 47-50 de ani și fixarea unui nou prag minim mai ridicat. Planul era ca, până în 2035, magistrații să ajungă să iasă la pensie la 60 de ani (vârsta stabilită de Chiuariu în 2007 ca “standard” unificată). Însă CCR a intervenit din nou – sesizată de Înalta Curte – și a decis în 2023 că o asemenea modificare a vârstei, fără avizul CSM și prea rapidă, încalcă independența și drepturile magistraților. Drept urmare, Parlamentul a fost nevoit să refacă legea: a introdus o **tranziție atât de lentă încât primul magistrat care va fi obligat să se pensioneze la 60 de ani va apărea abia în anul 2062! Practic, au amânat problema pentru generațiile viitoare, conservând pentru următorii 30-40 de ani posibilitatea pensionării în jurul vârstei de 50 de ani.
  3. Eliminarea “vechimii diluate”: legea nouă a eliminat prevederea ce permitea contabilizarea anilor de avocat, notar ș.a.m.d. ca vechime în magistratură. Cu efect pentru noile generații, un jurist va trebui să petreacă totuși toți anii de stagiu într-o instanță sau parchet ca să aibă dreptul la pensia specială întreagă. (Cei deja pensionați sau aflați în prag, evident, nu sunt afectați – legea nu retroactivează – dar măcar fenomenul “săritorilor” de pe bară pe robe pentru pensie ar trebui stopat în viitor).

  Aceste ajustări, deși par semnificative pe hârtie, au fost primite cu critici de corpul magistraților – care au protestat că li se iau drepturi – și în același timp cu scepticism de societate – care vede că schimbările sunt prea mici și prea lente.

  Curtea Constituțională a devenit un arbitru constant: a invalidat parțial primele forme ale legii pentru vicii procedurale, apoi a forțat diluarea creșterii vârstei. În final, reforma predată Bruxelles-ului a rămas destul de anemică: pensiile foarte mari ale magistraților s-au redus ușor (prin plafonare, unele au scăzut acolo unde depășeau salariul net anterior), ieșirea la 47 de ani a rămas posibilă în practică pentru decenii de acum înainte, doar posibilitatea unor abuzuri viitoare a fost închisă (nu se mai pot combina profesii pentru vechime, nu se mai poate depăși salariul).

  În ceea ce privește celelalte categorii speciale, legea adoptată în 2023 a adus modificări similare sau calibrate fiecăreia:

  1. Pentru militari și polițiști, s-a introdus calculul pensiei ca medie a veniturilor pe 12 luni (nu ultimul salariu dinainte de pensie, ca să nu profite de salturi bruște), s-a eliminat actualizarea automată integrală cu creșterile salariale ale activilor (care făcea ca pensiile unora să tot crească odată cu salariile celor încă în serviciu) și s-a propus și aici o creștere treptată a vârstei de pensionare (de la ~55 spre 60 de ani în următoarele decenii). Tot CCR a cerut și aici avizul CSAT și alte chestiuni procedurale, dar în linii mari aceste ajustări rămân – ele fac ca, de pildă, un colonel ieșit la pensie să nu poată primi mai mult decât salariul unui colonel activ, și îi obligă pe cei mai tineri să stea poate câțiva ani în plus în serviciu pe viitor.
  2. Pentru parlamentari, nu s-a mai făcut nimic deoarece oricum și-i abrogaseră în 2021 (rămâne de văzut decizia finală a instanțelor în procesele foștilor parlamentari).
  3. Pentru foștii aviatori, diplomați, grefieri, angajați ai Curții de Conturi etc., legea a prevăzut recalculări cu formule puțin mai dezavantajoase (de exemplu, reducerea procentului din salariu de la 80% la ceva mai mic, creșterea unei părți contributive). Însă și acești beneficiari își apără cauza în justiție. Deja, în vara 2023, Curtea de Apel București a dat o decizie prin care a considerat neconstituționale noile prevederi ce reduc pensiile foștilor funcționari parlamentari – trimițând speța la CCR. E de așteptat ca și celelalte categorii să ridice excepții de neconstituționalitate, pe bandă rulantă, împotriva oricărei micșorări.
• 2023-2025: Reforma “Bolojan” și rezistența finală.În urma alegerilor din 2024 (scenariu posibil dat fiind contextul), la conducerea guvernului a venit Ilie Bolojan – cunoscut drept politician adept al austerității și eficienței – iar președinte al țării a devenit Nicușor Dan (fost lider USR). Această nouă formulă de putere, mai puțin atașată de vechile structuri, a încercat încă o dată să forțeze resetarea sistemului de pensii speciale, considerând că jumătățile de măsură de până atunci nu erau suficiente. Așa-numita “reformă Bolojan” propusă în 2025 are trei ținte clare:
  1. Eliminarea completă a pensionării anticipate în magistratură – adică magistrații să iasă la pensie la aceeași vârstă cu toată lumea (65 de ani) începând de prin 2037.
  2. Reducerea procentului pensiei speciale – plafon maxim 70% din venitul net al ultimei luni (față de 100% din brut cum e acum, ceea ce practic ar aduce specialii spre 70% din net, deci tot ar rămâne peste contributivitate medie, dar mai puțin împovărător).
  3. Introducerea unei vechimi minime totale de 35 de ani de muncă, din care 25 în magistratură pentru a primi pensie specială (în loc de doar 25 total cum e acum). Astfel, nimeni n-ar mai putea să stea, de pildă, 10 ani magistrat și restul în alt domeniu și apoi să pretindă pensie de magistrat.

  Această propunere radicală a stârnit imediat reacția corpului magistraților, care au atacat legea la CCR prin Înalta Curte.

  După cum era anticipat, Curtea Constituțională a respins în octombrie 2025 reforma Bolojan, invocând un viciu de formă (lipsa avizului consultativ al CSM) – un motiv procedural ce a salvat din nou substanța privilegiilor.

  Practic, reforma a fost blocată și de această dată, consolidând sentimentul că “statul de drept” al pensiilor speciale este mai puternic decât statul însuși.

Astfel, ne aflăm astăzi într-o situație paradoxală: cu toții recunosc problemele și inechitatea acestor pensii, există presiuni externe și interne pentru schimbare, aproape fiecare guvern declară că vrea să “rezolve” situația, și totuși fiecare demers e diluat, amânat sau anulat în cele din urmă.

Pensiile speciale au devenit un domeniu supra-protejat, ferit de principiile obișnuite ale responsabilității financiare sau ale echității sociale, menținut așa de o combinație de influență politică, forță instituțională și inerție legislativă.

Pretexte nobile vs. motive ascunse: de ce există cu adevărat pensii speciale?

Analizând întreaga evoluție de peste 30 de ani, devine clar că există o diferență majoră între justificările oficiale invocate pentru pensiile speciale și adevăratele motive din culise pentru care ele au fost create și păstrate. Să le trecem în revistă:

• Justificările declarate (pretextele):

  • Independența justiției: În cazul magistraților, argumentul principal a fost că, oferindu-le o pensie aproape cât salariul, îi ferim de corupție și presiuni și le recompensăm restricțiile (nu pot face afaceri, politică etc. în timpul serviciului). Cu alte cuvinte, pensia specială e parte din garanțiile independenței puterii judecătorești.
  • Riscurile și natura carierei militare/polițienești: Pentru militari și polițiști, s-a spus mereu că aceștia își riscă viața, au cariere scurte (ies la 50 de ani în general din motive fiziologice sau operative) și nu pot fi tratați ca civilii. O țară are datoria morală să-și răsplătească veteranii și pe cei care au purtat arma, asigurându-le o pensie decentă, eventual mai devreme.
  • Compensarea salariilor mai mici și a restricțiilor pentru demnitari: Diplomații, de exemplu, au susținut că au salarii mai mici decât omologii lor din privat, stau departe de țară ani la rând, deci o pensie specială e un fel de “compensație” la final de carieră. Similar, funcționarii parlamentari au motivat că au lucrat într-un mediu cu responsabilități mari și restricții (confidențialitate, influență politică) care trebuie recompensate.
  • Atracția talentelor și stabilitatea în posturi publice: Un alt discurs frecvent a fost: dacă vrem ca oameni de calitate să devină ofițeri, magistrați, diplomați sau funcționari publici de rang înalt, trebuie să le oferim perspective financiare mai bune pe termen lung, altfel pleacă în privat sau afară. Pensiile speciale au fost prezentate ca un instrument de HR al statului – “vino să lucrezi 25-30 de ani la noi pe salarii poate modeste, că la final te recompensăm cu o pensie frumoasă”.
  • Concordanțe cu practici internaționale: Uneori s-a invocat faptul că și în alte țări există anumite categorii cu scheme speciale – de exemplu, judecătorii în unele democrații primesc pensie mai apropiată de salariu (dar acolo stau în funcție până la 70+ ani adesea), militarii în NATO au sisteme separate de pensii militare, unii diplomați occidentali au fonduri de pensii dedicate etc. Politicienii români au folosit aceste comparații selective pentru a valida introducerea unei versiuni mult mai generoase la noi.

• Motivele reale (nespuse, dar evidente):

  • Cumpărarea loialității și cooptarea “pilonilor de putere”: În spatele oricăror declarații idealiste, adevărul este că pensiile speciale au servit ca instrument de patronaj și control asupra unor instituții-cheie. Politicienii care au legiferat aceste privilegii au obținut, tacit, bunăvoința celor vizați. Judecătorii (inclusiv CCR) știu cine le-a dat pensii mari și sunt mai puțin înclinați să meargă împotriva status-quo-ului politic ce le menține. Generalii și polițiștii pensionari (mulți încă influenți în rețele informale) rămân satisfăcuți și nu generează opoziție față de putere. Practic, statul și-a cumpărat pacea socială și fidelitatea unor potențiali opozanți (justiția, armata, poliția) prin rente viagere generoase. Unii analiști numesc asta chiar “mituirea legalizată a elitelor”.
  • Auto-interesul direct al decidenților: Să nu uităm că legile au fost făcute de parlamentari și guvernanți care adesea intrau ei înșiși în categoria beneficiară sau sperau să intre cândva. Cazurile Gaspar și Dorneanu la CCR sunt evidente – și-au pregătit pensia înainte de a ajunge acolo. Mulți parlamentari și-au votat pensie știind că vor beneficia personal peste ani. Miniștri ai apărării sau interne (ex: Gabriel Oprea) au susținut fervent pensiile speciale pentru militari și polițiști, știind că ele li se aplică și lor, ca foști cadre. Prin urmare, votul pentru pensii speciale a fost adesea un vot pentru propriul buzunar al decidenților sau al grupurilor lor de interese.
  • Nepotism și recompensarea rețelelor de clientelă: Pensiile speciale pentru funcționarii parlamentari, Curtea de Conturi, diplomați etc. pot fi citite și ca “cadouri” făcute apropiaților puterii. Astfel de posturi au fost mereu populate de persoane numite politic sau rude/afini ai politicienilor. Dându-le pensii speciale, de fapt politicienii și-au premiat fidelii din eșalonul doi și trei. E un mod de a asigura loialitatea aparatului birocratic: “slujiți-ne bine, veți fi răsplătiți nu doar cu salariu acum, ci și cu o pensie confortabilă la final”.
  • Menținerea unui sistem de caste privilegiate moștenit din comunism: Chiar dacă s-a vorbit mult de “reforma statului” după ’90, în realitate România a păstrat unele trăsături de organizare tipice vechiului regim – unde existau categorii privilegiate (nomenclatura partidului, securiștii, ofițerii superiori). Pensiile speciale sunt, în esență, o continuare sub altă formă a acelor privilegii rezervate elitei conducătoare. Doar că acum au o haină legală și justificări democratice. Faptul că foști ofițeri de securitate sau activiști comuniști au prins pensii mari imediat după Revoluție, iar noua elită post-decembristă și-a creat și ea privilegiile sale arată o continuitate a mentalității: unii sunt deasupra regulilor comune.
  • Frica de reformă reală și calculul politic pe termen scurt: Pensiile speciale au subliniat mereu lipsa de curaj a politicienilor de a-și asuma costul electoral sau de imagine al reformei. Când economia duduie, nimeni nu vrea să supere categorii precum magistrații sau militarii – pentru că aceștia pot reacționa (justiția poate bloca legi, militarii/polițiștii pot protesta vehement, ba chiar unii invocau riscuri la adresa securității naționale dacă armata e nemulțumită!). Când economia e prost, clasa politică a folosit subiectul populist, dar de regulă într-un mod care să nu se lovească real de opoziția beneficiarilor (vezi legea cu dedicație să pice la CCR). A existat mereu și un joc de pase între instituții: guvernul dă vina pe CCR că nu-i lasă, CCR zice că parlamentul a greșit procedura, parlamentul zice că “am încercat, dar…” etc. În spatele acestui joc, motivul real e că nimeni din interiorul sistemului nu are interes sincer să distrugă un mecanism din care el sau colegii lui profită. Pensiile speciale au devenit parte a ecosistemului de coabitare a puterilor în stat – un fel de pact mutual: politicienii le mențin magistraților beneficiile, magistrații nu le deranjează prea tare jocurile; politicienii dau militarilor privilegii, aceștia stau “cuminți” și nu se implică în turbulențe, ș.a.m.d.

În concluzie, pretextele care au stat la baza edificării acestui bastion al pensiilor speciale – oricât ar conține și un sâmbure de adevăr (căci da, judecătorii trebuie protejați, militarii merită respect, un diplomat are o viață dificilă uneori) – au fost în mod constant umbrite de motivațiile ascunse: conservarea puterii, autoprotecția privilegiaților și menținerea unei ierarhii socio-profesionale neoficiale în care unii sunt “mai egali decât alții”.

Cu fiecare pas “nobil” făcut (o lege pentru independența justiției, o lege pentru eroii patriei etc.), s-au consolidat, de fapt, niște fortărețe de interese care acum sunt interconectate și se apără reciproc.

Un privilegiu aproape imposibil de eliminat

Povestea pensiilor speciale post-1989 în România este, în ultimă instanță, povestea rezistenței la schimbare a unei oligarhii instituționale.

În peste trei decenii, s-a creat un sistem paralel de remunerare la bătrânețe pentru cei din vârful unor instituții – sistem care sfidează logica contributivității și echității sociale pe care se bazează contractul dintre stat și cetățenii obișnuiți.

Acest sistem a fost construit pas cu pas, aproape insidios: la început puțini l-au observat, apoi puțini l-au înțeles, iar când majoritatea și-a dat seama, era deja atât de puternic încât aproape că nu mai poate fi demolat.

De ce “suprastatalitate”?

Pentru că pensiile speciale au ajuns un fel de stat în stat: nu se supun regulilor generale, iar când se încearcă aducerea lor pe făgașul normal, reacționează precum un organism cu propriul sistem imunitar.

Curtea Constituțională – organism menit să fie garantul supremației Constituției – s-a transformat de facto într-un garant al intangibilității pensiilor speciale, găsind mereu chichițe procedurale sau principii (uneori discutabile) pentru a anula reformele.

Parlamentul, teoretic forul suprem reprezentativ, s-a dovedit neputincios sau nevolnic, uneori complice direct la conservarea privilegiilor.

Guvernele s-au declarat legate de mâini sau au acționat cu jumătate de inimă.

Iar beneficiarii – fie că vorbim de foști judecători, foști generali, foști diplomați, foști parlamentari – folosesc toate pârghiile legale posibile pentru a-și apăra beneficiile, exact cum era de așteptat.

S-a format astfel o camarilă trans-instituțională unită de același interes: menținerea rentelor.

Din perspectivă financiară, aceste pensii speciale apasă considerabil pe buget: anual, zeci de miliarde de lei sunt plătite de stat (diferența dintre ce s-ar cuveni strict contributiv și ce se plătește efectiv ca pensii speciale).

Acest efort e suportat de restul contribuabililor și pensionarilor obișnuiți, generând frustrare și sentiment de nedreptate. Practic, un segment mic de ~200.000 de persoane (în majoritate foști angajați în armată, poliție, servicii – care constituie grosul numeric – plus câteva mii de civili speciali din justiție, administrație, politică) primesc pensii mult peste ceea ce au contribuit, subvenționate masiv de la buget.

Dezechilibrul este evident și în cifre comparative: în 2025, pensia medie specială a depășit 4500 de euro/lună la magistrați, aproape 5000 euro în cazul unora, în timp ce pensia medie obișnuită abia trece de 600 de euro (și asta după majorări aduse cu greu). Iar un pensionar “nesimțit” de top încasează într-o singură lună cât ia un pensionar mediu într-un an întreg.

Cu toate acestea, oricât de revoltător ar fi în ochii publicului larg, mecanismul se auto-susține.

Cine poate schimba legea? Parlamentarii – dar mulți din partidul X nu vor supăra justiția, cei din partidul Y nu vor supăra poliția, ș.a.m.d., iar toți știu că poate cândva vor deveni și ei speciali.

Cine poate verifica legea? CCR – dar judecătorii de acolo beneficiază și ei și nu mușcă mâna care i-a hrănit.

Cine poate executa? Guvernul – dar dependent și el de susținerea acestor instituții.

Este un nod gordian pe care nimeni nu are îndrăzneala (sau interesul real) să-l taie.

Poate exista o soluție?

Unii speră că presiunea externă (UE, Comisia Europeană legând fonduri de reforme) și cea internă (revolta populară, nevoia de bani la buget pe fondul crizelor) vor forța până la urmă ajustări mai drastice.

Alții cred însă că, și dacă se vor face, schimbările vor fi cosmetice iar privilegiile doar se vor rebrandui. S-ar putea, de pildă, transforma pensiile speciale în “supra-salarii” acordate pe final de carieră sau alte artificii – imboldul de a menține avantajele va găsi căi noi.

Cert este că, la peste 35 de ani de la Revoluție, idealul egalitar al contributivității pentru toți este încă departe de realizare.

Pensiile speciale au supraviețuit tuturor guvernelor, de toate culorile, și s-au adaptat oricăror constrângeri, semn că motivele adânci care le susțin țin de structura puterii însăși în România post-decembristă.

Ele reprezintă un bastion al vechiului reflex: acela că legea nu e la fel pentru toți, că există “băieți deștepți” și caste scutite de reguli.

Și, așa cum stau lucrurile acum, acest bastion este departe de a fi dărâmat – orice încercare de “resetare” a sa se lovește de ziduri aparent indestructibile.

Istoria pensiilor speciale este o lecție amară despre cum se clădește și cum se perpetuează o inechitate structurală:

pas cu pas, sub justificări onorabile, până devine prea puternică pentru a fi îndreptată.

Pentru viitor, rămâne de văzut dacă societatea românească și decidenții ei vor găsi voința și calea de a demonta, fie și gradual, această structură privilegiată – sau dacă, dimpotrivă, se va împăca definitiv cu existența unei “super-pături” de pensionari intangibili.

Deocamdată, realitatea ne spune că “pensiile nesimțite” au învins aproape fiecare ofensivă împotriva lor, menținându-și statutul de super-privilegiu într-un stat care încă se străduiește să devină cu adevărat echitabil și egal pentru toți cetățenii săi.