Nicușor și testul de onoare pe care România nu mai are voie să-l amâne: referendum pe pensiile speciale

Să lămurim rapid decorul, ca să nu mai pierdem vremea cu politețuri tehnice: România e într-o fază în care orice om normal își numără chitanțele înainte să intre în magazin, iar la vârful sistemului de justiție există oameni care ies din serviciu extrem de devreme și încasează, toată viața, pensii care se apropie de ultimul salariu sau chiar îl egalează, ba chiar îl depășesc în practică, dacă pui cap la cap sporurile…

… Și nu vorbim de 70 lei și două bonuri de masă.

Vorbim de zeci de mii de lei lunar, net. În unele cazuri, peste 30.000, 40.000, chiar spre 70.000 de lei pe lună pentru un singur beneficiar din zona de vârf a sistemului care tocmai a blocat reforma.

În acest context, președintele Nicușor Dan spune că nu vede utilitatea unui referendum pe pensiile magistraților, pentru că nu există două tabere clare și opuse în societate. Din punctul lui de vedere, lumea e deja de acord că „e anormal ca pensia să fie cât salariul”, deci nu avem ce întreba poporul, trebuie doar „o soluție echilibrată, odată pentru totdeauna”, negociată între politicieni și magistrați.

Sună rezonabil. Pe hârtie. În realitate, nu mai sună deloc rezonabil.

Nicușor Dan și teoria liniștii sociale

Argumentul președintelui e așa: referendum faci când societatea e ruptă în două, cu poziții „bine conturate și opuse”. La pensiile magistraților, zice el, nu există dezbatere reală; există consens că e absurd să ai pensie cât salariul și să stimulezi retragerea anticipată a oamenilor care ar putea încă să muncească.

Prin urmare, nu e nevoie de referendum, e nevoie de o discuție de finețe: cât durează tranziția, care e raportul pensie/salariu, cum împaci justiția cu bugetul.

El zice, în esență: „Nu ne mai batem prin piață, hai să ne așezăm la masă, ca niște adulți, și rezolvăm elegant.”

Doar că aici apare fractura dintre România teoretică și România din teren.

În România din teren, „masa negocierii” e ocupată de aceiași actori care, de 30 de ani, își apără privilegiile cu o îndârjire pe care nu o vezi nici la sindicaliști când le tai tichetele de vacanță. Și când spun „își apără privilegiile”, nu mă refer la o discuție despre demnitatea magistratului, independența justiției și gravitatea funcției. Mă refer la tactica „nu negociem nimic, eventual negociem cum să nu pierdem nimic”.

Ai văzut vreun semnal real, concret, că acest grup privilegiat e dispus să renunțe la statutul de castă intangibilă?

Eu nu. Dimpotrivă: Curtea Constituțională a trântit legea Guvernului prin care se tăiau din pensiile speciale ale magistraților și se ridica vârsta de pensionare la 65 de ani, cu vot 5 la 4, după amânări succesive.

Mai mult:

patru dintre cei cinci judecători CCR care au blocat reforma încasează ei înșiși pensii speciale de zeci de mii de lei pe lună. Adică exact oamenii care au beneficiu direct decid că „nu se poate așa”.

Și atunci, scuză-mă, dar unde e „masa negocierii echilibrate”? Că mie îmi pare masa de la cazinou, unde crupierul e și proprietar, și jucător, și arbitru, și poliție.

De ce referendumul NU e un moft, ci un act de igienă publică

În punctul în care am ajuns, referendumul nu mai e despre „hai să vedem ce vrea poporul” (poporul știm ce vrea: să nu mai plătească pensii de lux unor oameni care se retrag la 50+ și își asigură viața în regim business class, în timp ce restul trag până li se rup șalele). E despre a pune autoritate democratică peste o rețea de rente care știe să se apere instituțional.

CCR a declarat neconstituțională legea Guvernului Bolojan pe pensiile magistraților. Decizia a venit după presiuni publice uriașe și după ce însăși coaliția de guvernare își asumase politic reforma acestor pensii, inclusiv printr-o angajare de răspundere în Parlament.

În momentul în care un mecanism de stat (Curtea Constituțională) ține zidul pentru niște privilegii care hrănesc chiar pe unii dintre cei din acel mecanism, legitimitatea morală a jocului parlamentar începe să clănțăne.

Ce poate să pună peste asta un strat de legitimitate care nu poate fi ignorată? O decizie directă a electoratului.

Pe românește: dacă poporul spune explicit, cu ștampilă, că pensiile speciale trebuie plafonate serios, legate de contributivitate într-un mod onest și că nu e acceptabil să ieși din sistem la 50 de ani cu 30.000 – 60.000 lei pe lună, devine extrem de greu – politic, moral, discursiv – pentru oricine să mai blocheze reforma la nesfârșit fără să-și asume că sfidează voința clar exprimată a societății.

Deci da, referendumul nu e neapărat soluția tehnică (legea tot Parlamentul o scrie). E însă garanția că nu ni se mai spune, a mia oară, „știm noi mai bine, lăsați-ne pe noi să rezolvăm echilibrat”, iar peste șase luni descoperim că „echilibrat” a însemnat „au negociat doar viteza la care ni se goleşte bugetul”.

„Nu e dezbatere în societate”, zice președintele. Ba tocmai asta e problema…

Președintele spune că nu e nevoie de referendum pentru că nu există două tabere clare. Adică nu există polarizare autentică. Suntem toți de acord că pensia n-are cum să fie egală cu salariul și că nu e normal să stimulezi plecarea anticipată din magistratură, pentru că sistemul are nevoie de oameni activi, nu de pensionari de lux.

Fix aici e paradoxul.

Dacă nu există polarizare, atunci clasa politică ar trebui să poată livra reforma într-o după-amiază de joi. Nu? Dacă „toată lumea e de acord”, atunci de ce încă ne învârtim în jurul cozii cu „perioada de tranziție să fie 10 ani sau 15 ani”, „raportul pensie/salariu să fie 70% sau 75%”, „cine mediază între CSM și Guvern”, „ce spune CCR despre procedură”?

Explicația e dureros de simplă: nu e adevărat că „toată lumea e de acord”. Societatea e de acord. Politicienii care știu că vor fi judecați mâine – nu chiar. Nucleul sistemului juridic – clar nu. O parte a CCR – deloc.

Avem, așadar, un conflict de legitimități, nu o armonie democratică.

Și asta e exact situația în care referendumurile au sens. Pentru că atunci când o minoritate iperste-privilegiată blochează cu mijloace procedurale voința declarată a majorității, singurul mod cinstit de a pune problema pe masă este: „Ok, hai să o întrebăm oficial pe majoritate și să consemnăm răspunsul, ca să nu mai poată fi reinterpretat.”

Ce s-a întâmplat, de fapt, cu reforma pensiilor speciale

Hai să traducem secvențele recente, pe scurt, fără parfum juridic.

1. Guvernul condus de Ilie Bolojan a venit cu un proiect prin care pensiile magistraților trebuiau tăiate substanțial (se vorbea de reducere cu aproximativ 25%) și vârsta de pensionare urma să urce până la 65 de ani, în timp.
2. Guvernul și-a asumat răspunderea, adică a spus „asta e legea, o trecem rapid, ne asumăm politic”.
3. Curtea Constituțională a declarat legea neconstituțională, cu vot 5-4, pe motive procedurale: nu s-a respectat procedura de avizare de la CSM și termenele prevăzute.
4. Imediat după, s-a deschis circ politic: PSD, prin Sorin Grindeanu, a ieșit public și a spus că el a discutat deja cu șefii din sistemul judiciar și că soluția e „alt proiect”, cu condiții mai blânde pentru magistrați – de exemplu, pensia la 75% din ultimul salariu net, nu 70%, și o perioadă de tranziție mai lungă, de 15 ani în loc de 10.
5. Grindeanu a dat cu degetul și spre premierul Bolojan: dacă premierul nu negociază „cu actorii din sistem” și nu ține cont de „ce spune președintele”, să plece acasă. Adică guvernul riscă să fie sacrificat politic pe altarul pensiilor speciale.

Recitește punctul 4.

PSD cere, practic, reformă mai moale, perioadă mai lungă de protecție pentru magistrați, procent mai mare din salariu păstrat ca pensie. Adică „reformă”, dar să nu doară.

Aici e cheia: toți zic „da, trebuie reformat”. Nimeni nu vrea să reformeze cu adevărat. Se joacă ping-pong între instituții, dar mingea e din aur masiv.

De ce fără referendum politicienii vor întinde elasticul la nesfârșit

În lipsa unui mandat popular explicit, se va negocia la sânge fiecare centimetru de „tranziție”. 10 ani? 15 ani? 20 de ani? În ritmul ăsta, „tranziția” riscă să fie, de fapt, mecanismul prin care actuala generație de beneficiari scapă neatinsă, iar nota se duce iar la bugetul public, adică la oamenii care încă n-au prins niciodată un „spor de risc”, dar au prins inflație, taxe crescute și vârsta de pensionare împinsă tot mai sus.

Fără un referendum, clasa politică își poate permite să tragă de timp, să mimeze fermitate, să dea declarații cu sprânceana încruntată despre „respect pentru magistrați” și „stat de drept”, după care să lase în viață exact ce trebuia omorât: pensia aberantă care rupe legătura între contribuție și încasare.

Și mai e ceva:

Un referendum ar face imposibil jocul ipocrit de azi: „nu noi am vrut, CCR ne-a oprit”, „nu noi am vrut, Bolojan e încăpățânat”, „nu noi am vrut, PSD sabotează”, „nu noi am vrut, magistrații amenință cu blocaj în justiție”.

Cu un referendum câștigat clar pe ideea plafonării reale a pensiilor speciale, fiecare dintre aceste scuze dispare. Nu mai poți să pasezi vina când poporul ți-a pus pe masă o hârtie care spune negru pe alb: „tăiați privilegiul, acum”.

„Soluție echilibrată” vs. „soluție suportabilă politic”

Președintele spune că vrea „o soluție echilibrată”, cu mediere între Guvern, CSM, magistrați. Zice că a și început discuții, că vrea să meargă în CSM cu un „tablou de bord” clar despre unde e justiția și care sunt liniile roșii.

Deci avem un președinte care își asumă rol de mediator tehnic. Bun. Asta e treaba pe care, în mod ideal, ar trebui s-o facă șeful statului: să aducă oamenii la masă, să le spună „gata cu aroganța, hai să ieșim cu ceva decent pentru toată lumea”.

Doar că „echilibrat”, în limbaj politic românesc, înseamnă prea des „suficient de blând încât să nu se supere nimeni cu putere reală”. Asta e limita strategiei lui Nicușor Dan. El joacă rolul mediatorului, când situația cere executorul mandatului public.

În momentul ăsta nu mai avem un litigiu ”de rafinament” între instituții oneste.

Avem un conflict frontal între o castă blindată legal și un stat care se preface că nu mai are bani, dar continuă să plătească rente obscene unor pensionați de lux ai justiției, în timp ce restul populației e împinsă spre 65+ ani de muncă pentru o pensie care abia acoperă medicamentele de tensiune.

Mic ghid de înțeles revolta (ca să nu ne mai prefacem că nu știm despre ce e vorba)

– Ce e pensia specială la magistrați
• Nu e calculată strict pe contributivitate, ci raportată la ultimul salariu net, cu procente gen 70%, iar acum deja se negociază să fie 75%.
• Include sporuri, indemnizații și alte artificii care fac ca baza de calcul să fie umflată exact în ultimele luni de activitate.
• Permite ieșiri foarte timpurii din sistem, uneori înainte de 55 de ani, practic transformând magistratura într-o rampă spre „pensie de lux + eventual nou job bine plătit în privat/consultanță”.

– Ce a încercat Guvernul Bolojan
• A vrut să ridice vârsta de pensionare la 65 de ani și să taie cam un sfert din cuantum.
• A vrut să reducă stimulentul de „plec cât mai repede din sistem cu jackpotul în brațe”.

– Ce a făcut CCR
• A zis că legea e neconstituțională din motive procedurale (lipsa avizului CSM și nerespectarea termenelor). Decizia a fost 5-4, după amânări.
• Patru dintre cei cinci judecători care au votat împotrivă sunt ei înșiși beneficiari ai unor pensii speciale uriașe, între 30.000 și aproape 70.000 de lei net/lună.

– Ce vrea PSD acum
• Să „repare” legea, dar crescând procentul pensiei la 75% din ultimul salariu net și lungind tranziția la 15 ani. Asta înseamnă că actuala generație scapă aproape neatinsă.

Dacă asta ți se pare reformă, atunci „dietă” înseamnă să mănânci două pizza în loc de trei.

România e la faza „spune clar ce vrei, semnează, asumă-ți”. Asta e esența referendumului

Faza cu „lasă că rezolvăm noi între instituții, moderat, civilizat, fără isterie” a ținut 30 de ani. Rezultatul se vede în fluturașii de pensie ai „specialilor” și în salariile lor de a doua carieră.

Nicușor Dan joacă un rol rațional:

evită polarizarea directă cu sistemul de justiție, promite o mediere „echilibrată”, vrea să rămână președintele care nu strigă, ci administrează.

Problema e că România nu mai e într-o fază în care să suporte administrație fără forță morală publică în spate.

Pensiile speciale sunt, în esență, un furt legalizat din nervul social.

Și când o astfel de schemă e apărată chiar de cei care profită de ea, nu mai merge cu „hai să stăm la masă și să negociem nuanțe”.

Referendumul e, în clipa asta, singurul mod de a muta discuția din sala de ședință (unde intră doar inițiații) în agora, unde intră toată lumea.

E modul prin care majoritatea poate spune explicit: „gata, privilegiul s-a terminat”. Nu ca metaforă. Ca mandat.

Dacă iese un „da” uriaș la întrebarea „sunteți de acord cu plafonarea pensiilor speciale și creșterea vârstei reale de pensionare în magistratură?”, toată șarada cu „nu putem, că procedura… bla bla bla” se termină.

De ce?

Pentru că orice politician care mai apără renta după un astfel de vot își asumă public statutul de slujitor al rentei și nu al poporului. Iar asta se plătește, la urne, în fiecare ciclu electoral, fără milă.

Asta e singura limbă pe care o înțelege cu adevărat această castă.