Cine mai are încredere în referendum?

Ai obosit să crezi în urne? Nu e vina ta. După referendumuri care au produs mai mult spectacol decât schimbare, ideea că votul popular ar rezolva o schemă de privilegii pare, pentru mulți, o glumă macabră.

Tocmai de aceea întrebarea „Cine mai are încredere în referendum?” sună azi mai puțin ca o încercare de civism și mai mult ca un semnal de alarmă: dacă oamenii nu mai cred în mecanisme, ce urmează — presiune pașnică sau furci, coase și topoare la poartă?

Ce înseamnă scepticismul public în contextul pensiilor speciale și al poziției lui Nicușor Dan?

1. Context scurt: pensiile speciale și ce-a făcut CCR

Să nu pierdem firul. Reforma propusă — care voia să ridice vârsta de pensionare și să reducă cuantumul pensiilor pentru unii beneficiari din sistemul judiciar — a fost respinsă de Curtea Constituțională cu un vot strâns. Decizia a aprins imediat politicienii: unii cer reformă rapidă, alții propun texte „corectate” ca să treacă de CCR.

Pe fundalul ăsta, președintele spune că nu vede necesitatea unui referendum — preferă medierea, negocierile „echilibrate” și un proiect nou redactat după motivarea CCR. E politicos, pragmatic, calm. Problema e că publicul nu e calm deloc.

2. De ce oamenii nu mai cred în votul consultativ

Explicația nu e misterioasă: în memoria colectivă referendumurile au devenit carduri cadou fără conținut. Oamenii au văzut voturi cu rezultate mărețe care n-au schimbat nimic concret în viața lor. Asta erodează încrederea. Când voința exprimată la urne este purtătoare doar de simbol, nu de efect, sentimentul de trădare civic se instalează rapid.

Pe scurt: dacă „ai votat, dar nu s-a întâmplat nimic”, ce rost mai are să mai torni în urnă speranță? În lipsa unui mecanism care să lege clar votul de aplicare, referendumurile devin ritualuri teatrale, nu instrumente de decizie. Iar când ritualul se repetă, furculița socială începe să sune a inevitabilitate.

3. Politicienii, castă și responsabilitate: de ce nici «negocierea echilibrată» nu mai e soluția universală

Argumentul „lăsați specialiștii să negocieze” e tentant — pare responsabil. Dar când părțile „negocierii” includ instituții sau oameni care beneficiază direct de statu-quo, negocierile devin un joc de-a păcăleala. Oamenii văd asta și nu mai cred în «munca de birou» ca soluție. Când factorii care decid sunt și beneficiarii, soluțiile «echilibrate» riscă să însemne doar cosmetizare, nu reformă reală.

Aici intervenția publică — în formă fie de vot ferm, fie de presiune civică — ar trebui să aibă greutate. Doar că efectivitatea ei depinde de faptul dacă votul e doar consultativ sau devine un mandat imposibil de ignorat.

4. Riscul real: de la pierderea încrederii la reacția directă

Când oamenii nu mai cred în mecanismele „legale”, există două direcții posibile. Prima — activarea civică constructivă: proteste, presiune publică, campanii. A doua — reacția instinctivă, mai scurtă la răbdare: furci, coase, furia de stradă. Nu glorificăm asta; explicăm pericolul. Când legitimarea instituțiilor scade, capacitatea statului de a gestiona conflictul scade la rândul ei. Rezultatul: destabilizare și justificări pentru cei care vor păstra privilegiile „pentru stabilitate”.

E important să spunem limpede: revolta nimerită nu e o soluție — e un simptom. Iar simptomele se tratează anticipat, nu cu bandaje întârziate.

5. Ce poate face statul pentru a salva încrederea în referendum

Dacă vrei ca poporul să creadă din nou în urnă, nu-i mai oferi „consultații” simbolice. Iată ce trebuie (pe scurt) ca un referendum să redevină credibil:

1. Carácter obligatoriu sau efectiv executoriu — nu doar recomandare.
   (prin modificarea articolului 90 din Constituție și a Legii nr. 3/2000 privind organizarea referendumului, pentru a introduce conceptul de „referendum decizional”, cu efect direct asupra legii — adică rezultatul votului să aibă forță juridică imediată, nu doar politică; modelul există în Elveția, Italia și Croația)
2. Proceduri clare, respectate și transparente — ca statul să nu mai poată spune „am respectat forma, dar am pierdut substanța”.
   (prin reformarea articolelor 23–25 din Legea nr. 3/2000, care să impună publicarea obligatorie a calendarului complet și a avizului CCR înainte de declanșarea campaniei, nu după, astfel încât regulile să nu mai fie schimbate în timpul jocului)
3. Legături clare între întrebarea pusă la referendum și legea care se va scrie — ca să nu mai avem „neînțelegeri” interpretative.
   (prin completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, cu un articol nou care să oblige Parlamentul și Guvernul să adopte o lege de aplicare în termen de maximum 90 de zile de la validarea referendumului, în sensul exact al întrebării votate)
4. Mecanisme de supraveghere și aplicare independentă — ca decizia populară să nu poată fi neutralizată procedural.
   (prin crearea unei Autorități pentru Aplicarea Deciziilor Referendare, instituție autonomă stabilită prin lege organică, cu competență directă de a sesiza Curtea Constituțională sau Înalta Curte de Casație și Justiție dacă termenul de 90 de zile este încălcat sau dacă aplicarea deciziei este tergiversată)

Box explicativ: Cum s-ar putea face juridic un referendum obligatoriu în România

Actualul articol 90 din Constituția României sună așa:

„Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național.”

Sună democratic, dar e doar consultativ. N-are forță de lege. Parlamentul poate, în practică, să ignore rezultatul. Așa s-a întâmplat și cu referendumul din 2009 (cel cu 300 de parlamentari), care e și azi praf pe hârtie.

Pentru a transforma un referendum într-un instrument real, ar trebui introdus un alineat nou, ceva în genul:

Art. 90 alin. (2) – propunere de modificare:
„În cazul în care majoritatea alegătorilor prezenți la referendum votează pentru adoptarea unei măsuri de interes național, rezultatul este obligatoriu și produce efecte juridice directe, Guvernul și Parlamentul fiind obligați să adopte, în termen de 90 de zile, actele normative necesare punerii sale în aplicare.”

Această modificare ar trebui adoptată printr-o revizuire constituțională (art. 150–152 din Constituție), declanșată de președinte, Guvern sau o treime din parlamentari, și aprobată printr-un referendum constituțional validat de CCR.

Concret, asta ar însemna:

• Poporul votează pe o întrebare clară.
• Rezultatul e validat de Biroul Electoral Central și CCR.
• Parlamentul are 90 de zile să scrie legea de aplicare exact în sensul votului.
• Dacă nu o face, Autoritatea pentru Aplicarea Deciziilor Referendare (instituția creată prin lege organică) sesizează CCR, care poate dispune sancțiuni, inclusiv suspendarea temporară a efectelor unor beneficii bugetare până la conformare.

Asta ar transforma referendumul dintr-o ceremonie decorativă într-o armă constituțională a poporului.

6. Nu e vorba doar despre pensii, e vorba despre statul ăla pe care îl plătim cu taxe

Dacă vrei ca referendumul pe pensiile speciale să funcționeze ca remediu real, trebuie întâi să repari instrumentul. Altfel: alegi urnele — și continui să fii dezamăgit — sau permiți furcilor să devină simbolul substitutiv al dreptății. Ambele variante sunt rele; una distruge încrederea, cealaltă distruge ordinea. Tu ce preferi? Să ne prefacem că „negociem echilibrat” sau să facem din vot o hârtie cu efect real?

Epilog: ce-ar face „specialii” dacă referendumurile ar începe să aibă dinți reali

Imediat ce urnele ar primi forță juridică, ai vedea panica aia fină, de ceai vărsat pe covor, care le intră în birouri oamenilor obișnuiți până atunci cu pensii de aeroport. Primul lucru: discursul. De azi pe mâine toți s-ar trezi brusc interesați de „stabilitatea instituției”, de „independența justiției” și de „pericolele populismului”. Cam aceeași voce care, până ieri, explica cu calm că pensiile alea erau un „drept câștigat” — adică un soi de sponsorizare pentru merit — s-ar transforma în corul alarmat al unei opere de duminică.

Apoi, planul B: lobby la repezeală. Ar apărea comitete pentru „discuții aprofundate”, întâlniri protocolare, conferințe cu „specialiști” importate din tezaurul de PR. În paralel, tot felul de ONG-uri discret finanțate s-ar apuca să traducă „poporul” în termeni tehnici: „nu e vorba de bani, e vorba de calitate”. Traducere: „da, dar salariile”.

Dacă nici asta nu ține, planul C — clasic — ar fi portița juridică: sesizări, contestații, proceduri, amânări. Vor inventa motive procedurale ca un cofetar inventează o glazură — ca să câștige timp și, speră ei, să irosească răbdarea cetățeanului.

Și, dacă totul eșuează, ai vedea tacticile de imagine: retrageri ceremoniale temporare, declarații emoționante despre „serviciul public”, propuneri de „comisii de analiză” cu membri luați din aceeași lume care a beneficiat până acum. Toate însoțite de apeluri solemne la „calm” — adică: hai să nu deranjăm, că s-ar putea strica toate lucrurile bune pe care le avem (printre care, uite, pensiile astea).

Concluzia?

Dacă referendumul devine armă constituțională, nu se schimbă doar cifrele din fluturaș. Se schimbă discursul, spațiul lor de manevră și, foarte probabil, nervul social. Și da: vor plânge puțin la microfon, vor mai da un interviu savant, dar din momentul în care poporul își revendică dreptul la lege — nu la vorbărie — jocul se mută pe teren neutru. Iar pentru „speciali”, asta înseamnă exact ce numesc ei, cu voce tremurată: „o transformare profundă”.