Gimnastică, frică și tăcere: cazul de la Nisa în care apare și o antrenoare din România

Un cuplu de antrenori de gimnastică – el, francez, ea, româncă – ajunge în fața instanței la Nisa, acuzat de violențe și comportament cu tentă sexuală asupra unor sportive minore. În sală, fetele povestesc despre palme, umilințe și gesturi „tehnice” care alunecă tot mai mult spre abuz. În România, știrea trece prin fluxuri de agenții, se traduce, se dă în breaking, iar noi bifăm încă o dată rușinea: iar apare un nume românesc într-un dosar de „exigență” dusă peste marginea prăpastiei.

Ce s-a întâmplat la Nisa, pe scurt

Scheletul factual e destul de clar: la Nisa, un cuplu de antrenori de gimnastică de la un mare club local este judecat pentru agresiuni asupra unor sportive minore. Procurorii cer închisoare cu executare, dar adaptată sub forma brățării electronice pentru el și închisoare cu suspendare pentru ea. Interdicțiile propuse sunt radicale: fără activități cu minori pentru el, fără drept de a-și practica meseria, ani buni, pentru ea.

În sala de judecată, fetele povestesc aceleași lucruri pe care le auzim de ani de zile în sportul de performanță:
– „corecții” primite sub formă de palme, pumni, picioare în fund;
– umilințe prezentate drept „motivație”;
– atingeri „tehnice” care devin pretexte pentru a trece dincolo de limitele corpului și ale consimțământului.

Despre cine anume vorbim

Potrivit anchetei și actului de sesizare al instanței, în centrul procesului se află Yann Lhenry, fost antrenor principal la clubul Cavigal Nisa, și Viorica Dima, fosta lui parteneră, antrenoare de origine română. Cei doi sunt acuzați de violențe și comportament cu conotație sexuală asupra unor sportive minore, în perioada în care activau la același club din sudul Franței.

Replica devenită titlu de știre – „Dacă te sărut, le vei spune părinților tăi?” – e aproape o mică bucățică de manual: un adult în poziție de autoritate testează terenul, verifică până unde se întinde tăcerea victimei. Dacă fata tace, știe că poate merge mai departe. Dacă fata spune, tot ea riscă să fie acuzată că „a interpretat greșit”.

Exigență sau abuz? Linia subțire pe care mulți se prefac că n-o văd

În gimnastică, corpul copilului devine proiectul adultului: se trage de el, se împinge, se răsucește, se împinge spre limite. O parte din asta e, obiectiv, antrenament. Alta parte, însă, e pur și simplu violență ambalată frumos în cuvinte ca „disciplină”, „spirit de campion” sau „școală dură”.

În dosarul de la Nisa, fostele sportive povestesc cum antrenorul ar fi trecut, în timp, de la figura autoritară care urla și lovea, la tipul „înțelegător”, care „profită” de poziția lui ca să se apropie prea mult: mână „din greșeală” între sâni, masaj la nivelul feselor, sărutări în zona gâtului sub pretext de „încurajare”.

Aceeași poveste pe care am auzit-o și în alte sporturi:

la început, violență directă; apoi, după ce corpul adolescentei se schimbă, violența se transformă în „atenție specială”. Totul sub umbrela performanței, a visului de medalie. Nu mai e doar un corp pe care îl modelezi sportiv, e un corp pe care îl explorezi fără drept.

Iar când fetele îndrăznesc să vorbească, mereu apare câte un adult „responsabil” care ridică din umeri:
– „Sunt metode dure, dar fără ele nu se face performanță.”
– „Așa e școala X, așa se antrenează peste tot în lume.”
Convenabil cumva că „peste tot în lume” înseamnă, de multe ori, exact locurile care produc medalii pe bandă și traume pe tăcute.

Școala românească de gimnastică: mit, export și partea întunecată

În povestea de la Nisa apare și un element care ne privește direct: fosta parteneră a antrenorului este româncă, formată, spun relatările de la proces, la „școala” născută în jurul marilor noastre campioane. Numele „România” apare în contextul ăsta ca o marcă: școală dură, rezultate, legendă.

Problema e că, odată cu legenda, pare să se exporte și o anumită filosofie:
– „trupul copilului e materie primă”,
– „dacă nu reziști, înseamnă că nu ești făcut pentru performanță”,
– „cine nu suportă regimul să plece”.

Așa apar situațiile în care antrenori de școală „tare” sunt doriți și lăudați pentru rezultate, dar nimeni nu vrea să vadă prețul plătit de generații de copii. Atâta timp cât vin medaliile, nimeni nu se uită prea atent la fleacuri precum efectele psihice, rușinea de a spune „nu”, imposibilitatea de a te opune celui care decide dacă mai intri sau nu în echipă.

Când un astfel de model ajunge în altă țară, tentația e dublă:

– gazda e fericită că a importat „rețeta românească”;
– antrenorul își consolidează puterea într-un mediu nou, unde reputația îl precedă.
Din acest amestec iese un cocktail perfect pentru abuz: presiune, admirație, teamă.

Copiii între două lumi: părinții care speră, antrenorii care controlează

În sportul de performanță, părinții sunt prinși într-o capcană mai subtilă decât pare. Pe de o parte, investesc bani, timp și nervi în antrenamente, cantonamente, costume, deplasări. Pe de altă parte, sunt împinși să creadă că „așa se face performanță” și că orice semn de îndoială îi transformă în părinți „slabi” care „își protejează prea mult copiii”.

Când apar primele semne de abuz, fetele tac de teamă, dar și de rușine.

Iar părinții se luptă cu un gând extrem de incomod:
– „Dacă e adevărat ce spune copilul, tot eșafodajul ăsta de ani de sacrificii se prăbușește.”
E mai ușor, psihologic, să crezi că antrenorul a exagerat „un pic” decât să accepți că ți-ai dus copilul, ani la rând, într-un loc în care a fost rănit – fizic, psihic sau sexual.

Replica „Dacă te sărut, le vei spune părinților tăi?” nu e doar o frază oribilă, e și un test al loialităților:
– ești de partea părinților sau de partea antrenorului?
– cui îi datorezi mai mult: celui care te crește sau celui care îți promite medalii?

Iar asta se întâmplă într-o vârstă la care copilul e construit să caute aprobarea adulților, nu să-i denunțe.

De ce ne privește și pe noi, chiar dacă dosarul e în Franța

Există deja reflexul: „E acolo, la francezi, să-și rezolve problemele.”

Din păcate, nu e așa simplu. Din moment ce în ecuație apare un cadru românesc, discutăm despre un export de mentalitate, nu doar de forță de muncă sportivă.

Ne privește pentru că:

– vorbim de o cultură sportivă în care „duritatea” este aproape brand, iar critica la adresa ei e privită ca un atac la adresa întregii legende;
– avem propriile noastre povești nespuse, în cluburi mici, în săli de sport fără camere video, unde „așa se face de când lumea”;
– ne place să ne lăudăm cu medaliile copiilor, dar ne enervează profund când copilul spune că „nu mai vrea” sau că „antrenorul nu e în regulă”.

Cazul de la Nisa ne arată, încă o dată, că nu poți să exporți doar rezultatele.

Împachetezi la pachet și felul în care te raportezi la copii, la autoritate, la violență. Iar când ceva se sparge, nu mai poți spune: „Nu avem nicio legătură, doar au făcut școala pe la noi.”

Ce ar trebui să fie „normalul” într-o sală de sport

În mod sănătos, o sală de antrenament ar trebui să aibă câteva reguli simple, aproape banale, dar care schimbă tot jocul:

• Transparență: părinții să știe cum se lucrează, ce înseamnă „exigență”, ce e acceptabil și ce nu.
• Spații supravegheate: camere video în săli și în vestiarele de trecere (nu în cabinele de schimbat, evident), pentru a reduce tentația de „zone oarbe” unde se întâmplă „micile abuzuri”.
• Proceduri clare de sesizare: copilul și părintele trebuie să știe cui se plâng, ce se întâmplă cu plângerea, în ce termen. Nu „lasă că vedem noi, să nu stricăm imaginea clubului”.
• Formare obligatorie pentru antrenori: nu doar metodică de sport, ci și noțiuni de psihologie, limite, consimțământ, relație cu minorii.

Și, poate cel mai important, trebuie redefinit ce înseamnă performanță: nu „rezultate cu orice preț”, ci rezultate obținute fără să calci în picioare integritatea copilului.

Întrebarea pe care trebuie s-o întoarcem spre adulți

„Dacă te sărut, le vei spune părinților tăi?” – replica asta, scoasă din gura unui antrenor, e un rezumat perfect al unei culturi bolnave, în care adultul testează cât de departe poate merge fără să fie prins.

Răspunsul corect nu ar trebui să mai fie problema copilului.

Ar trebui să fie problema sistemului:
– de ce are acces singur un adult la corpul unui minor?
– de ce încă vorbim despre palme și picioare în fund ca despre „metode”?
– de ce sunt promovate cluburi și antrenori despre care „se știe” că exagerează, dar „aduc rezultate”?

Dosarul de la Nisa este, juridic, încă în desfășurare, iar cei doi antrenori beneficiază de prezumția de nevinovăție până la o hotărâre definitivă.

Asta nu ne scutește, însă, să vedem pădurea din spatele copacului: un model de sport în care copilul e, prea des, tratat ca material consumabil și ca teritoriu pe care adultul îl poate coloniza – fie cu violență, fie cu intimitate forțată.

Poate că întrebarea adevărată, în 2025, nu mai este „Dacă te sărut, le vei spune părinților tăi?”, ci „Dacă vezi așa ceva, ai curaj să nu mai taci?”.

Părinți, copii, colegi, federații, cluburi – toți, nu doar victima lăsată singură în fața unui adult care se crede stăpân pe sală, pe carieră și, eventual, pe corpul ei.