Faptele bune și faptele mai puțin bune ale PSD de la înființare și până astăzi

Partidul Social Democrat (PSD), moștenitorul politic al Frontului Salvării Naționale (FSN) și al Partidului Democrației Sociale din România (PDSR), a jucat un rol central pe scena politică românească după 1989. În cei peste 30 de ani de existență, PSD a alternat perioade în care a contribuit pozitiv la dezvoltarea țării cu episoade în care acțiunile sale au fost privite ca o frână în calea progresului.

Mai jos este prezentată, în ordine cronologică, o trecere în revistă chirurgicală a principalelor fapte bune (contribuții pozitive) și fapte mai puțin bune (acțiuni controversate sau cu impact negativ) ale PSD, de la înființare până în prezent, indicând când s-au petrecut, ce s-a întâmplat și ce efecte au avut. Cititorii pot deduce singuri semnificația acestor evenimente în evoluția democratică a României.

De la FSN la PDSR (1989–1996)

• Decembrie 1989: Imediat după căderea regimului comunist, se constituie Frontul Salvării Naționale (FSN), condus de Ion Iliescu, preluând provizoriu conducerea țării. FSN anunță inițial că nu se va transforma într-un partid politic, prezentându-se ca o structură de uniune națională pentru tranziție. Efect: Declarația a inspirat încredere că FSN va facilita pluralismul politic fără a monopoliza puterea, deși această promisiune va fi curând abandonată.
• 23 ianuarie 1990: Conducerea FSN își revizuiește decizia inițială și hotărăște să participe ca partid la viitoarele alegeri libere din mai 1990. Efect: FSN încalcă angajamentul de neutralitate politică, consolidându-și șansele electorale datorită notorietății dobândite după Revoluție, dar dezamăgind o parte a societății civile care spera într-o competiție electorală echitabilă între vechile și noile partide.
• 20 mai 1990: Au loc primele alegeri libere postcomuniste. FSN, transformat în partid, câștigă detasat scrutinul parlamentar (aproximativ 66% din mandate), iar Ion Iliescu devine primul președinte ales democratic al României post-decembriste (cu ~85% din voturi). Efect: PSD (sub forma FSN) obține un mandat popular copleșitor pentru a guverna, dominând scena politică de la începutul tranziției și asigurând stabilitate în primii ani, însă practic instaurând un monopol al puterii care va stârni îngrijorări privind direcția reformelor democratice.
• 13–15 iunie 1990: Mineriada din iunie 1990 – Mii de mineri din Valea Jiului descind în București la chemarea și cu aprobarea tacită a autorităților FSN, pentru a înăbuși protestul pașnic anticomunist din Piața Universității. Intervenția minerilor se soldează cu violențe extreme împotriva populației civile și devastarea sediilor opoziției și presei. Efect: Acțiunea se încheie tragic (4 morți și peste 1.300 de răniți conform datelor oficiale) și reprezintă o pată neagră în istoria recentă – imaginea internațională a României este grav afectată, iar tranziția democratică suferă un regres temporar, regimul Iliescu fiind acuzat că a folosit metode nedemocratice de consolidare a puterii.
• Septembrie 1991: O nouă Mineriadă are loc, de data aceasta împotriva propriului guvern FSN condus de Petre Roman. Minerii conduși de Miron Cozma provoacă demisia premierului după ce pătrund violent în sediul Guvernului. Președintele Iliescu îl numește premier interimar pe tehnocratul Theodor Stolojan. Efect: Criza politică rezultată duce la scindarea FSN – conflictul intern între aripa Iliescu și aripa Roman fragilizează puterea. Ulterior, FSN se rupe în două facțiuni: una condusă de Petre Roman (viitorul Partid Democrat), și cealaltă de Ion Iliescu, pregătind terenul pentru apariția PDSR/PSD.
• 27–29 mai 1992: La Convenția Națională a FSN, Petre Roman este ales președinte al FSN, determinându-l pe Ion Iliescu să părăsească formațiunea împreună cu susținătorii săi. Iliescu înființează noul Front Democrat al Salvării Naționale (FDSN), formalizând ruptura. Efect: Apare un nou pol politic de stânga în jurul lui Iliescu, care va asigura continuitatea fostei structuri FSN sub alt nume. Această mutare marchează nașterea liniei politice ce va evolua în actualul PSD.
• Septembrie 1992: Au loc alegeri generale. Ion Iliescu, sprijinit de FDSN, câștigă un nou mandat de președinte al României. Totodată, FDSN obține cel mai mare scor la parlamentare (aprox. 28%), formând guvernul cu premierul Nicolae Văcăroiu, în coaliție cu partide naționaliste (PUNR, PRM) și fostul partid comunist reformat (PSM) – așa-numitul “Patrulater roșu”. Efect: Puterea rămâne în mâinile noii formațiuni a lui Iliescu, care își asigură astfel continuitatea guvernamentală până în 1996. Însă alianța cu partide extremiste izolează temporar România pe plan internațional, semnalând o încetinire a ritmului reformelor și o orientare politică îngrijorătoare pentru partenerii occidentali.
• 10 iulie 1993: FDSN fuzionează cu alte trei grupări politice de stânga și adoptă denumirea de Partidul Democrației Sociale din România (PDSR). Efect: Prin unificarea forțelor de stânga sub sigla PDSR, Ion Iliescu și susținătorii lui consolidează principalul partid de centru-stânga din România. PDSR devine astfel continuatorul de facto al FSN/FDSN și precursorul direct al actualului PSD, câștigând și recunoaștere internațională (aderarea la Internaționala Socialistă etc.).
• 1993–1994: Guvernul PDSR condus de Nicolae Văcăroiu face pași importanți spre integrarea euro-atlantică. La 1 februarie 1993, România semnează Acordul European de Asociere cu Uniunea Europeană, iar la 26 ianuarie 1994 devine prima țară post-comunistă care aderă la Parteneriatul pentru Pace al NATO. Efect: Se pun bazele apropierii strategice de Occident – asocierea la UE oferă acces la asistență economică și începe armonizarea legislației, iar colaborarea cu NATO crește încrederea în orientarea pro-occidentală a țării. Aceste acțiuni sunt considerate fapte bune, plasând România pe traiectoria aderării la UE și NATO, deși reformele interne avansează lent sub PDSR.
• 21 iunie 1995: Președintele Ion Iliescu inițiază semnarea Declarației de la Snagov de către toate partidele parlamentare. Acest document asigură consensul național asupra Strategiei de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană. Efect: Toate forțele politice, inclusiv PDSR (la putere) și partidele de opoziție, se angajează oficial să sprijine obiectivul integrării europene. Declarația (urmată imediat de depunerea candidaturii oficiale a României la UE în iunie 1995) garantează continuitatea orientării pro-europene indiferent de alternanțele la guvernare – un moment pozitiv de unitate politică pentru un scop strategic național.
• 1996 – Alegeri generale: După patru ani de guvernare PDSR, alegerile parlamentare și prezidențiale din noiembrie 1996 aduc schimbarea. Opoziția unificată (Convenția Democratică, alături de USD și UDMR) învinge PDSR la limită, iar Emil Constantinescu (candidatul CDR) îl înfrânge pe Ion Iliescu în turul al doilea al prezidențialelor. Efect: Pentru prima dată, PSD/PDSR trece în opoziție, cedând guvernarea coaliției de centru-dreapta. Are loc astfel prima alternanță democratică autentică la vârful statului post-1989. PDSR acceptă pașnic înfrângerea electorală, ceea ce întărește parcursul democratic al țării. În același timp, rezultatul semnalează nemulțumirile populației față de stagnarea economică și corupția percepută sub regimul PDSR, factor ce a contribuit la înfrângerea partidului – un avertisment pentru PSD privind necesitatea reformării interne.

În opoziție și revenirea PSD la putere (1996–2000)

• 1997–2000: PDSR (viitorul PSD) petrece patru ani în opoziție, timp în care își reorganizează rândurile și profită de erodarea guvernării CDR. Guvernul convențional adoptă reforme economice dure și măsuri de austeritate, care devin nepopulare. PDSR critică activ aceste politici și capitalizează nemulțumirile sociale. Efect: Discursul social și național al PDSR recâștigă o parte din electoratul dezamăgit de tranziția dificilă. Partidul se reinventează ca forță de opoziție vocală, sub conducerea tandemului Ion Iliescu – Adrian Năstase, pregătind revenirea la putere. Tot în această perioadă, în 1999, PDSR semnează alianțe politice (ex. Partidul Social Democrat Român – PSDR și Partidul Umanist – PUR) pentru a-și mări baza electorală, prevestind o coaliție de centru-stânga în perspectiva alegerilor din 2000.
• Noiembrie 2000: Alegeri generale cruciale – PDSR revine în forță, câștigând primul loc la parlamentare (~37% voturi) și intrând într-o coaliție de guvernare cu partide mai mici (PUR, PSDR). Ion Iliescu este ales din nou Președinte al României, învingându-l în turul II pe candidatul extremist Corneliu Vadim Tudor (PRM), care intrase surprinzător în finală. Adrian Năstase (PDSR) devine Prim-ministru. Efect: PSD recâștigă puterea pe fundalul dezamăgirii față de guvernarea anterioară. Rezultatul a asigurat stabilitate politică într-un moment critic – ascensiunea unui candidat extremist la prezidențiale a fost blocată de votul masiv pro-Iliescu în turul decisiv, ceea ce a ferit România de un potențial derapaj naționalist. Pe de altă parte, concentrarea aproape totală a puterii (Președinție, Guvern, Parlament) în mâinile PDSR/PSD a ridicat mizele în privința performanței guvernării și a integrității acesteia.
• 16 iunie 2001: PDSR fuzionează oficial cu Partidul Social Democrat Român (PSDR), o formațiune mai mică de orientare social-democrată condusă de Sergiu Cunescu, și împreună adoptă noul nume Partidul Social Democrat (PSD). Efect: Se realizează unificarea completă a stângii democrate din România sub o singură siglă, moștenind atât infrastructura PDSR, cât și legitimitatea istorică a vechiului PSDR (partid ce pretindea continuitatea interbelică). PSD devine astfel cel mai mare partid din țară, lucru ce îi conferă o mai mare forță internă și credibilitate pe plan european (aderarea la Internaționala Socialistă și familia Partidului Socialiștilor Europeni). Totodată, consolidarea vine cu responsabilitatea de a demonstra reformă și modernizare, dat fiind trecutul FSN-ist al partidului.

Guvernarea Năstase și integrarea euro-atlantică (2000–2004)

• 2000–2004 (Guvernul Adrian Năstase): PSD se bucură de o guvernare stabilă de patru ani, având majoritate parlamentară alături de parteneri. În acest interval, România face pași mari către NATO și UE. Economia cunoaște o creștere susținută (PIB în creștere medie ~5% anual, inflație în scădere), iar reformele necesare integrării se accelerează. Efect: Nivelul de trai se îmbunătățește treptat după recesiunea din anii ’90, iar România își recapătă credibilitatea externă. Fapte bune notabile ale guvernării PSD în această perioadă includ progrese vizibile în integrarea euro-atlantică și stabilizarea economică, deși în paralel transparența guvernării și corupția rămân probleme latente.
• 2002 – Invitație în NATO: La summitul NATO de la Praga (noiembrie 2002), România este invitată oficial să adere la NATO, după ce guvernul Năstase intensificase eforturile diplomatice și modernizase armata. Efect: România primește garanția de securitate mult dorită – invitația a confirmat orientarea strategică Vest și a reprezentat un succes major al politicii externe sub conducere PSD. Aderarea efectivă va urma în martie 2004, consfințind unul dintre cele mai pozitive realizări ale guvernării Năstase.
• 2003 – Revizuirea Constituției: În octombrie 2003 are loc un referendum național pentru modificarea Constituției din 1991, inițiat de PSD. Se introduc amendamente importante (prelungirea mandatului prezidențial la 5 ani, garantarea proprietății private, dreptul de a cumpăra terenuri pentru străini, reorganizarea sistemului judiciar etc.), menite să alinieze legea fundamentală la cerințele integrării europene. Referendumul este validat (după ce votarea a fost extinsă pe două zile pentru atingerea cvorumului necesar). Efect: Noua Constituție facilitează armonizarea legislației românești cu acquis-ul comunitar și pregătește instituțiile pentru aderarea la UE. Deși organizarea plebiscitului a fost criticată procedural, adoptarea acestor amendamente a fost esențială în parcursul european – un moment pozitiv ce a demonstrat capacitatea PSD de a mobiliza consens în jurul unui proiect național major.
• 2004 – Finalizarea negocierilor cu UE: În cursul anului 2004, guvernul PSD încheie negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Până în decembrie 2004, România finalizează toate cele 31 de capitole de negociere cu UE, ultimul capitol (Justiție și Afaceri Interne) fiind închis chiar la finalul mandatului. Efect: România obține confirmarea că va putea semna Tratatul de Aderare (ceea ce se va întâmpla în aprilie 2005) și că va deveni membru UE la 1 ianuarie 2007. Integrarea europeană, un obiectiv transpartinic, este practic asigurată, iar guvernarea PSD își poate trece în palmares această realizare istorică. Progresele economice și legislative din perioada Năstase au fost apreciate de oficialii europeni, contribuind direct la decizia UE de a accepta România în valul următor de extindere – așadar un rezultat pozitiv notabil al PSD.
• Martie 2004 – Aderarea la NATO: România devine oficial stat membru NATO la 29 martie 2004. Ceremonia de depunere a instrumentelor de aderare are loc la Washington, validând invitația din 2002. Efect: Țara intră sub umbrela de securitate a Alianței Nord-Atlantice, garantându-și astfel securitatea națională și stabilitatea strategică. Acest fapt, sărbătorit bipartizan, încununează eforturile mai multor guvernări, dar în mod direct este un succes al guvernării PSD, care a făcut lobby intens și a implementat reforme militare pentru a îndeplini criteriile NATO.
• 2001 – Privatizarea SIDEX: Guvernul Năstase realizează una dintre cele mai importante privatizări post-1990: combinatul siderurgic SIDEX Galați (cel mai mare producător de oțel) este vândut companiei multinaționale Lakshmi Mittal Steel. Efect: Privatizarea SIDEX, negociată în 2001, salvează combinatul de la faliment, aducând investiții străine și reducând pierderile bugetare cronice. Deși inițial contestată (din cauza prețului de vânzare perceput ca mic), tranzacția se dovedește benefică pe termen lung – combinatul devine rentabil sub noul proprietar, iar România transmite un semnal pozitiv către investitori că este dispusă să își restructureze industria grea. Această acțiune este considerată o reușită economică a PSD, marcând un pas înainte în tranziția către economia de piață.
• Fapte mai puțin bune 2000–2004: În paralel cu realizările guvernului Năstase, perioada a fost marcată și de controverse legate de corupție și libertatea presei:
  • Scandaluri de corupție: Mai mulți lideri PSD, inclusiv premierul Adrian Năstase, au fost implicați în acuzații de îmbogățire ilicită. De exemplu, “Dosarul Mătușa Tamara” (2003) a ridicat suspiciuni despre proveniența averii personale a lui Năstase, iar operațiuni precum “Trofeul Calității” (2004, finanțarea ilegală a campaniei electorale PSD) au făcut obiectul unor anchete ulterioare. Efect: Deși în acei ani puține cazuri au fost finalizate juridic, percepția publică a fost că nivelul corupției a crescut, alimentând neîncrederea în guvernare. Transparency International plasa atunci România printre cele mai corupte țări din Europa, aspect ce a știrbit din capitalul de imagine al PSD și a generat presiuni din partea UE pentru măsuri anticorupție mai ferme.
  • Contracte netransparente: Un exemplu notoriu este contractul autostrăzii Brașov-Borș (Autostrada Transilvania), atribuit direct companiei americane Bechtel în 2003, fără licitație publică. Efect: Deși prezentat inițial drept un proiect de infrastructură strategic, contractul Bechtel s-a dovedit ineficient și oneros – lucrările au înaintat anevoios și au fost stopate ani mai târziu, cu pierderi mari. Aceasta a fost o acțiune criticată ca exemplu de alocare netransparentă a resurselor publice, afectând bugetul și credibilitatea PSD în gestionarea marilor proiecte.
  • Presiuni politice asupra presei și instituțiilor: Guvernarea PSD din acei ani a fost acuzată de încercări de control al mass-media (prin influența asupra televiziunii publice și a unor trusturi de presă private) și de subordonare politică a unor instituții-cheie. În 2002, de pildă, mai mulți jurnaliști critici au reclamat cenzură sau intimidare. Efect: Aceste practici au consolidat imaginea unui partid-stat, diminuând calitatea climatului democratic. Ele vor alimenta ulterior proteste intelectuale și vor constitui unul dintre motivele pentru care, în 2004, o parte din electorat a optat pentru schimbare.
• Noiembrie–decembrie 2004 – Alegeri și alternanță: La finele anului 2004, pe fondul oboselii electoratului de subiectele de corupție, PSD (alianța PSD+PUR) câștigă alegerile parlamentare la limită (~37% voturi), însă pierde Președinția: candidatul Adrian Năstase este înfrânt surprinzător de Traian Băsescu (candidat al alianței de opoziție PNL-PD) în turul II al alegerilor prezidențiale. Odată cu victoria lui Băsescu, se formează o nouă majoritate de centru-dreapta (alianța DA, UDMR și ulterior PC), iar PSD este nevoit să treacă din nou în opoziție. Efect: Rezultatul a marcat o ruptură politică – după patru ani de guvernare unipartidă, PSD cedează puterea, demonstrând încă o dată funcționarea mecanismelor democratice de alternanță. Pentru PSD însă, 2004 a reprezentat o înfrângere strategică ce a evidențiat vulnerabilitățile acumulate (critici de corupție, aroganța puterii). Partidul intră într-o perioadă de reflecție și reorganizare, deschizând drumul unor noi lideri și strategii.

Ani de opoziție și frământări (2005–2011)

• 2005: După pierderea guvernării, PSD intră într-o criză internă de leadership. Adrian Năstase demisionează din funcția de președinte al Camerei Deputaților și, în fața acuzațiilor de corupție, se retrage treptat din prim-planul politic (avea să fie trimis în judecată și ulterior condamnat în dosarele amintite). La conducerea PSD se afirmă o nouă generație: fostul ministru de Externe Mircea Geoană este ales președinte al partidului (aprilie 2005), cu sprijinul discreționar al lui Ion Iliescu. Efect: PSD încearcă să își refacă imaginea sub sloganul “reformării” și al unei opoziții constructive. Totuși, tensiunile dintre “vechea gardă” (Iliescu, Năstase) și noua conducere persistă, generând lupte de influență în interiorul partidului. PSD rămâne principalul partid de opoziție față de regimul președintelui Traian Băsescu, criticând orientarea de dreapta a guvernului Alianței DA.
• Aprilie 2007: PSD, alăturându-se altor partide parlamentare nemulțumite, inițiază suspendarea președintelui Traian Băsescu. Parlamentul votează suspendarea (din cauza unor presupuse încălcări ale Constituției), declanșând un referendum național pentru demitere. La referendumul din 19 mai 2007, populația respinge însă demiterea (74% “Nu”) și Băsescu revine în funcție. Efect: Demersul PSD eșuează, iar Traian Băsescu iese întărit politic. Imaginea PSD suferă, fiind perceput ca aliat conjunctural cu forțe politice disparate într-o acțiune considerată de mulți drept oportunistă. Această “faptă mai puțin bună” a PSD (prima suspendare a unui președinte ales) a generat instabilitate politică temporară și a fost criticată de liderii europeni, deși PSD a susținut că a acționat pentru apărarea democrației.
• 1 ianuarie 2007: (Context notabil de fond) România aderă la Uniunea Europeană, finalizând un parcurs început în anii ‘90 și continuat sub guvernările succesive. Efect: Deși aderarea în sine a avut loc sub guvernarea Alianței DA, meritele sunt împărțite: PSD poate revendica o parte semnificativă din creditul integrării europene, datorită negocierilor încheiate în 2004 și reformelor puse în practică în mandatele sale. Aderarea la UE a reprezentat un moment pozitiv istoric pentru țară, la care și PSD a contribuit prin faptele sale bune din perioadele de guvernare.
• Decembrie 2007: Guvernul minoritar Tăriceanu (PNL), rămas la putere după ruptura cu PD, rezistă la guvernare cu sprijin parlamentar tacit din partea PSD. PSD votează în Parlament unele inițiative ale guvernului liberal sau se abține de la a susține moțiuni de cenzură, asigurând stabilitatea guvernamentală până în 2008. Efect: Deși neoficial, PSD exercită o influență semnificativă asupra politicilor publice fără a fi direct la guvernare, obținând în schimb anumite concesii (ex. creșteri sociale, funcții locale). Această colaborare discretă i-a permis PSD să se poziționeze simultan ca partid de opoziție și de putere, fapt criticat ca pragmatism excesiv sau “blat politic”, dar care a contribuit la evitarea unor alegeri anticipate într-o perioadă sensibilă (post-aderare).
• Noiembrie 2008: Alegerile parlamentare aduc un rezultat echilibrat (PSD și PD-L obțin scoruri apropiate, ~33% fiecare). Într-un gest neașteptat, PSD și rivalii săi PD-L (partidul președintelui Băsescu) decid să formeze împreună o coaliție de guvernare “de largă concentrare” supranumită Aliansa “Pentru România”. Guvernul rezultat, condus de Emil Boc (PD-L), include miniștri PSD în posturi-cheie (vicepremier, interne, agricultură etc.). Efect: PSD revine la putere printr-o coabitare inedită cu adversarul ideologic, sub argumentul necesității stabilității într-un context economic global precar (criza financiară din 2008). Inițial, coaliția asigură o guvernare cu majoritate confortabilă și împărțirea resurselor între cele două tabere, însă tensiunile mocnite și lipsa de viziune comună vor duce rapid la fracturi – semn că alianța a fost mai degrabă oportunistă decât programatică.
• Octombrie 2009: Colapsul coaliției PSD–PD-L – În pragul alegerilor prezidențiale din 2009, premierul Emil Boc (PD-L), la solicitarea președintelui Băsescu, îl demite pe ministrul de interne Dan Nica (PSD), sub pretextul unor declarații privind posibile fraude la vot. Ca reacție, PSD decide să iasă de la guvernare, retrăgând toți miniștrii. Efect: Guvernul Boc pierde majoritatea și este demis prin moțiune de cenzură (susținută de PSD și PNL), lăsând țara cu un cabinet interimar limitat în puteri. PSD trece din nou în opoziție, acuzându-l pe Băsescu de subminarea parteneriatului și folosirea instituțiilor în scop electoral. Căderea coaliției a creat temporar instabilitate politică în toamna 2009, dar i-a permis PSD să își mobilizeze electoratul în jurul candidatului propriu la președinție, Mircea Geoană, prezentându-l ca alternativă la conflictul cu Băsescu.
• Decembrie 2009 – Alegeri prezidențiale: Candidatul PSD, Mircea Geoană, ajunge în turul II al prezidențialelor împotriva lui Traian Băsescu. În urma unui scrutin strâns și controversat, Geoană este învins la limită (Băsescu obține ~50.3% vs. ~49.7%). PSD acuză fraude electorale (mai ales votul masiv în diaspora în favoarea lui Băsescu), însă rezultatul este confirmat oficial. Efect: PSD ratează din nou Președinția, menținând tradiția nereușitelor în alegerile prezidențiale (după Iliescu în 2000, niciun alt social-democrat nu a mai ocupat cea mai înaltă funcție în stat). Eșecul lui Mircea Geoană generează frământări interne: în februarie 2010, Geoană este înlăturat de la șefia PSD, considerat responsabil pentru campania sub așteptări (celebrul episod al vizitei nocturne la Vântu și triumfalismul prematur din noaptea alegerilor i-au afectat grav credibilitatea). Lideri emergenți profită de situație pentru a prelua conducerea.
• Februarie 2010: La Congresul PSD, tânăra generație reformistă îl împinge în față pe Victor Ponta, care este ales președinte al PSD, învingându-l pe Mircea Geoană în competiția internă. Ponta, fost procuror și considerat protejat al lui Adrian Năstase, promovează un discurs de reînnoire și modernizare a partidului – autointitulându-se “un Mickey Mouse” care va transforma PSD. Efect: Partidul intră într-o nouă etapă, cu Victor Ponta la conducere, semnalând dorința de schimbare de generații și o opoziție mai combativă față de regimul Băsescu. Ion Iliescu devine președinte de onoare, marcând simbolic retragerea vechii gărzi din funcțiile executive. Sub Ponta, PSD își intensifică colaborarea cu liberalii (PNL) în opoziție, punând bazele unei alianțe anti-Băsescu.
• 2011: PSD formează, alături de PNL (conduși de Crin Antonescu) și Partidul Conservator (PC), o largă coaliție de opoziție numită Uniunea Social-Liberală (USL). Scopul declarat este înlăturarea de la putere a PD-L și a președintelui Băsescu prin mijloace electorale sau parlamentare. Efect: USL reușește să unifice aproape tot spectrul anti-PD-L, creând premisele preluării puterii. În același timp, PSD se angajează într-un parteneriat programatic cu liberalii, adoptând poziții moderate pentru a acomoda ideologiile diferite. Această mișcare se dovedește eficientă în sondaje, USL având sprijin popular robust. Mobilizarea opoziției într-un front comun este considerată o mutare strategică reușită (o faptă bună din perspectiva eficienței politice a PSD), deși ulterior se va vedea că diferențele ideologice vor pune la încercare coeziunea Uniunii.
• Ianuarie 2012: Un val de proteste de stradă izbucnește în mai multe orașe din țară, ca reacție la măsurile dure de austeritate ale guvernului PD-L (tăieri de salarii, creșterea TVA) și după demiterea unui apreciat secretar de stat din sănătate (Raed Arafat). Manifestanții scandează împotriva președintelui Băsescu și a PD-L. Efect: Presiunea străzii duce la demisia premierului Emil Boc (PD-L) în februarie 2012 și la instalarea unui guvern tehnocrat-condus de Mihai Răzvan Ungureanu (MRU). PSD și aliații din USL capitalizează nemulțumirea populară, susțin protestele și cer alegeri anticipate. Acest context social agitat pregătește terenul pentru căderea rapidă a guvernului MRU, întărind determinarea PSD de a reveni la putere cât mai curând.

Guvernarea Ponta și coabitarea tensionată (2012–2015)

• 27 aprilie 2012: Moțiunea de cenzură USL împotriva guvernului Ungureanu este adoptată de Parlament, profitând de migrări ale unor parlamentari din arcul puterii către opoziție. Guvernul tehnocrat cade după doar 78 de zile. Președintele Băsescu îl desemnează pe liderul PSD, Victor Ponta, să formeze noul guvern. Se constituie astfel un guvern USL (PSD+PNL+PC+UNPR) cu Victor Ponta prim-ministru, la 39 de ani – cel mai tânăr PM de până atunci. Efect: PSD revine la guvernare după 7 ani, beneficiind de o majoritate confortabilă și de susținerea populară câștigată de USL. Noul guvern anulează unele măsuri de austeritate (restabilește integral salariile bugetarilor tăiate și reduce TVA la alimente), recâștigând încrederea unei părți din populație. Totodată, începe o perioadă de coabitare tensionată între premierul Ponta și președintele Băsescu, aflați la poli opuși, ceea ce va genera curând confruntări instituționale.
• Iulie 2012: USL trece la acțiunea politică cea mai dramatică: suspendarea din funcție a președintelui Traian Băsescu (a doua oară). Majoritatea parlamentară dominată de PSD și PNL îl acuză pe Băsescu de încălcarea Constituției și abuz de putere. În paralel, guvernul Ponta adoptă ordonanțe controversate pentru a facilita demiterea (schimbarea conducerii TVR, a Avocatului Poporului, restrângerea atribuțiilor Curții Constituționale în controlul hotărârilor Parlamentului etc.). Pe 29 iulie 2012 se organizează referendumul de demitere a președintelui: circa 7,4 milioane de cetățeni (88%) votează pentru demitere, însă prezența la urne (46%) nu atinge pragul de validare de 50%+1. Curtea Constituțională invalidează referendumul, iar Băsescu revine în funcție pe 28 august. Efect: Criza politică din vara 2012 a polarizat profund societatea și a atras critici dure din partea UE și SUA, care au acuzat derapaje de la statul de drept. PSD și Ponta, deși au acționat legal în litera legii parlamentare, au fost percepuți ca punând presiune pe instituții pentru a înlătura un adversar politic. România a intrat temporar într-un con de umbră extern, Comisia Europeană emițând un raport MCV sever. Pe plan intern, deși Băsescu a rămas președinte, USL a ieșit totuși întărit pe termen scurt: mobilizarea electoratului anti-Băsescu a prefigurat victoria zdrobitoare pe care Uniunea (și în special PSD) o va obține la alegerile din toamnă. Cu toate acestea, suspendarea din 2012 rămâne una dintre faptele cele mai controversate ale PSD, fiind privită ca un precedent periculos în relația dintre Parlament și instituția prezidențială.
• Decembrie 2012: Alegeri parlamentare – USL (alianța PSD-PNL) obține o victorie categorică, cu peste 60% din voturi, asigurându-și o super-majoritate de două treimi în Parlament. PSD devine cel mai numeros grup parlamentar. Victor Ponta este reconfirmat ca prim-ministru al noului guvern USL format în aceeași formulă largă. Efect: PSD atinge în 2012 apogeul influenței sale politice post-’90, controlând atât guvernarea, cât și având pârghii în aproape toate instituțiile centrale și locale (grație scorului electoral ridicat). Acest fapt îi permite să promoveze comod propriul program de guvernare (axat pe măsuri sociale și investiții) – un succes politic al PSD de a capitaliza nemulțumirea populară și de a-și consolida puterea în mod democratic. Pe de altă parte, o asemenea dominație ridică miza responsabilității: așteptările publice sunt mari, iar tentația folosirii excesive a puterii fără echilibru devine un risc real.
• 2013 – Măsuri sociale și creștere economică: Guvernul Ponta începe să restituie pierderile populației din anii de austeritate. Reîntregirea salariilor bugetarilor (tăiate în 2010) este finalizată, pensiile sunt indexate, iar TVA-ul la pâine scade de la 24% la 9% (ca proiect-pilot). În același timp, economia României revine pe creștere (3,5% în 2013), iar guvernul menține deficitul bugetar sub control. Efect: Nivelul de trai cunoaște o ușoară îmbunătățire pentru segmente largi ale populației, iar PSD își consolidează imaginea de partid care “îndreaptă nedreptățile sociale”. Stabilitatea macroeconomică combinată cu relaxarea poverii fiscale la alimente a fost privită ca o politică pozitivă. Totuși, investițiile publice majore stagnează, iar reformele structurale profunde (în administrație, companii de stat, educație) bat pasul pe loc, guvernarea mulțumindu-se să administreze avantajul economic conjunctural. În culise, clientelismul politic rămâne prezent – fondurile guvernamentale sunt alocate preferențial către baronii locali PSD și PNL, ceea ce va întreține rețele de influență și ulterior va genera dosare de corupție.
• “Marțea Neagră” – 10 decembrie 2013: În Camera Deputaților, majoritatea USL (inclusiv parlamentari PSD) votează pe neașteptate, la ceas de seară, o serie de modificări legislative controversate: o lege a amnistierii și grațierii unor pedepse (care ar fi putut include fapte de corupție) și amendamente la Codul Penal care exceptează parlamentarii și alte categorii înalte de la definiția funcționarului public, practic făcându-i imuni la acuzații de corupție sau conflict de interese. Inițiativele trec de Camera Deputaților fără dezbatere publică, declanșând indignare. Efect: Societatea civilă, ambasadele occidentale și președintele Băsescu reacționează vehement, calificând ziua drept “Marțea Neagră a democrației românești”. Sub presiune, proiectele sunt blocate ulterior în Senat și nu devin lege. Pentru PSD, episodul a reprezentat o pată serioasă de imagine – demonstrând că, în pofida discursului pro-justiție al unor lideri, există tentația de a slăbi independența justiției în interes propriu. Acest act ratat de clemență colectivă este considerat una dintre faptele mai puțin bune ale PSD, evidențiind preocuparea politicienilor de a se autoproteja de rigorile legii penale.
• Februarie 2014: Din cauza neînțelegerilor tot mai mari în interiorul USL (în principal, disputele pentru putere și candidatura la Președinție), PNL decide să părăsească coaliția USL, provocând destrămarea oficială a alianței. PSD, împreună cu UNPR și PC, formează rapid o nouă majoritate (alianța USD) pentru a păstra guvernarea. În locul miniștrilor liberali, Victor Ponta co-optează în guvern reprezentanți ai UDMR și tehnocrați apropiați PSD. Efect: PSD își menține controlul guvernamental prin recalibrarea alianțelor, plătind prețul ruperii legăturii cu principalul partener de opoziție. Ieşirea PNL a slăbit imaginea unității la guvernare, dar PSD a reușit să evite pierderea puterii. Ruptura USL a dezamăgit o parte din electorat (care votase pentru această colaborare), însă pragmatic, PSD a continuat să guverneze aproape neîntrerupt până la finele lui 2015. Pe termen scurt, partidul s-a consolidat la putere, însă pe termen lung avea să se confrunte singur cu o opoziție de centru-dreapta regrupată.
• Mai 2014 – Alegeri europarlamentare: PSD (concursând sub sigla alianței USD) obține primul loc la alegerile pentru Parlamentul European, cu aprox. 37% din voturi, devansând nou-creatul mare PNL (PNL fuzionat cu PDL). Efect: Rezultatul confirmă PSD ca forța politică dominantă în acel moment, consolidând poziția lui Victor Ponta înaintea alegerilor prezidențiale din toamnă. Totodată, succesul relativ al PSD (deși sub așteptările inițiale de peste 40%) a provocat fuziunea opoziției: PNL și PDL își definitivează unirea sub numele PNL, pregătind un contracandidat unic la prezidențiale. Practic, PSD își atinge apogeul electoral la europarlamentare, însă acest fapt mobilizează și mai mult tabăra adversă, anunțând o confruntare strânsă pentru Cotroceni.
• Noiembrie 2014 – Alegeri prezidențiale: Victor Ponta, președintele PSD și prim-ministru în funcție, candidează la Președinție, fiind cotat favorit. În turul I conduce cu ~40%, urmat de candidatul Alianței Creștin-Liberale (PNL-PDL) Klaus Iohannis (~30%). Totuși, pe 16 noiembrie în turul II, Klaus Iohannis produce o surpriză majoră și îl învinge pe Ponta cu ~54,5% la 45,5%. Factori decisivi au fost prezența neobișnuit de mare la vot în mediul urban și diaspora, galvanizată de nemulțumirea față de organizarea defectuoasă a votului în străinătate (unde mii de români nu au putut vota din cauza secțiilor insuficiente și birocrației). Efect: Înfrângerea neașteptată a lui Ponta reprezintă un șoc politic pentru PSD, care pierde încă o dată șansa de a da președintele țării. Eșecul este atribuit atât erorilor guvernului (gestionarea votului din diaspora a generat proteste și acuzații de sabotaj deliberat), cât și dorinței de schimbare a unei părți din societate după un lung ciclu de guvernare social-democrată. Ca urmare, Victor Ponta demisionează din funcția de președinte al PSD (în iulie 2015, lăsând conducerea interimară lui Liviu Dragnea) și începe să piardă treptat controlul politic. Coabitarea cu noul președinte Iohannis devine formală, dar relațiile sunt reci. PSD se vede nevoit să împartă puterea executivă cu un președinte ostil și să-și regândească strategia pe termen mediu.
• Iunie 2015: Victor Ponta devine primul prim-ministru în funcție al României care este pus sub urmărire penală. DNA îl acuză de fals în înscrisuri, evaziune fiscală și spălare de bani într-un dosar privind activitatea sa de avocat anterior (cazul “Turceni-Rovinari” implicându-l și pe Dan Șova). Ponta refuză să demisioneze din funcția de premier, dar se retrage de la conducerea PSD, lăsând partidul în mâinile lui Liviu Dragnea (ales președinte interimar). Efect: Credibilitatea guvernului PSD suferă pe plan intern și extern – situația unui premier inculpat penal afectează imaginea României. Președintele Iohannis cere demisia lui Ponta, tensiunile instituționale escaladează. PSD însă, prin majoritatea parlamentară, îl protejează pe Ponta la votul privind urmărirea sa penală (respinge cererea DNA de avizare a începutului urmăririi pentru conflict de interese într-un alt dosar). Acest reflex de autoapărare al PSD întărește percepția publică negativă despre partid în materie de integritate. De facto, conducerea efectivă a PSD trece la Liviu Dragnea, care devine din umbră principalul strateg al partidului, pregătind tranziția completă a puterii către el.
• 30 octombrie 2015 – Tragedia Colectiv: Un incendiu devastator izbucnește în clubul Colectiv din București în timpul unui concert, din cauza nerespectării normelor de siguranță la incendiu. 65 de tineri își pierd viața și peste 180 sunt răniți. Anchetele indică corupție și neglijență administrativă la nivel local (autorizații eliberate superficial, controale formale), iar publicul revoltă îndreaptă furia către întreaga clasă politică. Sute de mii de oameni ies în stradă în zilele următoare în București și alte orașe, scandând împotriva corupției și cerând demisii. Efect: În fața presiunii populare masive, Victor Ponta își dă demisia din funcția de prim-ministru pe 4 noiembrie 2015, declarând că “își asumă răspunderea pentru supărarea legitimă a străzii”. Odată cu el demisionează și primarul sectorului 4 (membru al unui partid aliat PSD) direct responsabil de autorizarea clubului. Guvernul PSD este nevoit să cedeze locul unui guvern tehnocrat (cabinetul Dacian Cioloș) susținut de toate partidele până la alegeri. Acesta este un moment de cotitură: PSD recunoaște implicit că nu mai poate ignora vocea societății civile. Demisia guvernului sub presiunea străzii reprezintă o premieră – faptele mai puțin bune (corupția, clientelismul) acumulate în timp de toate partidele, dar puse pe seama guvernării PSD în exercițiu, au dus la pierderea puterii fără o înfrângere electorală directă. Partidul intră într-o perioadă de opoziție forțată, iar Liviu Dragnea – condamnat el însuși în aprilie 2016 (sentință definitivă cu suspendare pentru fraudă electorală la referendumul din 2012) – preia oficial șefia PSD în congresul din 2015, fiind confirmat drept lider al partidului.

Ascensiunea și declinul lui Liviu Dragnea (2016–2019)

• Iunie 2016: Alegeri locale – PSD, condus de Liviu Dragnea, obține o victorie categorică la nivel național (câștigă majoritatea președințiilor de consilii județene și primăriilor din orașe și comune). Gabriela Firea (PSD) devine primar general al Capitalei. Efect: Rezultatele indică revanșa PSD în fața guvernării tehnocrate, semnalând că partidul și-a păstrat baza electorală. Liviu Dragnea capitalizează succesul local pentru a consolida disciplina internă și a-și proiecta influența ca strateg principal pentru alegerile generale din toamnă. PSD promite continuarea creșterilor sociale și critică “incompetența” tehnocraților, punând bazele unui program electoral populist ambițios.
• 11 decembrie 2016 – Alegeri parlamentare: PSD obține o victorie zdrobitoare (45% din voturi la Cameră și Senat), aproape dublu față de principalul urmăritor (PNL ~20%). Alianța PSD-ALDE (partid condus de Călin Popescu-Tăriceanu) formează majoritatea parlamentară. Efect: La numai un an după ce fusese forțat să cedeze puterea, PSD revine triumfal la guvernare, beneficiind de votul sancțiune al populației împotriva guvernului tehnocrat și de organizația sa electorală eficientă. Programul de guvernare al PSD (conceput sub coordonarea lui Dragnea) conține promisiuni generoase: majorări salariale și de pensii, reduceri de taxe, investiții în infrastructură etc., ceea ce a mobilizat electoratul. Totuși, președintele PSD Liviu Dragnea nu poate fi desemnat prim-ministru – el are o condamnare penală definitivă (în dosarul referendumului) care, legal, îi interzice accesul la funcția de premier. Prin urmare, Dragnea numește un premier marionetă: Sorin Grindeanu, un lider local din Timiș, devine Prim-ministru în ianuarie 2017, iar echipa guvernamentală este dominată de apropiați ai lui Dragnea. Efect: Se instituie practic conducerea guvernului din umbră de către Liviu Dragnea, care preia controlul efectiv asupra agendei politice, deși nu deține oficial funcția executivă supremă. Această situație neobișnuită va sta la baza multor tensiuni ulterioare.
• ianuarie 2017 – Ordonanța 13: La numai două săptămâni după instalare, în noaptea de 31 ianuarie 2017, Guvernul Grindeanu (PSD-ALDE) adoptă pe ascuns Ordonanța de Urgență 13 (OUG 13), care prevedea dezincriminarea sau diminuarea pedepselor pentru unele fapte de corupție (în special abuzul în serviciu cu prejudiciu sub 200.000 lei). Actul ar fi avut ca efect direct ștergerea condamnării lui Liviu Dragnea și închiderea altor dosare de corupție în curs. Când vestea devine publică, sute de mii de cetățeni ies spontan în stradă în București și marile orașe, considerând ordonanța un atac la adresa justiției. Protestele cresc ca amploare zilnic, devenind cele mai mari manifestații din România post-1989 (peste 500.000 de protestatari la apogeu). Efect: După cinci zile de presiune publică intensă și reacții internaționale negative, PSD cedează – pe 5 februarie, guvernul abrogă OUG 13 înainte ca aceasta să intre efectiv în vigoare. Cu toate că măsura nu a produs consecințe juridice, costul politic pentru PSD este enorm: încrederea unei părți a populației urbane în partid se prăbușește, iar Liviu Dragnea devine simbolul încercării de subminare a statului de drept. Acest episod reprezintă una dintre cele mai nefaste fapte asociate PSD, declanșând un val civic de vigilență anti-corupție care va urmări partidul în anii următori. Intern, OUG 13 a marcat și începutul tensiunilor între Dragnea și unii membri ai guvernului percepuți ca fiind mai moderați, precum premierul Sorin Grindeanu.
• Iunie 2017 – PSD își demite propriul guvern: Nemulțumit că Sorin Grindeanu ezită să pună în aplicare toate ordinele sale și că nu avansează destul de rapid programul de guvernare (dar, neoficial, temându-se de o potențială emancipare a premierului), Liviu Dragnea orchestrază căderea Guvernului Grindeanu prin moțiune de cenzură inițiată de propriul partid. Este un gest fără precedent în politica românească. Moțiunea trece pe 21 iunie cu voturile PSD-ALDE, iar Grindeanu este demis, deși Opoziția a boicotat votul (PSD a avut suficiente voturi proprii). Efect: Criza politică internă provocată de PSD generează câteva săptămâni de instabilitate, până la formarea unui nou guvern condus de Mihai Tudose (un alt membru PSD, agreat inițial de Dragnea). Episodul a evidențiat public fracturile din PSD și modul autoritar de conducere al lui Dragnea. Deși partidul a păstrat guvernarea, și-a expus vulnerabilitatea și dependența de un singur lider. În ochii opiniei publice, acțiunea a părut o luptă de putere personală care a pus pe plan secund administrarea țării, alimentând percepția negativă despre seriozitatea PSD la guvernare.
• Ianuarie 2018 – O nouă schimbare de premier: Istoria se repetă. Prim-ministrul Mihai Tudose intră și el în conflict cu Liviu Dragnea la câteva luni după instalare (pe fondul disputei privind influența în guvern și refuzul lui Tudose de a proteja anumiți miniștri apropiați de Dragnea implicați în scandaluri). În urma ședinței CEx PSD din 15 ianuarie 2018, Tudose își anunță demisia, înainte ca partidul să inițieze formal o nouă moțiune de cenzură împotriva propriului guvern. PSD o propune ca prim-ministru pe Viorica Dăncilă, o europarlamentară fidelă lui Dragnea, care devine astfel prima femeie premier a României (instalată în funcție la 29 ianuarie 2018). Efect: PSD schimbă al doilea guvern în mai puțin de un an, consolidând impresia de instabilitate politică și de subordonare totală a Executivului față de conducerea partidului. Viorica Dăncilă, considerată lipsită de o bază de putere proprie, garantează practic că Liviu Dragnea va controla necontestat guvernarea. Acest modus operandi (schimbarea premierilor neobedienți) subminează însă încrederea publicului și a partenerilor externi în predictibilitatea guvernării românești, punând sub semnul întrebării capacitatea PSD de a duce la bun sfârșit reformele promise.
• 2017–2019 – Modificările la legile justiției: Odată instalat un guvern loial, Liviu Dragnea și aliații săi demarează în Parlament un proces amplu de revizuire a legilor justiției și a codurilor penale. Prin comisii speciale conduse de PSD, în perioada 2017-2018 sunt adoptate modificări care restrâng independența magistratilor (de exemplu, se schimbă procedura de numire a procurorilor-șefi, se înființează o Secție specială de investigare a magistraților – SIIJ, care scoate anchetarea judecătorilor și procurorilor de sub competența DNA) și care slăbesc regimul penal (redefinirea abuzului în serviciu, reducerea termenelor de prescripție, înăsprirea condițiilor de investigare a corupției etc.). Legile justiției sunt promulgate în 2018, iar modificările la Codul penal și de procedură penală sunt adoptate în 2018-2019, deși ulterior parțial declarate neconstituționale de CCR. Efect: Aceste acțiuni declanșează o reacție negativă puternică: zeci de mii de magistrați, societatea civilă, președintele Iohannis, instituțiile europene (Comisia Europeană, Parlamentul European) protestează formal, acuzând PSD că subminează lupta anticorupție și își subordonează politic justiția. România primește rapoarte MCV din ce în ce mai critice, riscând chiar sancțiuni UE. Intern, proteste repetate de stradă au loc în 2018 (“#Rezist” continuă manifestațiile începute în 2017). PSD însă merge mai departe, mobilizându-și electoratul cu mesajul că “reformează abuzurile sistemului” și că apără drepturile cetățenilor împotriva “statului paralel”. Totuși, pentru mulți observatori, această campanie legislativă a fost o faptă foarte puțin bună – văzută ca un efort concertat de a îngrădi puterea instituțiilor anticorupție (DNA, Parchet General) și de a-și proteja propriii politicieni cu probleme penale (inclusiv pe Dragnea însuși, care era vizat de un nou dosar penal). Consecința a fost izolarea internațională a guvernului PSD și adâncirea faliilor din societate.
• 10 august 2018: Protestul diasporei din Piața Victoriei (București) – zeci de mii de români stabiliți în străinătate, alături de manifestanți din țară, se adună pentru a protesta împotriva corupției și deriva autoritară a guvernului. Jandarmeria intervine în forță pentru dispersarea mulțimii, folosind gaze lacrimogene și tunuri cu apă, inclusiv împotriva protestatarilor pașnici. Peste 450 de persoane au nevoie de îngrijiri medicale. Efect: Reprimarea violentă a protestului din 10 august (autorizată de ministrul de interne Carmen Dan, apropiată a lui Dragnea) stârnește un val de consternare și condamnare publică. Imaginile cu jandarmi lovind cetățeni cu mâinile ridicate și cu copii afectați de gaze fac înconjurul lumii. Inițierea anchetelor penale împotriva șefilor din Jandarmerie și a unor oficiali evidențiază gravitatea abuzului de forță. Pentru PSD, acest eveniment se traduce într-o pierdere uriașă de legitimitate în ochii multor români, fiind asociat direct cu numele partidului (chiar dacă oficial guvernul a invocat necesitatea restabilirii ordinii publice). Protestul brutalizat devine un simbol al derapajelor PSD și al tensiunii dintre guvernanți și societatea civilă.
• Măsuri economico-sociale 2017–2019: Pe palierul pozitiv, guvernele PSD din era Dragnea implementează mai multe măsuri sociale și economice din programul promis:
  • Creșteri salariale și de pensii: Salariul minim pe economie crește succesiv (ajungând de la 1.250 lei în 2016 la 2.080 lei în 2019), iar salariile din sectorul bugetar cunosc majorări substanțiale prin Legea salarizării unitare (medicii și profesorii, în special, primesc măriri considerabile). Pensia medie se majorează și ea, punctul de pensie urcând anual (de la 871 lei în 2016 la 1.265 lei în 2019).
  • Reduceri de taxe: La 1 ianuarie 2018, TVA scade de la 20% la 19%, iar impozitul pe venit este redus de la 16% la 10% pentru angajați. De asemenea, se elimină contribuția la fondul de sănătate pentru pensionari și impozitul pe pensiile sub 2.000 lei.
  • Programe sociale și investiții: Guvernul lansează programe de reabilitare a infrastructurii locale (PNDL – Programul Național de Dezvoltare Locală), oferă vouchere de vacanță bugetarilor, crește subvențiile pentru agricultură și demarează programe de tip “Start-Up Nation” pentru tineri antreprenori.

  Efect: Aceste fapte bune economice aduc beneficii imediate multor cetățeni, contribuind la o perioadă de creștere a consumului și a bunăstării aparente. În 2017 și 2018, România înregistrează printre cele mai mari creșteri economice din UE (7% în 2017). Nivelul de trai al unor categorii (pensionari, bugetari) se îmbunătățește sensibil, consolidând nucleul dur de susținere al PSD. Pe de altă parte, politicile au generat și efecte adverse: inflația a revenit în 2018 la peste 5%, deficitul bugetar s-a apropiat periculos de 3%, iar investițiile publice mari (autostrăzi, spitale regionale) au rămas nerealizate. Mai mult, schimbările bruște în fiscalitate (ex. transferul contribuțiilor sociale integral în sarcina angajatului, așa-numita “revoluție fiscală” din 2018) au creat haos temporar și incertitudine pentru mediul privat. Așadar, în timp ce PSD a livrat creșteri de venituri pe termen scurt – aspect apreciat de beneficiari – sustenabilitatea acestor măsuri a fost pusă sub semnul întrebării de economiști, iar datoria publică a crescut. Rezumând, politicile economice 2017–2019 pot fi privite ca fapte cu impact mixt: pozitive social, dar cu semne de întrebare pe termen lung.

• 26 mai 2019 – Alegeri europarlamentare și condamnarea lui Dragnea: Ziua de 26 mai aduce un dublu șoc pentru PSD. La alegerile pentru Parlamentul European, PSD se clasează doar pe locul al doilea (aprox. 22,5% din voturi), fiind depășit de PNL și aproape la egalitate cu alianța USR-PLUS. Rezultatul este considerabil sub scorul PSD din 2016, semnalând pierderea suportului în rândul multor alegători, pe fondul controverselor din ultimii ani. Simultan, are loc și un referendum național pe tema justiției (convocat de președintele Iohannis) unde peste 85% dintre votanți se declară împotriva politicilor PSD de modificare a legilor justiției și grațiere a corupților. Imediat a doua zi după alegeri, liderul PSD Liviu Dragnea este condamnat definitiv la închisoare (3 ani și 6 luni) în dosarul angajărilor fictive de la Direcția Copilului Teleorman. Dragnea este încarcerat pe loc, pierzându-și funcțiile. Efect: PSD suferă o înfrângere majoră și își vede președintele doborât de justiție în același moment, creând un vacuum de putere în partid. Viorica Dăncilă, prim-ministru în funcție, preia interimar conducerea PSD și este ulterior aleasă președinte al partidului, promițând o abordare mai moderată și dialog cu instituțiile europene. Totuși, pagubele politice sunt evidente: încrederea publică în PSD este la cel mai jos nivel din ultimul deceniu, iar partidul intră într-o fază de defensivă și reorganizare. Condamnarea lui Dragnea – văzută ca un simbol al victoriei justiției asupra corupției la vârful puterii – a marcat totodată sfârșitul uneia dintre cele mai autoritare etape din istoria PSD. Partidul, sub noua conducere, încearcă să se distanțeze de excesele trecutului recent, abrogând unele modificări judiciare contestate și renunțând la retorica anti-justiție, în efortul de a-și recâștiga o parte din electorat.
• 10 octombrie 2019: La câteva luni după pierderea alegerilor europene, Guvernul PSD (Dăncilă) este demis prin moțiune de cenzură inițiată de opoziție (PNL, USR etc.). Tensiuni existau încă din august, când ALDE (partenerul minor de coaliție) s-a retras de la guvernare. Moțiunea trece cu 238 voturi pentru, marcând a doua oară în istoria post-1989 când un guvern PSD cade prin votul Parlamentului (prima fiind tot sub PSD – căderea propriului guvern Grindeanu în 2017). Efect: PSD pierde guvernarea înainte de termen, pe fondul erodării susținerii parlamentare și al izolării politice. Se formează ulterior un guvern minoritar condus de Ludovic Orban (PNL), sprijinit fragmentar de forțe de opoziție. Pentru PSD, este o lovitură semnificativă: după aproape 3 ani de putere neîntreruptă, trece din nou în opoziție, fiind nevoit să se replieze înaintea alegerilor prezidențiale ce urmau în noiembrie. Demiterea guvernului Dăncilă a fost posibilă și datorită scăderii popularității PSD, confirmând că faptele mai puțin bune acumulate (conflictele interne, scandalurile de corupție, măsurile controversate) au condus în cele din urmă la pierderea majorității și a încrederii multor aliați.
• Noiembrie 2019 – Alegeri prezidențiale: PSD o propune candidat la Președinție pe Viorica Dăncilă, în acel moment prim-ministru și proaspăt lider al partidului, după eșecul lui Dragnea. Dăncilă obține 22,3% în turul I (clasându-se a doua după Klaus Iohannis) și accede în turul final. În turul II însă, pe 24 noiembrie 2019, Klaus Iohannis o învinge categoric cu circa 66% la 34%. Diferența este cea mai mare între finaliști din 1990 încoace, reflectând aversiunea electoratului de dreapta și a unei părți din zona apolitică față de PSD și moștenirea Dragnea. Efect: PSD pierde din nou cursa prezidențială, continuând tradiția nefastă (Ion Iliescu rămâne până azi singurul social-democrat care a câștigat Președinția, ultima dată în 2000). Rezultatul slab (cel mai scăzut scor al unui candidat PSD în turul II până atunci) accentuează criza identitară și de leadership a partidului. La scurt timp, Viorica Dăncilă demisionează de la conducerea PSD, fiind considerată responsabilă pentru înfrângere. Conducerea interimară este preluată de Marcel Ciolacu (președintele Camerei Deputaților), care promite reconstrucția partidului și recâștigarea încrederii publice printr-o opoziție mai responsabilă.

PSD între opoziție și marea coaliție (2020–2023)

• 2020 – Opoziție în vremea pandemiei: După instalarea guvernului PNL Orban (noiembrie 2019), PSD rămâne cu cel mai mare grup parlamentar dar fără influență executivă. În prima parte a anului, România se confruntă cu pandemia COVID-19, care domină agenda publică. PSD, condus de Marcel Ciolacu (ales formal președinte al partidului în august 2020), adoptă o strategie de opoziție dură față de guvernarea liberală:
  • În martie 2020, Parlamentul (încă controlat de majoritatea PSD-ALDE-Pro România) acordă guvernului Orban puteri depline prin stare de urgență, dar ulterior PSD critică modul de gestionare a crizei, acuzând întârzieri și abuzuri (amenzi excesive, comunicare deficitară). În mai, Curtea Constituțională (CCR) – unde PSD numise judecători influenți – declară neconstituționale unele măsuri (amenzile mari date pentru încălcarea carantinei), subminând parțial eforturile guvernului de a impune restricții.
  • În septembrie 2020, cu puțin înainte de alegeri, PSD folosește majoritatea din Parlament pentru a vota creșterea pensiilor cu 40% (în loc de 14% cât propusese guvernul Orban conform sustenabilității bugetare). De asemenea, PSD votează măriri de salarii pentru anumite categorii și alte cheltuieli, punând presiune pe buget. Guvernul și președintele Iohannis critică dur aceste măsuri ca fiind populiste și iresponsabile, mai ales în contextul economic fragil cauzat de pandemie.
  • PSD inițiază și o moțiune de cenzură împotriva guvernului Orban în august 2020, acuzându-l de eșecul gestionării pandemiei și a economiei. Moțiunea e depusă, dar nu ajunge la vot din lipsă de cvorum (mai mulți parlamentari boicotează ședința), evidențiind totuși intenția PSD de a forța schimbarea guvernului.

  Efect: De-a lungul anului 2020, PSD a acționat ca o frână pentru unele inițiative guvernamentale, folosindu-se de pârghiile legislative și constituționale. Sustinătorii PSD au văzut în aceste acțiuni o protejare a populației (majorarea pensiilor, corectarea abuzurilor din starea de urgență), în timp ce criticii au interpretat demersurile ca obstrucție politică și populism care ar fi putut destabiliza echilibrele financiare și sanitare. Imaginea partidului a rămas puternic polarizată: pe de o parte, nucleul dur l-a apreciat pentru opoziția față de guvernul perceput ca ineficient, pe de altă parte alți cetățeni l-au considerat în continuare responsabil moral pentru slăbiciunile cronice ale sistemului (ex. infrastructura sanitară precară, plecarea medicilor în străinătate).

• 27 septembrie 2020 – Alegeri locale: PSD reușește să se mențină ca principal partid la nivel local, câștigând cele mai multe consilii județene și primării, însă suferă o pierdere simbolică majoră: Primăria Municipiului București. Gabriela Firea (PSD) este înfrântă de candidatul opoziției unite (Nicușor Dan susținut de PNL și USR). Efect: Rezultatele locale arată un PSD rezilient în multe zone ale țării (mai ales în mediul rural și orașe mai mici), dar vulnerabil în marile centre urbane. Pierderea Bucureștiului reflectă dificultatea partidului de a recâștiga electoratul urban activ, însă menținerea rețelei de aleși locali asigură PSD o bază solidă de putere și pentru viitoarele alegeri generale. Marcel Ciolacu folosește acest prilej pentru a afirma că PSD s-a reformat suficient după era Dragnea, concentrându-se pe probleme locale și distanțându-se de retorica anti-justiție.
• 6 decembrie 2020 – Alegeri parlamentare: PSD revine pe primul loc la alegerile legislative, obținând ~29% din voturi, urmat de PNL (~25%) și Alianța USR-PLUS (~15%). Prezența la vot fiind redusă (pandemie + oboseală civică), PSD mobilizează cu succes electoratul tradițional. Totuși, nicio formațiune nu are majoritate absolută. Președintele Iohannis, ostil PSD, încurajează formarea unei coaliții anti-PSD. Astfel, PNL, USR-PLUS și UDMR realizează un acord de guvernare, lăsând PSD în opoziție, deși avea cele mai multe mandate individual. Guvernul este condus de Florin Cîțu (PNL). Efect: PSD, deși câștigător al alegerilor, rămâne pe dinafara guvernării, perpetuând “cordonul sanitar” pe care partidele de dreapta au încercat să-l mențină în jurul său. Marcel Ciolacu declară că PSD va fi un “partid de opoziție responsabil”, sprijinind inițiativele benefice pentru țară și criticând derapajele. În practică, PSD continuă să își folosească majoritatea relativă parlamentară pentru a influența decizii (de ex. blochează sau amendează unele reforme ale coaliției). Situația în care partidul cu cele mai multe voturi nu intră la guvernare reflectă izolarea politică a PSD la acel moment – văzut de adversari ca nereformat complet după excesele anterioare. Pentru susținătorii PSD, excluderea de la guvernare a fost considerată nedreaptă, întărindu-le loialitatea, în timp ce pentru o parte din societate a fost un răgaz de la controversele tipice guvernărilor PSD.
• 2021 – Criza politică și revenirea PSD la putere: Coaliția de centru-dreapta formată în 2020 începe să se erodeze rapid. Apar tensiuni grave între PNL și USR-PLUS în privința reformelor din justiție și a alocării fondurilor (PNRR). În septembrie 2021, USR-PLUS se retrage de la guvernare după ce premierul Cîțu îl demite unilateral pe ministrul justiției (USR). Guvernul Cîțu cade prin moțiune de cenzură (ironic, votată de PSD alături de USR și AUR, un partid naționalist radical). Negocierile pentru un nou cabinet duc la o reorientare spectaculoasă: PNL, rămas fără majoritate, decide să apeleze la PSD pentru formarea unei “mari coaliții”. Astfel, în noiembrie 2021, se constituie Guvernul PNL-PSD-UDMR, pe baza unui acord ce prevede rotirea prim-miniștrilor între PNL și PSD la jumătatea ciclului. Primul premier desemnat este Nicolae Ciucă (PNL), urmând ca peste ~1 an și jumătate să predea ștafeta unui premier PSD. Efect: PSD revine la guvernare după exact doi ani de opoziție, într-o formulă inedită alături de fostul adversar PNL. Motivația declarată este “asigurarea stabilității țării” în contextul pandemiei și al crizei economice incipiente. PSD preia ministere cheie (Finanțe, Apărare, Sănătate, Transporturi etc.), recăpătând controlul asupra fondurilor și politicilor publice majore. Pentru electorat, această alianță a marcat o schimbare istorică – primele două partide ale țării, altădată rivale, guvernează împreună. Susținătorii coaliției au salutat responsabilitatea de a uni forțele într-un moment dificil, în timp ce critici din ambele tabere au acuzat compromisul ideologic și împărțirea intereselor. Ca efect pozitiv, criza politică s-a încheiat, evitându-se alegeri anticipate, iar guvernul rezultat a avut o majoritate parlamentară robustă, capabilă să legifereze prompt. Pe de altă parte, efectul asupra PSD a fost delicat: partidul a trebuit să își tempereze retorica de opoziție și să coabiteze cu PNL, ceea ce a nemulțumit o parte din baza sa tradițională. Marcel Ciolacu, noul arhitect al strategiei PSD, a mizat că preluarea ministerelor și ulterior a funcției de premier va permite partidului să își demonstreze competența administrativă și să recupereze încrederea segmentelor moderate ale populației.
• 2022 – Guvernarea de coaliție și crize multiple: Pe parcursul anului 2022, guvernul PNL-PSD-UDMR, sub premierul Nicolae Ciucă, se confruntă cu provocări majore:
  • Valurile pandemice finale: La început de an, valul Omicron testează sistemul sanitar, însă rata mare de vaccinare a categoriilor vulnerabile și măsurile mai flexibile (susținute de PSD pentru a evita restricții dure) fac ca impactul să fie mai gestionabil. În primăvară, România ridică starea de alertă, revenind la normalitate.
  • Războiul din Ucraina: În februarie 2022, izbucnirea conflictului la granița României provoacă o criză umanitară și de securitate. Guvernul, cu ministere cheie deținute de PSD (Apărare – Vasile Dîncu, ulterior Angel Tîlvăr; Familiei – Gabriela Firea coordonând ajutorul pentru refugiați etc.), acționează în solidaritate cu partenerii NATO și UE: primește sute de mii de refugiați ucraineni, sprijină sancțiunile contra Rusiei și facilitează tranzitul de ajutoare și cereale prin portul Constanța. Efect: România este lăudată pentru reacția promptă, iar PSD contribuie la aceste eforturi, arătând responsabilitate pe plan extern și adaptare rapidă la situații de criză – un aspect pozitiv pentru imaginea sa.
  • Criza energetică și inflația: 2022 aduce scumpiri masive la energie și gaze (agravate de război), care împing inflația la peste 15%. Guvernul adoptă măsuri de plafonare a prețurilor la energie și compensare a facturilor pentru populație și IMM-uri – politicile fiind inițiate în principal de miniștrii PSD (Finanțe – Adrian Câciu, Muncă – Marius Budăi). De asemenea, se acordă ajutoare directe pensionarilor și persoanelor vulnerabile pentru a compensa inflația (vouchere sociale, al 13-lea indemnizație). Efect: Protejarea populației în fața șocului economic a atenuat parțial efectele negative. PSD a reușit să promoveze mesajul că, datorită prezenței sale la guvernare, s-au luat măsuri sociale mai consistente decât ar fi făcut-o un guvern de dreapta. Pe termen scurt, asta a consolidat percepția pozitivă despre PSD în rândul beneficiarilor. Însă costurile bugetare au fost considerabile, iar aplicarea defectuoasă a schemelor de plafonare a creat unele nemulțumiri (facturi calculate greșit, întârzieri la decontări pentru furnizori). Astfel, dacă faptele bune ale PSD au fost intervențiile sociale, provocarea rămasă a fost menținerea echilibrelor financiare.
  • Reforme și PNRR: România trebuie să implementeze reforme pentru a primi fondurile din Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Unele reforme (ca de exemplu cele din justiție, pensiile speciale, administrație) sunt sensibile pentru PSD. În 2022, coaliția adoptă legile justiției refăcute (fără Secția specială, dar cu alte prevederi contestate) și începe recalcularea pensiilor speciale, însă într-un ritm mai lent. Efect: Comisia Europeană întârzie unele plăți din PNRR, cerând clarificări. PSD se poziționează ca un partener relativ cooperant al reformei, dar insistă pe nuanțe (de exemplu, Marcel Ciolacu pledând pentru renegocierea anumitor ținte PNRR considerate nerealiste, precum eliminarea totală a pensiilor speciale). Acest balans arată PSD încercând să echilibreze obligațiile externe cu protejarea unor grupuri interne, acțiunile sale fiind judecate mixt: pe de o parte își asumă reforme (fapt pozitiv față de trecutul în care le bloca), pe de altă parte e acuzat de tergiversare (fapt mai puțin bun în ochii celor ce doresc schimbare rapidă).
• Iunie 2023 – Marcel Ciolacu devine Prim-ministru: Conform acordului de coaliție, după 1 an și 7 luni, are loc rotativa la guvernare. Nicolae Ciucă (PNL) demisionează, iar Parlamentul acordă votul de încredere noului guvern condus de Marcel Ciolacu (PSD) pe 15 iunie 2023. Cabinetul păstrează componența tripartită PSD-PNL-UDMR, cu mici remanieri, dar PSD deține acum poziția de premier și câteva portofolii suplimentare. Efect: PSD preia oficial conducerea guvernului pentru prima dată din 2019, consolidându-și ponderea în actul decizional. Marcel Ciolacu, ca prim-ministru, adoptă un ton pragmatic și pro-european, angajându-se să respecte jaloanele PNRR, să reducă deficitul bugetar și să mențină stabilitatea economică. Preluarea poziției de premier de către liderul PSD confirmă revenirea deplinei legitimități guvernamentale a partidului, după o perioadă în care imaginea sa suferise. Ca provocare imediată, Ciolacu s-a confruntat cu nemulțumiri sociale (ex. greva generală a profesorilor la preluarea mandatului, încheiată prin acordarea de majorări salariale etapizate) și cu necesitatea adoptării unor măsuri fiscale austere pentru a controla deficitul (pachet de creșteri de taxe și reducerea unor cheltuieli adoptat toamna lui 2023). Aceste decizii, deși nepopulare (venind de la un partid social-democrat în an pre-electoral), au fost justificate de Ciolacu ca fiind necesare pentru evitarea unei crize financiare și pentru calificarea României la aderarea la zona euro. Astfel, PSD sub conducerea sa a demonstrat o abordare mai responsabilă financiar comparativ cu episoadele populiste anterioare, chiar dacă asta a atras temporar critici din partea unor segmente ale electoratului propriu.
• August 2023 – Ridicarea MCV: Comisia Europeană decide încetarea Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) pentru România, considerând că reformele justiției au avansat suficient și angajamentele inițiale (din 2007) sunt îndeplinite. Efect: Acest moment are o puternică semnificație simbolică – după 16 ani de monitorizare specială pe justiție și anticorupție, România este recunoscută ca aliniată standardelor UE. Pentru PSD, care de-a lungul anilor avusese relație tensionată cu MCV (fiind adesea criticat în rapoarte), ridicarea mecanismului a venit ca o validare parțială a eforturilor guvernamentale recente. Marcel Ciolacu și ministrul justiției Alina Gorghiu (PNL) au salutat decizia ca pe un succes al coaliției. Sigur, meritul aparține unei succesiuni de guvernări, însă faptul că sub guvern cu participare PSD s-a ajuns la acest rezultat ajută partidul să susțină că respectă statul de drept și că perioada confruntărilor cu instituțiile UE a rămas în urmă – un câștig de imagine important pe plan extern și intern moderat.
• 2023 – Realizări și scandaluri punctuale: În a doua parte a anului 2023, guvernarea PSD-PNL a continuat să gestioneze probleme curente:
  • Economia: Inflația începe să scadă treptat spre 10% și apoi sub, creșterea economică încetinește, dar România evită recesiunea. Investițiile străine ating un nivel record (unele în industrie și energie verde), iar absorbția fondurilor europene se accelerează, inclusiv proiecte finanțate prin PNRR (autostrăzi, căi ferate modernizate, rețele de apă-canal).
  • Infrastructura: Se dau în folosință noi kilometri de autostradă (ex: tronson din A7 – Autostrada Moldovei) și se lansează licitații mari (Autostrada A8 Ungheni-Iași-Tg. Mureș). PSD, având Ministerul Transporturilor (Sorinel Grindeanu până la remanierea din 2023), punctează aceste progrese ca fapte bune concrete, deblocând proiecte așteptate de decenii în Moldova.
  • Educație: Pe lângă creșterile salariale obținute de profesori după grevă, se promulgă noile legi ale educației (parte a PNRR) – un demers complex la care PSD a contribuit prin ministrul Educației Ligia Deca (tehnocrat susținut de PNL, dar cu amendamente PSD în Parlament). Efect: Se speră în modernizarea sistemului, deși unele prevederi (ex. admiterea separată la licee de top) rămân controversate.
  • Scandaluri de corupție izolate: În 2023, câteva figuri locale PSD (primari, șefi de consilii județene) sunt anchetate sau condamnate pentru corupție, arătând că problema baronilor locali persistă. De pildă, la începutul anului, fostul președinte PSD al CJ Neamț, Ionel Arsene, fuge din țară după o condamnare definitivă. Astfel de cazuri reamintesc opiniei publice de moștenirea negativă a rețelelor clientelare ale PSD. Conducerea centrală a partidului încearcă să se delimiteze de cei implicați și promite toleranță zero, însă fenomenul nu a dispărut complet, ceea ce rămâne un punct nevralgic pentru imaginea PSD.
• Decembrie 2024 – Alegeri parlamentare: (Privire către viitorul apropiat din perspectiva anului 2023) La finalul anului 2024 expiră mandatul legislativ. Alegerile parlamentare din 2024 – desfășurate după un an de guvernare comună PSD-PNL – confirmă PSD drept cel mai votat partid, deși cu un scor diminuat (~22% din voturi). Un fenomen notabil este ascensiunea partidului naționalist AUR (~18%), care erodează din bazinul ambelor partide mari, și scăderea PNL (~15%). PSD, condus de Marcel Ciolacu pe liste dar care între timp demisionase din funcția de președinte PSD (vezi mai jos), reușește să obțină cel mai mare număr de mandate în Parlamentul nou-ales. Imediat după alegeri, PSD și PNL decid să continue colaborarea într-o coaliție guvernamentală, pentru a izola AUR și a menține direcția pro-europeană a țării. Marcel Ciolacu, reconfirmat de Parlament pe 23 decembrie 2024, își continuă mandatul de prim-ministru în noua legislatură, de această dată sprijinit de o majoritate formală PSD-PNL-UDMR rezultată din vot. Efect: PSD își menține accesul la guvernare pe termen lung, consolidând o formulă de consens cu PNL. Deși contestată de unii membri și simpatizanți (care ar fi preferat ca PSD să guverneze singur, dat fiind că a câștigat alegerile), marea coaliție oferă țării stabilitate și predictibilitate. Pentru PSD, provocarea devine să își împrospăteze leadershipul și programul pentru a contracara opoziția venită dinspre AUR și USR, în condițiile în care retorica anti-sistem câștigă teren la o parte din electorat.
• Noiembrie 2024 – Alegeri prezidențiale și criză de leadership: În paralel cu parlamentarele, în 2024 au loc și alegeri prezidențiale. PSD îl susține drept candidat pe Marcel Ciolacu însuși, sperând să spargă tradiția nefastă. Însă, pentru prima dată în istoria sa, PSD nu reușește să intre în turul al doilea: Marcel Ciolacu se clasează abia pe locul al treilea în primul tur, cu 19,1% din voturi, fiind depășit atât de candidatul dreptei unite, cât și de un candidat populist (Călin Georgescu susținut de AUR). Este cel mai slab scor obținut vreodată de un reprezentant al PSD la prezidențiale. Drept consecință, pe 25 noiembrie 2024, Ciolacu își anunță demisia din funcția de președinte al PSD, asumându-și eșecul (deși rămâne premier conform rotației convenite în coaliție). Conducerea interimară a partidului este preluată de un coleg senior (Paul Stănescu), urmând ca un congres viitor să aleagă un nou lider. Efect: PSD ratează din nou Președinția, menținând șirul de eșecuri în această competiție cheie, ceea ce evidențiază încă o dată dificultatea partidului de a atrage electoratul din afara propriului nucleu. Rezultatul prost al lui Ciolacu – un record negativ pentru PSD – indică necesitatea reformelor interne și a unei noi strategii de comunicare. Demisia lui Ciolacu generează o tranziție la vârful partidului, însă în mod controlat, evitând fisuri majore. Partidul rămâne la guvernare, fapt care îi dă oportunitatea să pună în practică programul politic, dar în același timp îl obligă să își redefinească leadershipul pentru a recâștiga poziția de favorit la următoarele alegeri prezidențiale.
• 2025 – Situația actuală: În prezent, PSD co-guvernează România în cadrul marii coaliții cu PNL, continuând implementarea proiectelor majore (infrastructură, reforme asumate prin PNRR, măsuri pentru menținerea echilibrelor economice). După șocul alegerilor din 2024, partidul tocmai a trecut printr-un congres în care și-a ales o nouă conducere și și-a clarificat direcția ideologică, încercând să echilibreze orientarea pro-europeană și responsabilitatea fiscală cu vocația sa socială și națională care îi fidelizează baza electorală. PSD se află astfel la o răscruce: are la activ atât fapte bune (marile obiective atinse – NATO, UE, dezvoltare economică în anumite perioade, politici sociale benefice) cât și fapte mai puțin bune (momente în care a frânat reformele, a subminat justiția sau a generat instabilitate și controverse). Modul în care partidul va acționa în continuare – în guvernare și pe scena politică – va determina dacă își va menține poziția de principala forță politică a țării, contribuind constructiv la progres, sau dacă va repeta erorile trecutului. Rezultatele obținute și lecțiile învățate de-a lungul deceniilor fac parte din evoluția sa, iar judecata finală asupra rolului PSD în istoria postdecembristă rămâne la latitudinea societății și a timpului.