Reforma de 10% în administrație: cum a câștigat Sistemul și cum a pierdut Statul

Coaliția de guvernare a reușit, în sfârșit, să ajungă la un acord privind „reforma administrației publice”: o reducere de aproximativ 10% a posturilor ocupate la stat, ceea ce înseamnă peste 13.000 de concedieri, plus o tăiere de cheltuieli de personal la nivel de ordonator de credite. Proiectele vor fi turnate în lege și trecute prin Parlament prin angajarea răspunderii – adică fără dezbatere reală, la pachet, cu vot „da sau nu” pentru tot.

Anunțul lui Nenea Cseke:

Cseke Attila, ministrul Dezvoltării (UDMR), a anunțat marți seară, la Antena 3, că există un acord în coaliția de guvernare pe reducerea cheltuielilor cu personalul din administrația publică și centrală.

”Există un acord în coaliție la pachetul administrației locale și centrale. Varianta este de reducere publică centrală cu 10% în 2026 față de 2025. O sumă cu 10% mai mică pe partea de cheltuieli de personal. Pe administrația publică locală: Reducere a posturilor existente cu 30% la toate posturile”, a transmis Cseke Attila, la Antena 3.

Impactul bugetar în administrația locală e estimat la 1,7 miliarde lei economie bugetară, a mai spus ministrul Cseke Attila.

Pe hârtie, pare curajos: după ani de umflat aparatul administrativ, vine, în sfârșit, momentul în care statul slăbește cureaua. În realitate, avem de-a face cu ceva mult mai modest: o reformă minimală, rezultată din trei luni de tărăgănare, șicane între partenerii de coaliție și protejarea cu sfințenie a vechililor din teritoriu.

De la 45% la 10%: drumul de la curaj la cosmetizare

Merită să ne amintim cum a început toată povestea. La un moment dat, la nivel de schiță, plutea ideea unei reduceri drastice, chiar de 40–45% din posturi, apoi o variantă de 25–30% în câțiva ani. S-a vorbit despre restructurare reală, despre comasări, despre închiderea unor structuri inutile.

Ce a ieșit după ce s-au întâlnit toate interesele?

Magicul 10%. Suficient de mare ca să dea bine în comunicate și la Bruxelles, suficient de mic ca să nu supere prea tare baronimea locală.

În plus, reducerea e gândită în așa fel încât să lase spațiu uriaș de manevră:

• poți „face economie” nu doar prin concedieri reale, ci și prin blocarea unor posturi vacante;
• poți opera pe margine – câteva comasări, două-trei organigrame redesenate – fără să atingi cu adevărat nervul dureros al administrației: posturile plantate pe criterii politice, agențiile de carton, companiile de stat umflate de sinecuri.

Pe scurt, sistemul a negociat cu el însuși și, previzibil, a ieșit din discuție aproape neatins.

Cine va pleca, de fapt, acasă?

Când auzi de „peste 13.000 de concedieri”, mintea se duce la marii profitori ai sistemului: consilieri personali cu fișe de post scrise la mișto, directori puși pe criterii de carnet, șefi de servicii inventate special pentru cine trebuie.

Dacă ne uităm la felul în care s-au făcut „reduceri” și în alte epoci, știm deja ce urmează:

• vor fi loviți cei mai slabi: funcționari simpli, oameni de la ghișeu, personal auxiliar, contabili, inspectori fără spate politic;
• șefii de clan administrativ își vor reorganiza organigrama astfel încât să cadă tot cei care nu au protecție, nu cei care stau în vârf de piramidă;
• acolo unde există companii publice parazitare, agenții dubioase, structuri inutile, presiunea va fi minimă – fie sunt lăsate în pace, fie li se reciclează personalul în alte direcții.

Adevărata reformă ar fi însemnat desființarea unor funcții și instituții care există exclusiv pentru a absorbi bani și a plăti „solda” politică. Ce avem acum seamănă mai mult cu o operație estetică: se taie un pic din obraz, dar tumoarea rămâne neatinsă.

Autonomie locală sau dreptul baronașului local de a-și salva garnitura?

Unul dintre momentele cheie ale negocierilor a fost lupta pentru așa-zisa „autonomie locală”: primarii și șefii de consilii județene au cerut să decidă ei unde și cum se aplică acel 10%.

Sună democratic, dar în traducere liberă înseamnă:

„Lăsați-ne pe noi să hotărâm cine pleacă și cine rămâne, că știm mai bine cum stă treaba în teren.”

Și chiar știu. Știu exact cine e omul de încredere, cine e pus acolo de partid, cine aduce voturi la locale, cine controlează contracte. Și tot ei știu cine poate fi sacrificat fără ca sistemul să sufere: oameni fără rețea, fără „valoare electorală”.

Cu această formulă, reforma se transformă într-un instrument perfect de reglare internă:

• dușmanii interni sau angajații prea independenți pot fi dați afară sub pretext de „eficientizare”;
• prietenii pot fi mutați, protejați sau reîncadrați în alte structuri.

În loc să curețe politicul din administrație, măsura riscă să îl cimentaze.

Angajarea răspunderii: reformă fără dezbatere, responsabilitate fără responsabil

Faptul că pachetul de măsuri va fi împins prin angajarea răspunderii spune tot despre relația coaliției cu propriul Parlament și cu opinia publică.

Angajarea răspunderii e o procedură legitimă, dar, folosită repetat, devine un mod de a ocoli discuția serioasă: nu ai timp pentru amendamente reale, nu ai spațiu pentru dezbatere publică, nu ai obligația de a te uita în ochii oamenilor cărora le ceri să înțeleagă ce urmează.

Politic, e convenabil:

• premierul își joacă rolul de „om hotărât” care „face reforme”;
• partidele de coaliție se aliniază disciplinat, invocând „responsabilitatea guvernării”;
• opoziția urlă teatral, dar știe că nu are numere pentru a răsturna guvernul.

La final, pachetul trece. Dar trece fără discuția esențială: ce fel de stat vrem? Unul doar mai slab numeric, sau unul mai inteligent și mai eficient?

Cine lipsește din toată această construcție: cetățeanul

Între toate procentele, tabelele și jocurile de culise, lipsește complet perspectiva cetățeanului. Pe omul obișnuit îl interesează trei lucruri:

1. Cât de repede își rezolvă treaba la ghișeu (fizic sau online);
2. Cât de previzibil și coerent e statul când vine vorba de taxe, autorizații, servicii;
3. Cât îl costă tot aparatul ăsta – în bani, nervi și timp pierdut.

Niciuna dintre aceste întrebări nu primește răspuns prin celebra tăiere de 10%.

Dacă nu vii la pachet cu:

• digitalizare reală (nu doar portaluri stricate și PDF-uri scanate);
• standarde clare de performanță pentru funcționari și șefi;
• audit serios al instituțiilor care pot fi comasate sau închise;
• o discuție cinstită despre depolitizarea recrutării,

atunci „reforma” rămâne doar un cuvânt de campanie, folosit în afara campaniei.

De ce e totuși important ce se întâmplă acum

Cu toate limitele ei, măsura asta nu e banală. Pentru prima dată după mult timp, coaliția își asumă explicit că aparatul administrativ e prea umflat și că trebuie făcut ceva. Problema e că, în loc să fie un început curajos, riscă să fie un final de discuție:

„V-am dat reformă, nu mai comentați. Am tăiat 10%. Gata, la loc comanda. Să vină alții mai breji…”

Pericolul major e ca după acest episod, orice discuție serioasă despre o restructurare profundă să fie întâmpinată cu un: „dar am făcut deja, n-ați văzut?”

Reforma adevărată nu înseamnă să dai afară 13.000 de oameni, ci să construiești un stat în care postul nu mai e recompensă de partid, ci rezultat al competenței.

Un stat care știe ce vrea de la propria administrație și nu își bate joc de ea, dar nici nu o mai folosește ca depozit de clientelă.

Până acolo, rămânem cu această reformiță de 10%…

… născută din frica de faliment bugetar, din presiunea cifrelor și din refuzul de a supăra prea tare sistemul. E ceva, dar nu e suficient.

E exact genul de operațiune prin care coaliția speră să-i păcălească pe toți:

Bruxelles-ul, piețele financiare, electoratul și, de ce nu, propria conștiință. Numai că statul român nu mai are luxul să se joace de-a reforma. Ori intră cu adevărat în sala de operație, ori continuă să-și lipească plasturi pe o boală cronică.