Ceai dansant la Cotroceni: Justiția între „acordul de stabilitate” și curățenia promisă – fidelizare (!) și uscături

Se află în desfășurare întâlnirea de la Palatul Cotroceni între Nicușor Dan, liderii coaliției și reprezentanții magistraților. Ce știm sigur e că ÎCCJ cere armistițiu politic și „cote compensatorii” pentru magistrați. Nicușor Dan spune că abia după pensii începe discuția serioasă despre sistem—„nu se poate ca o categorie întreagă să nu aibă uscături”…

În timp ce Înalta Curte împinge pe masă un „acord pentru Justiție și stabilitate instituțională” — cu reguli de armistițiu politic, clarificări PNRR și un pachet de „fidelizare” pentru magistrații activi — președintele anunță că, imediat ce se închide subiectul pensiilor, începe discuția cu adevărat dureroasă: cum funcționează sistemul, de ce nu mai vedem anchete în interiorul magistraturii, ce face și ce nu face Inspecția Judiciară.

Altfel spus: una e pacea declarativă, alta e reforma pe bune.

Ce anume cere instanța supremă

Documentul propus de ICCJ se vrea un pact între puterile statului. Conține șase linii mari:

• stop politizării justiției: justiția nu trebuie folosită ca temă de campanie, țintă de atac sau paravan pentru eșecul altor puteri;
• comunicare responsabilă: cod de conduită publică pe teme de justiție, fără denigrări și manipulări;
• cooperare loială: consultare reală între Guvern, Parlament și CSM înainte de orice schimbare ce atinge organizarea sistemului;
• PNRR fără sincope: asumare instituțională pentru a nu periclita fondurile;
• pensiile magistraților: soluție legislativă unitară și un principiu de proporție rezonabilă între salariul în plată și pensia de serviciu;
• fidelizare: o cotă compensatorie pentru magistrații rămași în activitate, alimentată din economiile rezultate din posturile rămase vacante, direcționată transparent către cei care țin în spate volumul de muncă.

Semnalul e clar:

Sistemul judiciar cere stabilitate, respect instituțional și bani calculați „înăuntru”, fără să pară creștere bugetară pură. În plus, ICCJ vrea clarificare publică a jalonului PNRR privind pensiile, pentru a stinge criza de percepție: banii europeni nu pot fi blocați din confuzie și scandal permanent.

Fidelizare?!? Adică să le mai punem un strat de unt peste icrele negre…

Așa-numita „fidelizare” a magistraților e noul cod pentru mărirea salariilor sub pretext moral. De parcă omul ar fi incoruptibil doar dacă primește suplimentul potrivit.
Hai s-o spunem pe șleau: magistrații din România sunt deja printre cei mai bine plătiți funcționari ai statului. Cu venituri lunare care, în cazuri deloc izolate, sar de zece ori peste salariul mediu, au mașini de serviciu, sporuri de stres, bonusuri de confidențialitate, vacanțe plătite din fonduri de formare și pensii care rușinează orice ministru. Ce altă fidelizare mai vrei, când sistemul e deja tapetat cu beneficii?

E revoltător să vezi cum, în timp ce România întreagă discută despre tăieri de personal, despre 10% de reduceri, despre oameni care se tem că-și pierd locul de muncă, în magistratură se vorbește de „compensații din economii salariale”.

Adică, mai exact, banii rămași din posturile neocupate — se redistribuie între cei rămași. Într-un stat normal, asta s-ar numi bonus pentru supraviețuitori, dar la noi riscă să devină politică publică.

Dacă justiția are nevoie de fidelizare ca să nu-și trădeze principiile, înseamnă că problema e mult mai adâncă.

Înseamnă că nu mai vorbim despre profesie, ci despre un club de privilegiați care și-au pierdut reflexul moral și-l recuperează doar contra cost.

Să nu uităm: magistrații nu sunt antreprenori.

Ei nu vând fidelitate statului pe tarife negociabile.

Ei au jurat loialitate legii, nu bugetului.

Și atunci, întrebarea firească e:

Dacă fără ”fidelizare suplimentară” nu garantează decizii corecte, ce garantau până acum?

Ce încredere să mai ai într-un sistem care cere suplimente morale pe statul de plată?

Ce respect poți să mai ai pentru o categorie care, în loc să vorbească despre reforma reală – curățenie, inspecții, merit – vorbește despre „stimulente”?

E o sfidare directă la adresa celor care trăiesc din 3.000 de lei și-și văd copiii plecând din țară. E o palmă dată tuturor celor care nu primesc fidelizare ca să-și facă treaba, ci doar salariu. Într-o țară unde moralitatea e oricum o marfă rară, magistrații ar trebui s-o apere, nu s-o negocieze.

Ce vrea președintele să desfacă „după pensii”

Nicușor Dan fixează un alt reper: „abia aștept să încheiem discuția despre pensii ca să o începem pe cea serioasă: sistemul”. Acolo intră întrebările grele: de ce nu mai există anchete care să vizeze magistrați când, statistic, nicio corporație profesională nu e fără „uscături”; cum funcționează Inspecția Judiciară, de ce dă soluții diferite pe spețe similare; cum se fac promovările și pe ce criterii reale urcă oamenii în ierarhie. Mesajul e dublu: nu demonizezi magistratura, dar nici nu o sacralizezi. Iar ședințele cu CSM trebuie să treacă din registrul protocolar în registrul operațional.

Unde se întâlnesc (și se bat) cele două agende

Punctul-cheie e chiar la intersecția dintre „fidelizare” și „uscături”:

1. Fidelizarea. Propunerea cu „cota compensatorie” plătită din economiile posturilor vacante are o logică internă: instanțele funcționează cu scheme subțiri, volumul de muncă e real. Dar, fără criterii publice și verificabile, mecanismul riscă să devină o creștere mascată care cimenteză status-quo-ul. Dacă vrei să plătești pe cei care trag, leagă plata de indicatori și de transparență, nu de portițe contabile.
2. Uscăturile. Președintele cere în clar: de ce nu mai anchetăm magistrați? Asta nu înseamnă vânătoare de vrăjitoare, ci reguli egale. Un stat matur are instrumente și pentru propria curte: proceduri, inspecție, sancțiuni, criterii de promovare. Câtă vreme ele nu se văd, publicul simte că justiția e inatacabilă nu prin integritate, ci prin imunitate de facto.
3. Politicul. ICCJ cere să nu mai fie „aruncate” pe justiție vinovățiile politice — corect. Dar reversul medaliei e că justiția nu poate cere pace totală în spațiul public, câtă vreme cetățeanul percepe nedreptăți structurale: dosare mari paralizate, verdict tardiv, pensii de serviciu disproporționate. Respectul se câștigă nu prin cordon sanitar, ci prin performanță vizibilă.

Șansa unei resetări reale

Dacă e momentul unei resetări, atunci trebuie puse patru condiții simple, „în clar”:

• criterii transparente pentru cota compensatorie: cine primește, pentru ce volum, după ce indicatori (termene, calitate, încărcare pe magistrat/instanță). Publicarea periodică a datelor — altfel totul devine legendă salarială.
• Inspecție Judiciară auditabilă: aceeași speță, aceeași soluție — iar când există diferențe, să fie explicate. Asta înseamnă metodologie publică, raportări, consecvență.
• promovări pe merit: concursuri reale, grile publice, motivări scrise ale comisiilor. Fără opacitate și „rețele”.
• depolitizare a discursului, nu a întrebărilor: politicienii să nu folosească justiția ca scut electoral, dar sistemul să accepte întrebările legitime despre propriile standarde.

Acestea nu sunt nu sunt subtilități teoretice sau fantezii, ci lucruri concrete, de bun-simț, absolut necesare pentru ca sistemul să funcționeze. Sunt minime garanții de credibilitate într-un an în care nervii publicului sunt întinși.

Pactul e util doar dacă nu devine paravan

Un „acord pentru Justiție” poate fi bun dacă nu devine o pătură sub care ascunzi status-quo-ul. A cere neutralitate politică față de justiție are sens, dar vine la pachet cu obligația sistemului de a-și arăta curățenia: criterii, date, sancțiuni, ritm. În oglindă, președintele are dreptate: după ce se închide cutia cu pensii, discuția serioasă abia începe — și nu e despre salarii, ci despre standardele meseriei.

Dacă cele două agende — stabilitatea cerută de ICCJ și resetarea operațională invocată de președinte — merg în paralel și nu se sabotează reciproc, câștigă toată lumea, începând cu justițiabilii. Dacă „fidelizarea” e doar o ajustare financiară fără transparență, iar „uscăturile” rămân tabu, atunci vom fi asistat la încă o reformă spusă frumos și trăită urât.