Energia ca „piață strategică liberă” = facturi sclavagiste pentru fraieri

Ni se explică, cu voce calmă de tehnocrat bine plătit, că „e piață liberă, dom’le, nu putem interveni”. Asta în timp ce omul obișnuit face aritmetică de supraviețuire : salariu, pensie, întreținere, mâncare – și apoi se uită cu groază la factura la curent și gaz, ca la o citație la tribunal.

E o minciună cu pretenții de dogmă: energia ar fi o marfă ca oricare alta.

Nu e. Energia e sângele sistemului. Fără ea, nu funcționează nici economia, nici spitalele, nici școlile, nici apartamentul cu caloriferul rece.

Și dacă e domeniu strategic, atunci să fie strategic în primul rând pentru populație, nu doar pentru profiturile unor băieți deștepți reciclați, care au transformat „piața liberă” într-un soi de cartel cu acte în regulă.

Cum am ajuns aici: patru ani de calm artificial, apoi lovitura

România a trăit din 2021 încoace într-o realitate reglementată: prețurile la energie pentru consumatorii casnici au fost plafonate, cu praguri de consum și compensări pentru furnizori. Statul a promis: „voi plăti diferența, să nu se prăbușească populația”.

Ani la rând, am avut tarife „de vitrină”: 0,68 – 0,8 lei/kWh la electricitate pentru cei cu consum mic și mediu, cu prețuri ceva mai mari peste anumite praguri.

Diferența până la prețul real de piață a fost aruncată în cârca bugetului public, adică tot în spatele populației, dar pe altă ușă.

În 2025, povestea s-a schimbat brutal.
Plafonarea generalizată la electricitate a fost scoasă din priză în vară. De la 1 iulie, dereglementare parțială, plus o „plasă de siguranță” pentru vulnerabili – un voucher de vreo 50 de lei sau 10 euro pe lună, pentru câteva milioane de gospodării.

Rezultatul?

• Mulți consumatori au văzut cum facturile aproape se dublează la un consum de 100 kWh față de perioada plafonării.
• Bucureștiul, raportat la puterea de cumpărare, a ajuns în zona orașelor europene cu prețuri foarte ridicate la electricitate.

Pe gaz încă mai există plafonări până spre 2026, dar și acolo presiunea e uriașă – și nu doar din partea „pieței”, ci și a Bruxelles-ului, care a avertizat deja România că menținerea unor plafonări generale la gaze încalcă regulile pieței interne și poate aduce acțiune în justiție.

Cu alte cuvinte:
anii de plafonare au fost cumpărați cu datorie publică, iar acum nota de plată vine la pachet cu „piață liberă” și facturi umflate.

„Domeniu strategic” doar pe hârtie, nu și în factură

Ipocrizia maximă e aici:
când e vorba de investiții în rețele, când se discută de infrastructură, securitate energetică, interconectări, toată lumea își aduce brusc aminte că energia e „domeniu strategic”.

Când intră în casă factura de două ori mai mare la un consum identic, domeniul nu mai e strategic, e brusc „piață liberă”.

Nu poți să te bați cu cărămida în piept că:

• energia e vitală pentru securitate,
• avem strategie energetică până în 2035, cu perspective spre 2050,
• e infrastructură critică,

și apoi să spui, cu aceeași gură, că statul n-are voie să se atingă de „formarea liberă a prețului” pe segmentul unde lovitura e direct în stomacul populației.

Dacă energia e ca aerul, atunci nu poate fi lăsată exclusiv la cheremul unei „piețe” dominate de câțiva mari actori, din care unii sunt chiar companii de stat cu profituri obscene. Dacă e domeniu strategic, atunci prioritatea zero trebuie să fie:

„Cum facem ca un consum rezonabil de bază al unei familii obișnuite să fie plătibil, previzibil și decent?”

Restul – liberalizați, dereglementați, jonglați pe bursă, faceți produse creative pentru cine are bani și chef de risc. Dar baza trebuie protejată.

Când piața „liberă” arată ca un cartel spălat cu apă de rozmarin

Nu zice nimeni că furnizorii, traderii, producătorii n-ar avea dreptul la profit. Nu-i obligă nimeni să fie ONG-uri energetice.
Dar ce vedem acum arată suspect de mult ca un cartel respectabil, acoperit de jargon corporatist:

• prețuri foarte apropiate, indiferent cu cine semnezi;
• oferte „de piață liberă” care, dacă le desfaci, seamănă izbitor ca structură;
• costuri aruncate în facturi cu o transparență discutabilă (taxe, certificate, abonamente, servicii „incluse”, dar plătite);
• companii care au încasat ani de zile compensații de la stat pentru plafonare, iar acum țin sus ștacheta prețului.

În fundal, statul a inventat o chestie grotescă:
suprataxăm producătorii pentru profituri mari, dar lăsăm lanțul de facturare să umfle nota finală până unde țin nervii consumatorului.

E genul de combinație de politică publică în care nimeni nu moare de foame, în afară de ultimul din lanț: consumatorul casnic.

Acesta nu are nici portofoliu de contracte, nici avocat, nici consultant, nici timp să compare oferte scrise cu font 8 pe 14 pagini. Are doar o factură care a luat-o razna.

Unde sunt instituțiile când te ia frigul în casă?

Teoretic, ar trebui să existe trei straturi de protecție:

1. Reglementatorul – să vegheze la corectitudinea pieței, la structura tarifului, la protecția consumatorului casnic.
2. Consiliul Concurenței – să sară ca ars dacă vede coordonare de prețuri, practici de cartel, abuzuri de poziție dominantă.
3. Guvernul & Parlamentul – să decidă, politic, ce fel de protecție socială și ce nivel de intervenție e acceptabil într-un domeniu strategic.

În realitate:

• reglementatorul e prins între presiunea companiilor și presiunea europeană „să nu distorsionăm piața”;
• Consiliul Concurenței spune de obicei că „monitorizează”, dar marile sancțiuni structurale se lasă așteptate;
• Guvernul jonglează cu două discuri: să nu enerveze Bruxelles-ul și să nu explodeze nervii populației. De aici și improvizații: plafonări temporare, scheme de compensare, apoi vouchere ridicole pentru „vulnerabili” de 10 euro pe lună, în timp ce milioane de gospodării „nevulnerabile” declarativ sunt lovite în plin.

E, în esență, o politică a peticelor, nu o viziune.

Ce s-ar putea face mâine dimineață, dacă ar exista voință

Nu trebuie reinventată electricitatea. Sunt câteva instrumente simple care pot fi puse pe masă, fără poezie:

• Un pachet social real de bază la preț reglementat
  Un consum de bază (de exemplu 200–300 kWh la curent și un volum minim de gaz) la un preț reglementat clar, suportabil, pentru toate gospodăriile. Ce depășește, intră în plaja de piață liberă. Așa protejezi viața de zi cu zi, nu jacuzzi-ul și piscina.
• Folosirea agresivă a producției ieftine de stat ca ancoră de preț
  Producătorii de stat – hidro, nuclear – au costuri de producție incomparabil mai mici decât cotațiile de pe bursă. Ai două opțiuni: ori îi lași să zburde doar pe profit maximal, ori le dai și misiunea de stabilizare a prețului pentru consumul casnic de bază.
• Transparență completă în factură
  Fără balet lexical. Scris mare: cât e energia, cât sunt tarifele de rețea, taxele, certificatele, suplimentele. Oamenii trebuie să vadă exact la cine se duce fiecare leu.
• Controale serioase pe zona de cartel și abuz
  Dacă prețurile tind să se miște în turmă, instituțiile de concurență nu mai pot sta la poză. Fie avem piață concurențială, fie recunoaștem că e un oligopol reglementat și intervenim ca atare.
• Negociere reală cu Bruxelles-ul
  În loc de „ne cer să nu mai plafonăm, n-avem ce face”, Guvernul are legitim dreptul să spună:

  „Da, vrem piață unică, da, vrem reguli comune, dar nu putem arunca în aer puterea de cumpărare a populației doar pentru frumusețea modelului teoretic.”

  Se pot negocia scheme țintite, ajutoare pentru vulnerabili, prețuri reglementate pentru consumul de bază – dacă ai argumente și coloană vertebrală.

Dacă energia rămâne „bizinis pentru șmecheri”, o să avem luminițe în oraș și întuneric în apartamente

Discuția despre prețul la energie nu e despre „piață” în sens abstract, ci despre demnitatea elementară a unei populații care intră în iarnă cu frica facturii.

Dacă lași totul pe mâna „pieței libere” într-un sector concentrat, strategic, controlat de câțiva jucători – dintre care unii de stat – nu ai capitalism, ai șmen organizat cu acte în regulă.

Nu poți cere oamenilor să creadă în reguli, în contract social, în reforme, în sacrificii, în „responsabilitate bugetară”, atâta timp cât îi lași captivi într-un joc în care energia – adică lumina, căldura și un minim confort – devine lux.

Piața poate fi liberă pentru speculatori, traderi, investitori.

Dar pentru cei care aprind lumina în bucătărie și pornesc caloriferul în garsonieră, energia nu e un moft economic, e condiția minimă de a trăi decent.

Dacă statul nu pricepe asta și nu acționează ca atare, atunci nu mai vorbim de „piață liberă”, ci de o țară în care javrele de pe lanțul energetic își fac norma de profit, iar oamenii își fac calculele dacă mai plătesc căldura sau mai taie un medicament de pe listă.