Pe ce se duc 20% din bugetul de stat: ce înseamnă „instituții de forță” în România, azi

Când românul zice „instituții de forță”, nu se gândește la Casa de Cultură sau la Direcția pentru Redistribuirea Justă a Țuicii de Prune. Se gândește la tot ce are uniformă, arme, mandate, informații secrete și bugete grase.

În limbajul politic și mediatic de azi, în categoria asta intră, în primul rând:

• SRI – serviciul de informații intern, responsabil cu amenințările la adresa securității naționale în interiorul țării;
• SIE – serviciul de spionaj extern;
• MApN / Armată – apărarea militară, integrată în NATO;
• MAI – Poliție, Jandarmerie, alte structuri de ordine publică;
• DNA, DIICOT și parchetele specializate – brațul penal care ar trebui să lovească marele jaf organizat;
• STS – telecomunicații speciale, infrastructură critică pentru stat;
• SPP – protecția demnitarilor, dar și o zonă de influență discretă;
• mai nou, DNSC – Directoratul Național de Securitate Cibernetică, intrat tot mai tare în liga „instituțiilor de forță”, pentru că lucrează cu infrastructuri critice și atacuri cibernetice sofisticate.

Dacă ne uităm la documentele oficiale – Strategia Națională de Apărare, deciziile CSAT – toate aceste structuri apar împreună, ca sistem național de apărare, ordine publică și securitate.

Pe scurt: instituțiile de forță sunt cei care au puterea legitimă de a folosi forța – fizică, juridică sau informațională – ca să țină statul în picioare. Întrebarea e: și-o folosesc pentru noi sau doar pentru „ai lor”?

Ce ar trebui să facă, în teorie

Pe hârtie, tabloul e frumos:

• Serviciile de informații identifică din timp amenințări – terorism, ingerințe străine, rețele de corupție, atacuri cibernetice.
• Armata descurajează orice aventură militară împotriva României, în logica NATO.
• MAI asigură ordinea internă – de la huligani până la clanuri și trafic de droguri.
• Parchetele speciale lovesc la vârf în corupția mare și în criminalitatea organizată.
• DNSC și STS apără cablurile invizibile: rețele, servere, comunicații strategice.

Toate la un loc formează ceea ce politologii numesc „brațul dur al statului” – partea care nu ține discursuri, ci acționează.

În teorie, noi, cetățenii, ar trebui să avem două certitudini:

1. Că aceste instituții lucrează în interesul public, nu în interes de partid.
2. Că asupra lor există control civil real – Parlament, justiție, presă, societate civilă.

În realitate, lucrurile sunt… mai colorate.

Plusurile reale: nu suntem o țară dezarmată

Ca să nu cădem în auto-flagelare totală, trebuie spus și ce funcționează:

• România are o Armată integrată în NATO, cu pregătire decentă și exerciții comune pe bune, nu parade de carton.
• Serviciile de informații au cooperare serioasă cu partenerii occidentali – altfel nu am fi la masă în dosarele care contează.
• Pe zona de securitate cibernetică, România chiar a început să se miște: există DNSC, există rapoarte privind atacurile, există reacții instituționale când CSAT spune că amenințarea rămâne ridicată.
• Nu trăim într-o țară în care terorismul să fi făcut ravagii, nu avem atentate săptămânale, nu avem orașe controlate de carteluri în stil mexican.

Cu alte cuvinte, nu suntem un stat prăbușit. Există profesionalism, există structuri care funcționează, există oameni serioși în interiorul acestor instituții.

Problema nu e că n-avem instituții de forță. Problema e cum sunt ele folosite și cine le trage de sfori.

Fisurile mari: politizare, control slab și zone gri

Aici începe partea dureroasă. Analize serioase din ultimii ani arată că, după intrarea în NATO și UE, controlul civil real asupra serviciilor secrete a intrat mai degrabă într-o perioadă de degradare decât de maturizare: comisii parlamentare slabe, dezbateri rare, foarte puțină transparență reală.

Câteva linii de fractură:

• Politizarea tăcută: numirile de la vârful SRI, SIE, DGIA sau chiar din Parchete au rămas profund politice. Când șefii se schimbă după gustul majorității de moment, încrederea cetățeanului scade automat.
• Infiltrări ideologice și aventuri suveraniste: în spațiul public au apărut informații că în anumite servicii există simpatii pentru curente radicale, inclusiv suveranist-neolegionare. Dacă se confirmă, nu mai vorbim de „instituții de forță”, ci de instituții de risc.
• Moștenirea securistă: reflexele de opacitate, de „noi știm, voi să tăceți”, nu au dispărut. Sunt încă dosare, arhive, episoade neexplicate, iar asta erodează, încet și sigur, încrederea publică.
• Control parlamentar decorativ: comisiile de control se întâlnesc, audiază, întreabă, dar rareori vedem consecințe concrete. Critica rămâne în pdf, nu se traduce în schimbări de practici.

La asta se adaugă și întrebarea esențială:
Când e vorba de corupția mare, instituțiile de forță intră hotărât în teren sau calcă pe vârfuri?

Mai ales în ultimii ani, au apărut tot mai multe suspiciuni că unele rețele politico-financiare sunt tratate cu mănuși, pentru că ating exact zona de conexiune între politică, bani și servicii.

Ne putem bizui pe ele într-o criză externă?

Dacă vorbim de o criză clasică – militară, hibridă, de securitate externă – răspunsul e, cu toate rezervele, da, într-o măsură rezonabilă.

• Suntem într-o alianță militară solidă, cu proceduri clare.
• Serviciile noastre lucrează de ani de zile cu parteneri occidentali pentru monitorizarea amenințărilor rusești, chineze, regionale.
• Pe zona cibernetică, există infrastructură și alertă – s-au raportat zeci de mii de atacuri identificate și contracarate.

Nu aici e punctul maxim de vulnerabilitate.

Paradoxul e altul: instituțiile de forță par mai pregătite pentru scenarii de război clasic decât pentru haosul intern produs de corupție, captură de stat și radicalizare politică.

Ne putem bizui pe ele într-o criză internă? Aici devine complicat

Imaginăm trei scenarii interne:

1. Mare scandal de corupție, cu interceptări, șpăgi, presiuni politice la vârf – cât de decis intră instituțiile și cât de repede se trezește sistemul de autoprotecție?
2. Tentative de influență radicală – partide extremiste, grupări violente, organizații cu discurs antidemocratic – sunt tratate ca risc real sau ca „parteneri de discuție” pentru anumite zone din sistem?
3. Abuzuri de putere ale celor care conduc chiar instituțiile de forță – cine îi trage la răspundere și cât de repede?

Aici vedem slăbiciunile mari:

• când e vorba să investighezi dușmani ai statului, rigoarea crește;
• când e vorba să investighezi prietenii statului, rigoarea scade;
• când se ajunge la zona de „stat paralel”, „rețele” și „influențe”, cetățeanul e lăsat să ghicească din scurgeri de informații și editoriale.

Pe scurt: în crize interne, nu putem spune cu mâna pe inimă că instituțiile de forță sunt automat de partea societății. Uneori par mai preocupate să nu-și deranjeze propria arhitectură de putere.

Cam cât din bugetul de stat se cheltuiește cu toate aceste organisme de forță?

Bun, hai să o zicem pe șleau, cu aproximațiile de bun-simț necesare.

Nu există o singură rubrică bugetară numită „instituții de forță”, dar, dacă le pui cap la cap (Apărare, Ordine publică și siguranță națională, plus serviciile secrete + structuri speciale), ajungi cam la asta, în anii recenți:

• Apărare (MApN) – în jur de 2% din PIB, ceea ce înseamnă, de obicei, cam 8–10% din bugetul total al statului.
• Ordine publică și siguranță (MAI, Poliție, Jandarmerie etc.) – de ordinul a 5–7% din bugetul de stat.
• Servicii de informații, STS, SPP, alte structuri speciale – împreună, cam 1–2% din buget, dacă le aduni pe toate (unele linii sunt greu de descifrat exact, dar acolo se învârt).

Dacă faci suma rotundă, iese ceva de genul:

aproximativ 15–20% din bugetul de stat se duce, într-o formă sau alta, pe „instituții de forță” – apărare, ordine publică, informații, structură coercitivă și de securitate.

E o marjă, nu o cifră la virgulă, dar e ordinea de mărime corectă.

Cu alte cuvinte: între o șesime și o cincime din tot ce colectează statul se duce către cei care au arme, uniforme, mandate și acces la secrete.

Deci întrebarea „ne putem bizui pe ei?” nu e deloc teoretică – e o întrebare de zeci de miliarde de lei pe an.

Cum performează, azi, instituțiile de forță în beneficiul poporului român

Dacă tot le finanțăm cu aproape o cincime din bugetul statului, măcar să vedem ce primesc românii, concret, în schimb. Nu slogane, nu filme de prezentare, nu poze cu generali la conferințe. Performanță reală.

1. SRI, SIE și zona informațiilor – multe informații, puține rezultate vizibile pentru cetățean

De ani de zile, serviciile livrează „analize”, „note informative”, „evaluări strategice”.
Dar pentru românul de rând? Care e câștigul palpabil?

– clanurile nu au dispărut, doar și-au schimbat mașinile;
– fraudele mari nu sunt prevenite, sunt descoperite după ce banii s-au evaporat;
– interferențele străine sunt semnalate doar după ce un scandal explodează;
– radicalizarea online este monitorizată… până când scapă complet în stradă.

Se muncește? Fără îndoială.
Se vede? Din păcate, prea puțin.

2. Poliția și MAI – între profesionalism real și zone unde totul scârțâie

Românii simt pe pielea lor cum performează MAI-ul, pentru că interacțiunea e directă:

– răspuns rapid la urgențe — există echipe foarte bune, dar timpul de deplasare rămâne dezechilibrat între urban și rural;
– rutieră — încă blocată de rețele locale, șpăgi mici și obediență față de „șmecheri”;
– combaterea criminalității — avem rezultate bune la trafic de droguri, dar un eșec constant în destructurarea complicităților locale;
– protecția cetățeanului — mai degrabă reactivă decât preventivă.

Populația nu cere minuni. Cere doar ca legea să fie lege și pentru cei cu girofar personal, nu doar pentru amărâtul fără pile.

3. Parchetele speciale – dosare cu greutate, dar cu viteza melcului

DNA și DIICOT reușesc, uneori, lovituri notabile.
Dar problemele sunt evidente:

– dosare tarate ani la rând;
– vinovați care scapă prin prescripție;
– peștele mare rămâne adesea neatins, se prinde doar peștele mic;
– presiune politică permanentă, vizibilă sau doar intuită.

În loc să funcționeze ca bisturiul statului, parchetele par uneori chirurgi care operează doar când le permite cartelul spitalului.

4. Armata – profesionistă, dar insuficient modernizată pentru ritmul vremurilor

Armata română este, paradoxal, instituția de forță în care românii au cea mai mare încredere. Pe bună dreptate:

– militarii sunt bine pregătiți, disciplinați, respectați în misiuni;
– avem parteneriate solide în NATO;
– participăm la exerciții serioase și suntem pe radarul marilor aliați.

Problema nu sunt oamenii. Problema sunt:

– achizițiile lente, birocratice;
– infrastructura militară învechită;
– dependența aproape totală de aliați pentru tehnologie de vârf.

5. Instituțiile cibernetice – în creștere, dar încă reactive, nu proactive

DNSC și STS au crescut vizibil în ultimii ani.
Dar încă suntem într-o etapă în care:

– avertismentele vin după ce un atac este încercat;
– infrastructura critică e vulnerabilă la atacuri complexe;
– educația digitală a populației și a administrației e catastrofală.

Pe scurt: instituțiile sunt în progres, dar țara e încă în urmă.

Unde se vede, clar, performanță reală?

În puține locuri, dar există:

– cooperare internațională excelentă în domeniul militar;
– câteva unități operative din MAI și DNA care chiar rup;
– capacități cibernetice tot mai bune;
– reacții rapide când apar riscuri de terorism (rare, dar gestionate profesionist).

Problema e că performanța este distribuită inegal, iar statul român funcționează, ca de obicei, cu vârfuri superbe și văi dezastruoase.

Unde se vede clar că nu performează?

Aici lista e mai lungă:

– corupția mare nu este prevenită, ci doar descoperită după ce a murdărit tot sistemul;
– infiltrările politice nu sunt consecință, sunt tradiție;
– protejarea avertizorilor este aproape la nivel zero;
– clanurile și rețelele locale au de multe ori mai multă influență decât instituțiile statului;
– comunicarea cu populația este opacă, deseori arogantă și profund ineficientă.

Rezultatul?
Românii percep instituțiile de forță ca fiind puternice împotriva slabilor și fragile împotriva puternicilor.

Pe hârtie avem instituții solide; în practică, avem o structură inegală

Instituțiile de forță ale României sunt, în 2025, un amestec ciudat:
profesionalism real la nivel operativ, vulnerabilitate mare la vârf, plus reflexul toxic al opacității.

Ne pot apăra?
Da, în multe situații.

Ne apără întotdeauna?
Nu. Deseori apără doar sistemul din care fac parte.

Între protecție și frică

Adevărul incomod e că, în 2025, instituțiile de forță ale României sunt într-o zonă dublă:

• Pentru amenințări externe, suntem, totuși, într-un club serios, cu proceduri și cooperare.
• Pentru derapaje interne, societatea nu e convinsă că aceste instituții sunt arbitru, nu jucător.

Ne putem bizui pe ele?
Da, dar cu rezervă.

Ne apără de un atac cibernetic masiv sau de o aventură militară la graniță – probabil da.
Ne apără la fel de ferm și de șmen, mangleală, matrapazlâc politic și de tentația autoritară a propriilor șefi? Aici răspunsul nu mai e la fel de clar.

Iar până când controlul civil va fi la fel de puternic ca bugetele lor, România va trăi cu acest paradox:
Instituțiile de forță sunt indispensabile pentru siguranța noastră, dar adevărata siguranță vine abia atunci când și ele știu că sunt, la rândul lor, sub lupă.

Încrederea românilor nu vine din parade, ci din rezultate.
Iar rezultatele încă se văd în pete, nu în bloc.

De-aici și teama noastră, a fraierilor.