Trump și „negocierea fără sfârșit”: dacă asta nu e ultima ofertă pentru Ucraina, cum arată una mai proastă?

Când un președinte american îți spune că ultimatumul lui nu e, de fapt, ultimatum, e clar că nu e vorba de pace, ci de negociere la sânge. Trump a ieșit public și a spus că planul SUA de a pune capăt războiului din Ucraina nu este „ultima lui ofertă” pentru Kiev – în timp ce Ucraina are pe masă o propunere care arată, pentru mulți, mai degrabă a capitulare controlată decât a pace justă.

Și aici apare întrebarea incomodă: dacă asta nu e ultima ofertă… cum arată una mai proastă pentru Ucraina?

Planul în 28 de puncte: pace cu preț de lichidare

Din ce a ajuns în spațiul public, proiectul american vine cu trei mari „șuruburi” strânse la maximum pe Ucraina:

• Kievul ar trebui să se retragă din porțiuni ale regiunii Donețk pe care încă le controlează, să renunțe la Lugansk și să-și ia adio oficial de la Crimeea, anexată de Rusia încă din 2014.
• Granițele din Herson și Zaporijia ar fi „înghețate” pe linia actualului front – adică o validare de facto a ceea ce Rusia a ocupat până acum.
• Armata Ucrainei ar fi limitată la circa 600.000 de militari, iar aderarea la NATO ar fi scoasă din discuție și blocată chiar prin Constituție.

În schimb, Ucraina ar primi „garanții de securitate solide” de la SUA și aliați, ceva modelat pe articolul 5 NATO – un fel de „dacă mai trec rușii linia de armistițiu, se consideră atac la întreaga comunitate transatlantică”.

Pe hârtie sună măreț. În realitate, ai un stat mutilat teritorial, cu armata legată la o mână și cu promisiunea că, dacă agresorul mai calcă o dată linia, poate-poate se mișcă Vestul mai repede decât a făcut-o în 2014 sau 2022.

Trump a împachetat totul într-un termen limită: Ucraina trebuie să răspundă până pe 27 noiembrie. A spus chiar, cu farmecul lui specific: „Va trebui să-i placă”.

Aliații: „elemente esențiale” – dar ceva nu se leagă

Reacția liderilor occidentali e o combinație de limbaj diplomatic și înghițit în sec. Declarația comună semnată de un grup de state europene, plus Canada, Japonia și alți aliați occidentali, spune că draftul american conține „elemente esențiale pentru o pace justă și durabilă”, dar „are nevoie de muncă suplimentară”.

„Suntem de acord cu principiul că granițele nu trebuie schimbate cu forța”, notează documentul – în timp ce același plan validează exact asta, doar că ambalat frumos în „armistițiu”, „înghețarea frontului” și „garantarea securității”.

Liderii occidentali mai spun că sunt îngrijorați de limitările propuse pentru armata Ucrainei, pentru că ar lăsa țara vulnerabilă la atacuri viitoare. Adică fix scenariul clasic: Rusia mai așteaptă câțiva ani, se reînarmează liniștită, iar Ucraina, cu armata plafonată și cu statutul NATO blocat, devine din nou țintă ușoară.

Pe scurt, Europa încearcă să facă acrobații: să nu-l supere pe Trump, dar nici să nu semneze ”ofenseze” cu pixul ceea ce Rusia a cucerit cu tancul.

Geneva: diplomație cu pistolul la tâmplă

În acest context, la Geneva se strâng delegațiile SUA, Ucrainei și „greii” europeni – Marea Britanie, Franța, Germania –, plus reprezentanți ai UE și ai altor state.

De partea americană vin secretarul de stat Marco Rubio, emisarul special Steve Witkoff, oficiali din Pentagon și alți negociatori. Ucraina trimite o echipă puternică, cu mulți oameni din armată și servicii, condusă de șeful de cabinet al lui Zelenski, Andrii Iermak.

Mesajele oficiale încearcă să păstreze un ton optimist:

• Yermak spune că delegația ucraineană este „într-o dispoziție foarte constructivă” și că urmează o zi întreagă de discuții în diferite formate.
• Zelenski notează că „este bine că diplomația a fost relansată” și că „vărsarea de sânge trebuie oprită”, dar amintește că țara trece prin „unul dintre cele mai dificile momente din istoria noastră”.

Cu alte cuvinte: Ucraina intră la negocieri pentru că nu are luxul de a refuza dialogul, dar știe foarte bine că planul inițial e departe de ce ar însemna o pace corectă.

„Nu e ultima mea ofertă”: sună bine, dar pentru cine?

Întrebat dacă varianta actuală a planului este ultima sa ofertă pentru Ucraina, Trump a răspuns senin: „Nu, nu este ultima mea ofertă”. Și a adăugat, vag: „Într-un fel sau altul trebuie să-i punem capăt (războiului), deci lucrăm la asta”.

Aici merită o pauză de lectură.

Dacă un om politic cu instinctele lui Trump spune „nu e ultima mea ofertă”, asta nu înseamnă automat că următoarea va fi mai bună pentru partea slabă. De multe ori, în logica lui, „a doua ofertă” e doar o versiune mai dură, împinsă înainte cu un zâmbet larg și cu promisiunea că altfel „nu mai există niciun plan”.

Ce poate însemna, concret, „nu e ultima ofertă” în acest caz:

• fie o cosmetizare a textului, cu câteva concesii simbolice pentru Ucraina, dar fără schimbarea esenței (cedarea de teritorii și blocarea NATO);
• fie introducerea unui pachet și mai dur: condiționarea drastică a ajutorului militar și financiar de acceptarea planului, sub forma „ori semnați, ori ne retragem”.

Pentru Ucraina, a doua variantă e un coșmar: dacă pierde finanțarea și armamentul occidental, războiul nu se oprește – doar că se transformă într-o victorie lentă, dar sigură, a Rusiei.

Trump vrea „dealul secolului” – nu neapărat pacea secolului

Planul american mai conține o piesă mare de puzzle: reintegrarea Rusiei în economia mondială, ridicarea sancțiunilor și readucerea Moscovei în grupul G7, transformat din nou în G8.

Asta nu e doar un detaliu tehnic…

E un premiu uriaș pe care Trump ar vrea să-l pună pe masă în campania internă: „Eu am adus pacea în Europa și am readus Rusia în jocul global, în condițiile mele”.

Problema e că „condițiile lui” par să fie, în momentul de față, mult mai apropiate de cererile Rusiei decât de interesele Ucrainei:

• validarea anexărilor teritoriale;
• blocarea extinderii NATO;
• limitarea armatei ucrainene;
• promisiunea că Rusia va fi primită înapoi ca partener respectabil, după ce a declanșat cel mai mare război continental de la 1945 încoace.

Dacă așa arată varianta de început, e perfect legitim să te întrebi ce înseamnă „nu e ultima mea ofertă”. Pentru cine va fi mai bună următoarea versiune? Pentru Ucraina sau pentru Kremlin?

Europa aleargă să rescrie textul, dar fuge cu frâna trasă

În paralel cu discuțiile de la Geneva, statele europene încearcă să vină cu o variantă „europeanizată” a planului – un proiect alternativ, bazat pe textul american, dar mai apropiat de principiile repetate la infinit în declarațiile publice: suveranitate, integritate teritorială, „nicio modificare de frontiere prin forță”.

Europa are două frici mari:

1. Teama de a nu fi lăsată singură – dacă SUA întorc spatele Ucrainei, niciun stat european nu are, de unul singur, capacitatea de a susține Kievul la același nivel.
2. Teama de precedent – dacă se acceptă oficial ca un stat agresor să își păstreze teritoriile cucerite, mesajul transmis nu e doar pentru Moscova, ci și pentru Beijing, Teheran și alții care urmăresc scenariul foarte atent.

Așa se explică tonul dublu al liderilor europeni: pe de o parte spun „planul e o bază bună pentru discuții”, pe de altă parte cer „eforturi suplimentare” și corecții serioase pentru a nu arunca la gunoi tot ce au votat în ultimii ani în rezoluții și declarații solemne despre Ucraina.

Zelenski între ciocan și nicovală

Pentru Kiev, ecuația e aproape imposibilă:

• dacă respinge planul, riscă să piardă sprijinul politic al Washingtonului și să intre într-un război de uzură pe termen nedefinit;
• dacă îl acceptă în forma actuală, pierde teritorii, prestigiu, încrederea unei mari părți din societate și, foarte probabil, orice șansă politică pentru actuala conducere.

Nu întâmplător Zelenski vorbește despre „una dintre cele mai dificile momente din istoria noastră”. Nu e doar o formulă retorică – e un diagnostic: Ucraina e împinsă să aleagă între două variante proaste, iar tot jocul diplomatic se concentrează acum pe a transforma una dintre ele într-o variantă doar „mai puțin proastă”.

Dacă asta e varianta „soft”, cum arată una mai dură?

Când Trump spune „nu e ultima mea ofertă”, e bine să ne uităm la cum negociază el, nu la cum sună fraza în teorie. Modelul e simplu:

1. pui pe masă un plan foarte dur pentru partea mai slabă;
2. îl ambalezi drept șansă unică de „a pune capăt războiului”;
3. introduci un termen-limită și un ultimatum discret („va trebui să-i placă”);
4. dacă apar reacții negative, anunți generos că „e loc de discuții” – dar discuțiile nu înseamnă neapărat îmbunătățiri pentru victimă, ci ajustări astfel încât agresorul să nu fie deranjat și tu să poți vinde acasă „dealul vieții”.

Din perspectiva Ucrainei, există trei riscuri uriașe:

• ca noua versiune a planului să adâncească presiunea asupra Kievului, nu să o reducă;
• ca ajutorul militar și financiar să fie explicit condiționat de semnarea acordului;
• ca, în numele „păcii”, să fie normalizată ideea că Rusia poate obține teritorii prin război, dacă are răbdare și cinism suficiente.

Și atunci discuția reală pentru Ucraina nu e „acceptăm sau nu oferta lui Trump”, ci „cum evităm să fim prinși într-o capcană în care fiecare nouă ofertă e, de fapt, un pas mai rău decât precedenta”.

Pacea adevărată nu seamănă cu o licitație inversă

Diplomația e, prin definiție, arta compromisului. Dar există o linie dincolo de care „compromisul” devine pur și simplu consfințirea unui rapt.

Planul american, în forma în care îl vedem azi, e construit pe ideea unui schimb:

Ucraina cedează teritorii și libertate strategică, Rusia primește recunoaștere și reintegrare, iar Occidentul își cumpără iluzia că a „închis dosarul Ucraina” și poate merge mai departe.

Când Trump spune că aceasta nu e „ultima ofertă”, ar trebui să ne gândim nu la o mână întinsă Ucrainei, ci la o întrebare mult mai serioasă:

• Cine scrie, de fapt, următoarea versiune a planului – victimele sau agresorul?
• Iar Europa ce alege: să fie gardianul principiilor pe care le tot invocă de trei ani sau complice la o pace strâmbă, din care Rusia iese, încă o dată, premiată pentru că a folosit forța?

Pacea reală nu e doar absența focurilor de artilerie.

E și anularea mesajului rusesc „dacă ești destul de brutal, la final tot câștigi ceva”. Iar dacă planul „nefinal” al lui Trump nu reușește să șteargă acest mesaj, atunci nu vorbim despre o soluție, ci despre începutul următorului război.