Crăciunul României: de la „cadoul” sângeros din 1989 la nostalgia indecentă din 2025

Crăciunul românesc e, în teorie, despre lumină, iertare,  cozonac și o pace socială care durează fix cât țin reclamele la supermarket. În practică, pentru noi Crăciunul a devenit, de multe ori, un fel de cameră de supraveghere morală:liniște, te uiți în el și vezi cine ai fost, cine te-ai prefăcut că ești și cine ai ajuns.

Iar dacă vrei să înțelegi România fără să-ți faci sângele apă, uită-te la cum arată Crăciunul ei în fiecare epocă: ce a mâncat, ce a ascuns sub preș, ce a suportat, ce a scuzat, ce a idolatrizat, ce a regretat. Și mai ales: ce a numit „cadou”.

Asta e „cutiuța cu istorie” de azi:

1989–2025, Crăciun după Crăciun, cu momente în care am fost fericiți, aberanți, cinici, penibili, curajoși, obosiți. Și, din păcate, uneori… profund nerecunoscători față de libertatea care ne-a costat vieți.

1989: Crăciunul cu glonț, proces și un „cadou” pe care unii îl aplaudă și azi

România modernă are un Crăciun fondator: 25 decembrie 1989. Ziua în care, într-o cazarmă, după un simulacru de proces, soții Ceaușescu au fost executați. Pentru foarte mulți români de atunci, execuția a fost percepută ca o eliberare instantă: un dop scos brutal dintr-o sticlă ținută prea mult la soare.

Și aici apare o propoziție care ne urmărește ca un blestem: „a fost un cadou de Crăciun”.

Într-un sens strict, psihologic, pentru o populație umilită, înfometată, înfricoșată, „cadoul” a fost sentimentul că frica poate fi învinsă. Într-un sens moral, însă, cadoul a avut un gust greu: justiția făcută la repezeală, cu o energie de mulțime care vrea să se termine filmul, nu să afle adevărul complet.

Numai că adevărul complet n-a venit nici după 36 de ani.

Iar România a învățat, fără să recunoască, o lecție periculoasă: că lucrurile mari se rezolvă prin scurtături. Că un verdict poate ține loc de proces. Că o imagine televizată poate ține loc de reconstrucție instituțională.

Asta e rana de sub beteală: Crăciunul 1989 ne-a dat o ieșire din dictatură, dar ne-a lăsat și pofta de „rezolvări rapide”. Și România e țara în care „rapid” devine, de regulă, „strâmb”.

1990: primul Crăciun liber și emoția brută a normalității (care părea un lux exotic)

Crăciunul din 1990 e prima încercare de a respira normal. Pentru prima dată după decenii, oamenii pot să fie religioși fără să-și ceară scuze. Pot să asculte colinde fără să simtă că fac o contrabandă sentimentală. Pot să vadă altceva la televizor decât aplauze programate.

În 1990 se simte încă mirarea:

„Bă, chiar e voie?” E un Crăciun cu bucurie crudă, neșlefuită. Nu e „romantic”, e mai mult „animalic”: libertatea e un miros nou și lumea îl trage în piept cu lăcomia unui om scos dintr-un beci.

Dar, în același timp, apar primele semne că România nu se schimbă doar prin emoție. Emoția e scânteia; restul e muncă, instituții, reguli, consecvență. Iar noi, ca popor, avem o problemă veche: ne entuziasmăm superb, apoi ne e lene să întreținem lucrurile. Adică fix ce nu-ți permiți într-o democrație.

1991: Crăciunul cu Constituție în buzunar și cu tranziția în stomac

În decembrie 1991, România își validează, prin referendum, Constituția post-comunistă. E genul de moment care, în țările așezate, ar fi un punct de stabilitate: ai un cadru, ai reguli, poți să construiești. La noi, a fost mai mult ca un manual cumpărat la început de an școlar: îl ai, îl pui pe raft, apoi continui să copiezi la teză.

Totuși, pentru istorie, e important:

Crăciunul începutului de ani ’90 nu e doar despre „libertate”, ci despre încercarea de a organiza libertatea. Și aici România se rupe în două:

• o Românie care vrea reguli, instituții, predictibilitate;
• și o Românie care vrea, de fapt, să scape de reguli ca să-și facă „descurcăreala” în pace.

Tranziția noastră n-a fost doar economică. A fost o tranziție de mentalitate: un popor care a trăit în frică și penurie trebuie să învețe să trăiască în responsabilitate. Sună simplu. E un munte.

Anii ’90: Crăciunul între sărăcie, improvizație și primele „miracole” de consum

Prin mijlocul și finalul anilor ’90, Crăciunul românesc are un aer ciudat: e și sărăcie, și speranță, și circ, și rușine, și o poftă enormă de „occidental”.

Apare un fenomen pe care îl știm toți, chiar dacă nu-l numim așa:

Crăciunul ca terapie de supraviețuire. Nu-ți permiți multe, dar îți dai voie măcar atunci. Pentru că dacă n-ai măcar un Crăciun care „se simte”, te simți tu înfrânt.

Așa apar:

• mesele făcute „cu efort”, ca o demonstrație de demnitate;
• cadourile cumpărate pe datorie, ca o promisiune că „la anul o să fie mai bine”;
• televizorul ca brad secundar, cu emisiuni care încearcă să-ți vândă veselie.

Crăciunul devine o combinație românească: un amestec de credință autentică, traumă nerezolvată și marketing care urlă peste amândouă.

2000–2007: Crăciunul „european” în pregătire și România care începe să se îmbrace în altă haină

În anii 2000, România începe să aibă Crăciunuri mai „așezate”, măcar ca decor: apar mai vizibil luminile, orașele încep să arate a orașe, piețele se umplu de târguri, oamenii încep să-și permită mici extravaganțe.

Dar, în spate, avem povestea clasică: România arată din ce în ce mai bine la suprafață, dar rămâne fragilă în adânc. Ne place să vopsim gardul și să credem că asta e civilizația.

Aderarea la UE (care vine la 1 ianuarie 2007) e trăită în preajma Crăciunului 2006 ca un prag de epocă: „gata, intrăm în lumea mare”. Și aici e momentul în care începe marea auto-mistificare românească: ideea că „dacă intrăm în UE, ne repară UE”.

UE te poate împinge, te poate condiționa, te poate monitoriza, te poate ajuta. Dar nu poate trăi, în locul tău, cultura responsabilității. Asta trebuie să crești tu, acasă, ca pe un copil dificil: zilnic, cu nervi, cu reguli, cu consecvență.

2009: Crăciunul cu alegeri la gât și cu suspiciunea care se lipește de democrație

În decembrie 2009, România are turul doi al alegerilor prezidențiale. Un moment tensionat, contestat, strâns, cu nervi, cu acuzații, cu tabere. Și e relevant pentru „Crăciunul cu istorie” dintr-un motiv simplu: de la un punct încolo, politica românească a început să intre în sărbători ca o ceartă de familie care nu se mai termină.

Crăciunurile noastre au ajuns să fie pline de:

• discuții despre „cine fură”, „cine minte”, „cine manipulează”;
• lehamite;
• și, foarte periculos, resemnare.

Dacă democrația devine un sport de suspiciune, oamenii nu mai apără instituțiile. Le privesc ca pe niște scule ale altora. Și atunci apare terenul perfect pentru demagogi: ei vin și îți spun că „toți sunt la fel”, deci singura soluție e să le dai lor puterea absolută. Că „ei sunt altfel”. Spoiler: nu sunt.

2014: Crăciunul cu un președinte nou și speranța că „poate, totuși…”

Decembrie 2014 aduce investirea unui nou președinte. Pentru o parte din societate, e un moment de resetare simbolică. În România, simbolurile contează enorm, pentru că instituțiile sunt adesea slăbite, iar oamenii se agață de chipuri, nu de reguli.

Crăciunul 2014 e, pentru mulți, o speranță liniștită: „poate se schimbă ceva”. În același timp, e și începutul oboselii moderne: românul care speră, apoi constată că schimbarea e lentă, apoi se înfurie, apoi se retrage în sarcasm.

Noi suntem campioni la sarcasm.

Sarcasmul e talent național. Problema e că sarcasmul fără acțiune e doar un anestezic.

2015–2019: Crăciunul în epoca protestelor, a indignării și a oboselii civice

După tragedii, scandaluri, tensiuni sociale, România intră într-o perioadă în care spiritul civic crește, apoi se uzează. În jurul Crăciunului, se simte deseori contrastul: în timp ce luminile se aprind, România discută despre lucruri foarte neluminoase.

Asta produce un tip de Crăciun specific ultimului deceniu:

• Crăciunul cu stomacul strâns,
• Crăciunul cu rușine,
• Crăciunul cu sentimentul că „se fură și când se cântă colinde”.

E și perioada în care încep să se audă mai tare vocile nostalgiei comuniste.

Și aici trebuie spus, fără menajamente: nostalgia pentru Ceaușescu e un eșec moral și educațional. Nu e „părere”. E o fractură în înțelegerea libertății.

Da, unii au avut „siguranță” atunci. Siguranța de a tăcea. Siguranța de a nu visa. Siguranța de a nu exista ca individ. Dacă asta e „ordine”, e ordine de cimitir.

2020: Crăciunul în pandemie și lecția dureroasă despre fragilitatea noastră

2020 a schimbat Crăciunul planetei, nu doar al României. A fost un Crăciun cu frică, restricții, distanță, spitale, pierderi. Pentru România, a fost și un Crăciun care a arătat pe viu ce înseamnă să ai instituții șubrede: când vine criza, nu te salvează patriotismul de pe Facebook, ci infrastructura reală.

Tot în decembrie 2020 au avut loc alegeri parlamentare…

Un alt moment relevant: România a intrat în sărbători cu politica înfiptă în masă, ca o furculiță în cozonac. Și, ca de obicei, promisiunile au sunat mai bine decât digestia de după.

2021–2023: Crăciunul scump, Crăciunul cu inflație, Crăciunul cu războiul la graniță

În anii ăștia, Crăciunul românesc s-a scumpit nu doar în bani, ci și în nervi. Facturile, prețurile, anxietatea economică. În paralel, războiul din Ucraina a schimbat „decorul psihologic” al regiunii: Crăciunul nu mai e doar „al nostru”. E și o pauză într-o lume instabilă.

România a avut, pentru prima dată după mult timp, un sentiment clar că istoria nu e o chestie din manual.

Istoria e lângă noi, îmbrăcată în uniformă, cu artilerie, cu refugiați, cu frică.

Și aici apare o întrebare brutală: ce fel de țară ești când istoria se întoarce? Ești serioasă? Ești funcțională? Ești solidară? Sau ești doar o agitație electorală cu steaguri?

2024: Crăciunul cu democrația anulată (și gustul de mucegai instituțional)

Decembrie 2024 aduce o bombă instituțională: anularea procesului electoral prezidențial. Pentru orice societate, asta e un eveniment seismic.

Pentru România, a fost și confirmarea unei frici vechi: că democrația noastră e încă vulnerabilă la jocuri de putere, la războaie între instituții, la improvizație.

Crăciunul 2024 a fost genul de Crăciun în care stai cu familia la masă și simți că, dincolo de glume, există o neliniște reală: „bă, dacă nici alegerile nu sunt stabile, ce e stabil?”

Când un stat își zguduie singur temelia fix înainte de sărbători, ai două opțiuni:

• ori tratezi problema cu gravitate și reconstruiești încrederea,
• ori o îngropi în colinde și te prefaci că „merge și-așa”.

România are, istoric, o pasiune pentru varianta a doua.

2025: Crăciunul dezamăgirii mature și întrebarea care mușcă: „cum de am ajuns iar aici?”

Crăciunul din 2025 nu mai e despre „tranziție”. Tranziția s-a terminat demult. Acum e despre responsabilitate. Și, pe alocuri, despre lipsa ei.

E Crăciunul în care România arată ca o țară care a învățat să supraviețuiască permanent. Să-și facă planuri mici. Să-și pună speranța în miracole, nu în instituții. Să-și apere „descurcăreala” ca pe o virtute.

Și de aici vine întrebarea ta, care e perfect legitimă și (da) usturătoare:
de ce mai suportăm asta?

Suportăm pentru că suntem obosiți.

Pentru că ne-au domesticit cu rate, facturi și frică. Pentru că am făcut din ironie un scut și din scut o scuză. Pentru că am confundat „a mă descurca” cu „a trăi bine”.

Și mai suportăm dintr-un motiv rușinos: pentru că impostura nu mai are cost social suficient. În România, impostorul încă se poate plimba liniștit. Uneori chiar e invitat la televizor ca „analist”.

„Cadoul” indecent: cum a ajuns Ceaușescu să fie regretat de oameni care trăiesc liberi

Aici trebuie spus clar, fără poezie: nostalgia ceaușistă e o injecție de minciună într-o societate deja confuză.

Execuția din 1989 a fost percepută ca eliberare.

Astăzi, când unii „regretă” Ceaușeștii, ei nu regretă dictatorul. Regretă un mit: mitul ordinii simple, mitul siguranței, mitul „nu era ca acum”.

Dar „nu era ca acum” pentru că nu aveai voie să spui că nu era bine. Nu aveai voie să compari. Nu aveai voie să pleci. Nu aveai voie să alegi. Nu aveai voie să te contrazici cu statul. Erai o piesă într-un aparat.

Dacă cineva îți spune azi că „era mai bine”, întreabă-l simplu:
„Bine pentru cine? Pentru tine, sau pentru frica ta?”

Crăciunul ca radiografie: ce arată, de fapt, sărbătoarea despre noi

Dacă dai la o parte sclipiciul, Crăciunul românesc arată trei lucruri:

1. România e o țară care încă trăiește cu trauma autoritarismului.
   Ne place „tătucul”, „șeful”, „omul tare”. Pentru că democrația cere muncă zilnică, iar noi vrem rezultate rapide.
2. România e o țară în care instituțiile au fost adesea tratate ca decor.
   Avem legi, avem structuri, avem proceduri — dar când se încing mizele, apar scurtăturile, excepțiile, improvizația. Și fix acolo mor încrederea și respectul.
3. România e o țară care încă nu și-a făcut pace cu ideea că libertatea vine cu responsabilitate.
   Libertatea nu e doar „fac ce vreau”. Libertatea e și „răspund pentru ce fac”. Iar noi suntem încă în faza adolescentină a democrației: vrem drepturi, dar ne irită obligațiile.

Crăciunul nu te iartă, dar… te vede

Crăciunul trece. Vinul se termină. Colindele se repetă. Facturile rămân. Și România rămâne, an după an, cu aceeași întrebare pe care o tot amână:

Vrem să fim o țară serioasă sau o țară care se descurcă?

Pentru că „descurcăreala” e religia mică a unui popor mare, dar obosit. E felul în care îți spui că supraviețuirea e suficientă. Nu e. E doar minimul biologic.

Iar dacă execuția Ceaușeștilor a fost, în 1989, „cadoul” brutal al sfârșitului unei epoci, atunci cadoul pe care ni-l datorăm acum e altul: curajul de a nu mai minți că „așa e România”.

România nu e „așa”. România e cum o tolerăm. România e cum o votăm. România e cum o lăsăm pe mâna muhaielelor care ocupă spațiul public cu zgomot, nu cu competență.

Și poate cea mai grea propoziție de Crăciun e asta:

Nimeni nu ne mai poate salva în locul nostru.
Nici Europa, nici istoria, nici „un lider providențial”, nici nostalgia.
Doar noi.

Crăciun fericit, România.
Și, te rog, anul viitor… hai să nu mai confundăm supraviețuirea cu normalitatea.