Collateral damage: adică… noi, fraierii

Vorbim aici despre un termen rece, tehnic, inventat ca să nu doară: collateral damage. În traducere liberă, „pierderi colaterale”. Adică acele vieți, destine, ani, nervi, bani care nu contează suficient încât să fie trecute la bilanț, dar care sunt inevitabile atunci când „băieții mari” își fac jocurile.

În teorie, termenul aparține războiului. În practică, în România (și nu numai), a devenit stil de guvernare.

În timp ce lideri cu apucături de vedete dansează, amenință, se înjură diplomatic, fac blocade stupide pe chestiuni esențiale de reformă, semnează sancțiuni, ridică steaguri și se bat cu pumnul în piept, noi suntem decorul.

Publicul.

Masa tăcută.

Cifrele din subsol.

Cei care „suportă efectele”.

Collateral damage.

Politica, jocul lor preferat

Pentru ei, politica e o combinație între șah și reality show. Mutări calculate, replici pentru camere, gesturi teatrale. Nimic nu e prea absurd dacă produce imagine. Nimic nu e prea periculos dacă nu explodează chiar în fața lor.

Se joacă de-a sancțiunile, de-a blocadele, de-a reformele, de-a revoluția, de-a statul de drept, de-a patriotismul. Când le convine, sunt apărători ai poporului. Când nu, poporul devine „manipulat”, „confuz”, „victimă a dezinformării”.

În tot acest timp, viața reală continuă. Cu facturi, cu rate, cu spitale, cu școli, cu nervi. Dar viața reală nu face rating. Nu dă bine pe TikTok. Nu ține loc de slogan.

Prăduiala, adevărata constantă

Indiferent de tabără, de discurs, de culoare politică, există o constantă: prăduiala. Uneori e brutală, alteori sofisticată. Uneori se face cu sacoșa, alteori cu contractul, cu procedura, cu „respectarea cadrului legal”.

Nu contează dacă vorbim de petrol, de energie, de păduri, de bugete locale sau de funcții publice.

Schema e aceeași:
– se creează haos;
– se invocă urgența;
– se justifică „măsuri excepționale”;
– cine trebuie, câștigă;
– restul plătesc.

Iar când apar întrebări, răspunsul e mereu același: nu se putea altfel. Este replica preferată a iresponsabililor. Sună a fatalitate, dar ascunde, de fapt, decizia.

Cine suntem „noi, fraierii”

Suntem cei care nu avem lobby.
Cei care nu putem muta bani în 24 de ore.
Cei care nu suntem invitați la „consultări”.
Cei care nu avem timp să ne apărăm de fiecare prostie livrată cu aer solemn.

Suntem cei care aflăm din știri că prețurile cresc „din cauza contextului”.

Care context?

Al lor. Al jocurilor lor. Al ambițiilor lor. Al orgoliilor lor.

Suntem cei care aflăm că trebuie să „strângem cureaua”, în timp ce alții își mai trec o poziție în CV sau o vilă pe numele unei rude. Suntem cei cărora li se spune că „democrația e fragilă”, dar suntem tratați ca niște copii incapabili să înțeleagă ce se întâmplă.

Dansul puterii pe nervii noștri

Când vezi lideri care latră penibil în timp ce țara lor se scufundă, nu e doar prost gust. E sfidare. Mesajul e clar: noi ne permitem să guițăm. Restul… e zgomot de fundal.

Dansul, poza, gluma, replica ”memorabilă” fabricată de verișoara de la PR… sunt arme. Nu de divertisment, ci de distragere. În timp ce te enervezi, râzi sau distribui un clip, se mai semnează ceva. Se mai mută niște bani. Se mai închide o anchetă. Se mai prescrie un dosar.

Spectacolul zilnic e scut. Ridicolul e protecție. Cine râde de ei nu mai apucă să-i întrebe ce fac cu adevărat.

Războaiele lor, facturile noastre

Când marile puteri se joacă de-a geopolitica, pierderile nu sunt niciodată „sus”. Sunt jos. În porturi blocate, în locuri de muncă pierdute, în prețuri care sar, în aprovizionări care întârzie.

Când liderii se amenință, piețele reacționează. Când piețele reacționează, plătim noi. Simplu. Curat. Ireversibil.

Nu există sancțiune „chirurgicală”. Nu există decizie „care nu afectează populația”. Astea sunt povești pentru comunicate. În realitate, fiecare joc de putere are costuri sociale. Doar că ele nu sunt trecute la capitolul „riscuri asumate”. Sunt trecute la „efecte secundare”. Collateral damage.

Iresponsabilitatea ca politică publică

Cea mai mare problemă nu e că greșesc. Oamenii greșesc. Problema e că nu plătesc pentru greșeli. Nici politic, nici juridic, nici moral.

Când un lider greșește, nu demisionează. Atacă. Acuză. Se victimizează. Dă vina pe presă, pe opoziție, pe „forțe obscure”. Când un guvern eșuează, nu repară. Schimbă subiectul.

Iresponsabilitatea a devenit strategie.

Pentru că funcționează. Pentru că nu există consecințe reale. Pentru că publicul e obosit, fragmentat, distras.

Cum arată, de fapt, collateral damage

Nu arată spectaculos. Nu explodează. Nu urlă. Arată a:

• tineri care pleacă fără să se mai uite înapoi;
• oameni care muncesc mai mult pentru mai puțin;
• familii care amână totul;
• nervi consumați pe lucruri pe care nu le poți controla;
• cinism care se instalează încet, ca o boală cronică.

Collateral damage suntem noi când ne obișnuim cu ideea că „așa e și așa merge”. Când nu mai cerem explicații. Când nu mai avem energie să ne indignăm coerent. Când începem să râdem amar în loc să întrebăm cine răspunde.

Ce rămâne după ce se stinge spectacolul

Spectacolul se stinge mereu. Dansurile politice din buric se uită. Declarațiile se pierd în arhivă. Liderii se schimbă. Dar efectele rămân. În economie. În instituții. În mentalitate.

Rămâne o societate mai săracă, mai nervoasă, mai dezbinată.

Rămâne sentimentul că jocul e trucat. Că indiferent cine câștigă, pierdem noi.

Asta e adevărata miză. Nu alegerile, nu sondajele, nu ratingurile. Ci încrederea. Iar încrederea, odată pierdută, nu se recuperează cu sloganuri.

Finalul pe care nu dansează nimeni

„Collateral damage” nu e un accident. E rezultatul direct al unei politici făcute fără responsabilitate, fără empatie, fără frică de consecințe. Atâta timp cât ei se joacă, iar noi suportăm, jocul va continua.

Întrebarea nu e dacă vor mai fi „pierderi colaterale”. Întrebarea e cât timp mai acceptăm să fim noi, fraierii, acelea.

Pentru că, la un moment dat, chiar și cei care dansează sârbele eterne ale dezmățului vor rămâne fără muzică. Iar atunci nu vor mai avea unde să se ascundă de realitate.

Oare au cum să priceapă ce e cu noi, fraierii?

„Ăștia” trăiesc într-un acvariu cu aer recirculat: briefinguri, statistici cosmetizate, clapă de partid, televiziuni prietene, băieți deștepți care traduc realitatea în „percepții” și „narațiuni”, plus un cerc de yesmeni care le spune zilnic că lumea „a înțeles mesajul”.

În bula asta, epuizarea noastră nu e un fapt social, e un zgomot de fond. O isterie trecătoare. O „tensiune” care se gestionează cu două promisiuni, un dușman inventat și o comisie.

Au, uneori, imaginea tehnică a oboselii noastre:

O văd în sondaje, în absența de la vot, în comentariile acide, în faptul că oamenii nu mai cred nimic din start. Dar nu o simt ca pe un semnal de alarmă moral. O tratează ca pe un parametru:

Cât de tare putem împinge lucrurile până crapă?

Cât mai ține lumea, fără să se miște?

Cât mai putem jongla între „reformă” și „aranjament”, între „interes național” și „interes de gașcă”, fără să ne explodeze în față?

Și, da, sunt momente când le ”tresare” ceva. Li se arată, un pic.

Când ies oamenii în stradă, când se strică o rotiță din mecanism, când apare o anchetă care mușcă adânc. Atunci mimează empatia, ca un reflex de supraviețuire: „vă înțelegem”, „suntem alături”, „vom lua măsuri”.

Dar e o empatie de avarie. Durează până trece valul. Apoi revin la sportul lor preferat: să-și conserve pozițiile, să-și apere rețelele, să-și mai tragă o felie din prăjitura publică.

Epuizarea noastră, pentru ei, e utilă.

Un popor obosit e un popor mai ușor de dus de nas: nu mai are energie pentru nuanțe, nu mai are răbdare pentru explicații, nu mai urmărește proceduri, nu mai cere consecvență.

Oboseala e teren fertil pentru orice: și pentru cinism, și pentru radicalizare, și pentru resemnare. Iar într-un amestec din ăsta, „băieții” se mișcă lejer, ca peștii în apă tulbure.

Așa că întrebarea corectă nu e dacă au imaginea corectă. Întrebarea e dacă ar vrea s-o aibă. Iar răspunsul, când îi privești la rece, e simplu: ar însemna să schimbe ceva real. Și fix asta îi sperie cel mai tare.