Cel mai trist Crăciun din lume

Crăciunul este, în mod normal, una dintre puținele sărbători care reușesc să traverseze frontiere, ideologii și regimuri. Chiar și acolo unde religia a fost marginalizată, ritualul a supraviețuit sub forme camuflate: brad, lumină, masă comună, pauză de la ritmul obișnuit.

Există, însă, un loc unde Crăciunul nu doar că nu e sărbătorit, ci este șters metodic din realitate. Coreea de Nord.

Acolo, 25 decembrie nu este o zi specială. Nu e liberă. Nu e marcată. Nu e pomenită. Este o zi obișnuită într-un calendar controlat la sânge, în care singurele aniversări permise sunt cele ale familiei conducătoare. Iar asta spune mai mult despre regim decât o mie de discursuri.

O sărbătoare interzisă și o tăcere impusă

În Coreea de Nord, creștinismul este considerat una dintre cele mai grave amenințări ideologice. Nu pentru că ar fi numeros, ci pentru că propune o loialitate alternativă: una care nu trece prin stat, partid sau conducător suprem. Or, într-un regim construit pe venerarea aproape religioasă a liderului, orice alt tip de credință devine concurență directă.

De aceea, Crăciunul nu este doar ignorat. Este interzis. Nu există brazi, colinde, urări. Nu există simboluri. Nu există spațiu public sau privat pentru această sărbătoare. Orice referire explicită poate atrage anchete, arestări, deportări sau dispariții.

Bradul fără nume și ritualul fără sens

Și totuși, chiar și într-un astfel de sistem, tradițiile își croiesc drum pe căi ocolite. Povestea lui Il-yong Ju, un nord-coreean care a reușit să fugă din țară, e una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre cum Crăciunul supraviețuiește acolo unde nu are voie să existe.

În satul său izolat, bunicul venea în fiecare an pe 25 decembrie și îl trimitea să taie un pin din munte. Îl împodobeau cu bile de bumbac, fără să știe de ce. Vecinii numeau copacul „yolka”, un termen împrumutat din rusă, folosit pentru bradul de Anul Nou. Nimeni nu pomenea Crăciunul. Nimeni nu știa ce reprezintă ritualul.

Era un Crăciun fără nume, fără explicație, fără conținut declarat. Un gest repetat mecanic, transmis din generație în generație, ca o memorie ascunsă care nu mai știe ce își amintește.

Religia transmisă pe șoptite

Abia mai târziu, familia lui Il-yong Ju avea să afle ce făcea, de fapt. Ascultau ilegal un post de radio sud-coreean, cu transmisii creștine. Dădeau volumul încet, acopereau ferestrele cu pături, stăteau nemișcați. Cântau cuvinte pe care nu le înțelegeau. Le pronunțau greșit. Dar le simțeau.

Acelea erau primele lor contacte cu Evanghelia. Cu ideea de Betleem, de sacrificiu, de speranță. Fără să știe, practicau una dintre cele mai periculoase activități din Coreea de Nord. Dacă ar fi fost descoperiți, pedeapsa putea merge până la execuție.

Regimul nu se teme de ritualuri goale. Se teme de sens. De aceea controlează frecvențele radio, face controale neanunțate, inspectează locuințele. Nu caută doar obiecte, ci idei.

Crăciunul „oficial”: nașterea bunicii dictatorului

Ironia crudă este că, în Coreea de Nord, data de 24 decembrie este sărbătoare legală. Nu pentru Nașterea lui Hristos, ci pentru aniversarea lui Kim Jong-suk, bunica actualului lider și prima soție a fondatorului statului. Calendarul este rescris astfel încât orice moment simbolic să fie deturnat către mitologia dinastică.

Acolo unde alte țări aprind lumini, Phenianul afișează portrete. Acolo unde alții vorbesc despre pace și bunăvoință, propaganda vorbește despre loialitate și sacrificiu față de partid.

Este un Crăciun inversat: nu despre copil, ci despre clan; nu despre speranță, ci despre obediență.

De ce se teme regimul de Crăciun

Crăciunul este periculos pentru Coreea de Nord nu prin religie, ci prin mesaj. Spune că valoarea omului nu vine din utilitatea lui pentru stat. Spune că există o formă de iubire care nu poate fi reglementată. Spune că există o autoritate morală dincolo de lider.

Într-un sistem care se hrănește din frică, control și uniformitate, Crăciunul e subversiv prin însăși existența lui. Nu trebuie să fie practicat pe scară largă. E suficient să existe ca idee.

Fuga și adevărul descoperit prea târziu

Il-yong Ju a fugit din Coreea de Nord în 2009, împreună cu mama sa, traversând China și alte două țări înainte de a ajunge în Coreea de Sud. Acolo a aflat, în sfârșit, ce cântase în copilărie. Ce însemna bradul. Ce simboliza data de 25 decembrie.

A descoperit că făcuse Crăciunul fără să știe. Că îl trăise fără să i se permită să-l numească.

Mai târziu, avea să ajungă chiar la Casa Albă, unde i-a vorbit unui președinte american despre persecuția religioasă din țara sa natală. Nu cu ură. Ci cu luciditate.

Un coșmar care nu ține doar de Coreea de Nord

Povestea Crăciunului nord-coreean nu este doar despre un regim exotic și îndepărtat. Este despre ce se întâmplă atunci când statul decide să controleze nu doar comportamentul, ci și memoria, ritualul, simbolul.

Crăciunul, în Coreea de Nord, nu este interzis pentru că ar fi periculos în sine. Este interzis pentru că amintește oamenilor că există o lume mai mare decât cea desenată de propagandă. Că există o tradiție care nu poate fi rescrisă complet. Că există un sens care nu poate fi naționalizat.

Și poate tocmai de aceea, în satele mici, izolate, cineva încă mai taie un pin, îl împodobește cu bumbac și nu știe exact de ce. Dar simte că trebuie.

Uneori, memoria rezistă mai bine decât libertatea.