Maestrul Stere Gulea miroase autocratul înainte să-l vedem: vine autoritarismul peste noi

Stere Gulea nu e genul de om care se entuziasmează ușor. A făcut „Moromeții” – adică a pus pe ecran o lume întreagă fără să o transforme în telenovelă cu cojoace. Și fix de asta merită luat în serios când spune, calm și aproape obosit, că „pesemne” România va trece printr-un regim autocratic.

Cuvântul acela, „pesemne”, e mai înfricoșător decât un „sigur” urlat la microfon: e verdictul unui om care a văzut cum arată mulțimea, cum arată puterea, cum arată frica, cum arată minciuna – și nu mai are nici cheful, nici naivitatea să se prefacă.

Ce zice el, pe scurt, e brutal:

O parte consistentă din societate n-are aspirații occidentale. Și aici nu vorbește despre „Occident” ca despre o vitrină cu brânzeturi fine, ci despre reflexe: reguli, responsabilitate, instituții care funcționează, rușine publică pentru hoție, decență, un minim bun-simț civic.

Și da: când bunul-simț lipsește, democrația devine o piesă de teatru jucată de actori care au uitat textul, dar țin morțiș să iasă la aplauze.

Autocratul nu vine din cer. Îl chemăm noi, pe sistem de livrare rapidă

Cea mai importantă idee din ce spune Gulea e asta: autocratul nu apare ca meteoritul. Nu e „o întâmplare”. E produsul unei cereri. Dacă suficient de mulți oameni vor „liniște”, „ordine”, „să nu mă mai bată nimeni la cap cu reguli”, „să nu mai aud de corupție, că oricum toți sunt la fel”, atunci autocratul apare ca un manager de bloc: promite că repară scara, dar îți pune lanț la ușă.

Și aici se leagă perfect de întrebarea grea: bunul-simț e cel mai important „simț”?

Da. Numai că, ironic, bunul-simț nu e simț în sens biologic, e mai degrabă un mușchi social. Dacă nu-l folosești, se atrofiază. Dacă-l înlocuiești cu „lasă că merge și-așa”, se transformă în reflex de supraviețuire măruntă. Și într-o țară în care „descurcăreala” e sport național, bunul-simț ajunge să fie tratat ca un moft elitist: „ce-ai, bă, ești prea corect?”

România obosește de democrație pentru că democrația cere efort

Gulea descrie ceva ce multă lume simte, dar puțini au curajul să spună fără floricele: democrația nu e comodă. Democrația înseamnă să suporți diferențe, să stai în reguli, să accepți că nu câștigi mereu, să ai răbdare cu proceduri, să nu rezolvi totul „cu un telefon”. Când societatea e stresată, sărăcită emoțional, alergică la instituții și înecată în suspiciune, apare tentația: „dă-mi un om tare, să facă ordine”.

Asta e poarta autocratului: nu ideologia, ci oboseala.

Nu ura, ci epuizarea.

Nu „trădarea”, ci scârba de haos.

Și fix aici, Stere Gulea lovește în nervul viu: corupția nu e doar „sus”.

E și jos, și la mijloc, și în reflexele de zi cu zi. Când „toți fac”, nimeni nu se mai simte vinovat. Iar când vinovăția dispare, dispare și imunitatea morală a societății. Autocratul adoră societățile fără anticorpi.

De ce protestele nu „iradiază”: masa mare nu vrea schimbarea, vrea pauza

Omul spune ceva aproape indecent de sincer: protestele sunt prea mici ca procent. Și, mai dureros, semnalele nu se transformă în masă critică. De ce? Pentru că o parte mare a populației nu rezonează cu idealul de stat funcțional. Sună trist, dar are logică: dacă te-ai obișnuit să trăiești „pe lângă”, statul funcțional e amenințare, nu salvare. Statul funcțional îți cere taxe corecte, reguli, facturi, disciplină. În schimb, statul „moale” îți permite să fentezi și să te strecori.

Aici e drama românească: mulți oameni vor „dreptate”, dar nu vor „sistem”.

Vor să le iasă lor, nu să se schimbe mecanismul. Și când asta e regula, schimbarea devine un proiect minoritar, aproape cultural, ca mersul la teatru. Frumos, dar nu pentru toată lumea.

Nostalgia după Ceaușescu: nu e iubire, e amnezie combinată cu resemnare

Când Gulea povestește episodul cu elevii care n-au citit „Moromeții” și cu fata care primește acasă mesajul „era bine pe atunci”, îți vine să râzi și să-ți bagi capul în pernă în același timp. Nostalgia nu e despre adevăr, e despre o poveste confortabilă: „era simplu”, „știam de frică”, „furam, dar era al nostru”, „mai beam la serviciu”. Asta nu e politică, e terapie ieftină.

Și fix aici se naște predispoziția pentru autoritarism:

dacă trecutul e rescris ca „mai liniștit”, viitorul poate fi vândut ca „mai ordonat”. Oamenii nu cer gulag, cer „să se termine circul”. Iar autocratul vine cu promisiunea de liniște, ca un sedativ național.

Clivajul dintre „intelectuali” și restul: când superioritatea devine combustibil pentru extremă

Gulea zice apăsat că intelectualitatea are ceva „ciocoiesc”. E o observație incomodă, dar utilă: când vorbești de sus, îi împingi pe oameni în brațele celor care vorbesc „ca ei”. Extremiștii se hrănesc din disprețul altora. Dacă vrei să pierzi definitiv o parte din societate, spune-i zilnic că e proastă. Va găsi pe cineva care îi spune că e „adevărată” și „pură”.

Aici e nevoie de bun-simț din nou: fermitate fără batjocură.

Claritate fără aroganță. Exact ce spune el despre cum trebuie gestionate zonele confuze din societate: nu antagonizare isterică, ci luciditate, răbdare, explicație. E greu. Știu. Dar alternativa e să ne trezim că „dialogul” se mută în paragrafe scrise cu pumnul.

Autoritarismul românesc n-o să vină cu tancul. O să vină cu zâmbetul și cu scuzele

Cea mai probabilă variantă – dacă îl ascultăm pe Gulea – nu e o dictatură ca în manual. E un „regim Orban/Erdogan”: presă strânsă cu ușa, instituții capturate, justiție „reformată” în sensul greșit, bani publici alocați pe criterii de loialitate, opoziție demonizată, minorități transformate în țapi ispășitori, reguli schimbate „pentru stabilitate”.

Și o să fie vândut, paradoxal, ca ”modernizare”.

Ca eficiență. Ca „punem ordine”. Iar o parte din populație o să aplaude, fiindcă în democrație nu primești rezultate instant. În autoritarism primești iluzia rezultatului instant: „s-a rezolvat”. Până când te rezolvă și pe tine.

Dacă bunul-simț ar avea minister, ar fi cel mai subfinanțat

Stere Gulea nu face profeții pentru rating. Face o radiografie a unui popor obosit, fragmentat și, uneori, tentat să confunde libertatea cu gălăgia și ordinea cu supunerea. Dacă ne apropiem de autoritarism, nu e pentru că „ne obligă” cineva, ci pentru că prea mulți oameni ajung să-l considere un preț acceptabil pentru liniște.

Și aici e miza reală:

Bunul-simț ca ultim (sau prim?) simț. Simțul care îți spune că nu e normal să fentezi mereu. Că nu e normal să-ți urăști aproapele pentru că „votează prost”. Că nu e normal să ceri reguli doar pentru ceilalți. Că nu e normal să-ți fie dor de frig și șobolani doar fiindcă erai mai tânăr.

Democrația nu moare în aplauze. Moare în ridicări din umeri.

Ce altceva mai spune domnul Stere p-acolo?

Mai spune multe, și unele sunt chiar „cuțit în os”, nu doar poezie civică. Uite ce iese din interviu, dincolo de fraza-bombă cu regimul autocratic:

• Se autodemolează gluma cu „Soros v-a plătit?” și o întoarce impecabil: „Da. Eu. M-am autoplătit.” E genul de umor sec care spune, de fapt: nu mă cumpără nimeni, mă mișcă doar ce văd în jur.
• Spune că a mers la protestul de după Recorder mai mult din curiozitate, ca să „ia pulsul” generațiilor noi: atmosferă, discuții, ce gândesc, ce vor. Nu pozează în lider, pozează în om care verifică realitatea pe teren.
• Compară protestele anilor ’90 cu cele de azi:
  • atunci: zgomotoase, confuze, neputincioase, cu informație puțină și o societate care nu știa „cum se ajunge” la lumea occidentală;
  • acum: mai țintite, mai „direcționate” pe o problemă concretă (exemplul lui: Justiția), cu tineri mai clari în obiective.
• Spune pe șleau că „corupția e endemică” și că nu e doar politică. Adică nu e doar „ăia de sus”, ci și micile șmecherii de jos: telefoane, „intră-mă mai repede”, „dau ca să rezolv”. Și o leagă de neîncrederea generală în mersul societății: dacă nu crezi că sistemul funcționează, încerci să-l ocolești.
• Bate în „amorțeala” socială și lipsa de interes pentru propriile interese. Zice: corupția ne afectează pe toți, dar reacția e mică, iar semnalele nu „iradiază”. E o diagnoză de oboseală colectivă.
• Are o frază amară despre televiziuni: nu se mai uită de ani buni, pentru că sunt propagandă de interese, portavoci, mizerie care „îți încarcă sufletul”. Aici e de fapt un reproș: mass-media a contribuit la confuzie, nu la limpezire.
• Despre legionarism: e foarte dur și foarte explicit – îl numește „primitivism” și spune că liderul mișcării ar fi avut probleme psihice (afirmație de opinie, rostită ca atare). Interesant e altceva: povestește că în comunitatea aromână există oameni consternați că el nu rezonează cu legionarismul, iar ei „preiau slogane” și confundă identitatea cu o poză „mai românească”.
• Nu e fan antagonizare. Are o idee simplă, rară la noi: poți să fii ferm fără să scuipi omului în față „ești prost”. Îl asculți, vezi de ce aderă, pentru că o parte aderă din confuzie/derută și poate fi „adusă la sentimente normale”. Asta e, în fond, un manifest anti-ură.
• Îl vede pe Nicușor Dan inteligent, dar copleșit – și spune că președintele încearcă să apropie faliile, însă societatea arată „groaznic”, iar misiunea e peste om. Nu e pupincurism, e mai degrabă: omul ăsta și-a dat seama ce hău are în față.
• Spune direct că avem un „hiatus” între intelectualitate și restul populației și aruncă o piatră și în curtea intelectualilor: „intelectualitatea românească are ceva ciocoiesc în ea”. Adică superioritate, dispreț, aer de castă. Și asta rupe punțile.
• Explică nostalgia după comunism fără romantism: oamenii amestecă tinerețea cu regimul, au amnezie („frigiderul plin” – zice el, „aveai pe naiba”), și mai e ceva: nivelul de aspirații. Și povestește episodul din liceu: elevi care n-au citit romanul, sunt „foaie albă”, iar o fată îi spune că acasă tatăl îi spune că „era bine” și ea nu știe ce să creadă. Asta e bomba pedagogică: acolo se fabrică viitorul, în bucătărie, nu în manual.
• Despre Rusia și Occident: zice că Moscova are putere de „penetrație” prin mesaj, chiar dacă pe termen lung Rusia ar deveni dependentă de China; iar în Vest vede fragilități (Franța neguvernabilă, extrema dreaptă în Germania). Adică nu vinde povestea cu „Occidentul perfect”.
• Despre Trump: îl descrie ca pe un autocrat „care trafichează”, cu o mentalitate compatibilă cu Putin. Și folosește o formulare tăioasă despre „soluții de zănateci”, plus ironia cu „a doua venire a lui Dumnezeu” în cercurile de putere. Asta e, din nou, mai mult decât politică: e frica de regres cultural și rațional.
• Despre cinema și stat: spune că România e mimetică (organizare + conținut), „dăm ce se cere, ce se poartă”, pe când alții își asumă ambiție identitară. Și îți dă și comparația care doare: Moromeții 3 făcut în 28 de zile, un film de epocă tratat bugetar ca „un film pe stradă în București”. În timp ce Moromeții 1 a avut luni de filmare. Adică se vede scăderea de anvergură prin cifre, nu prin lamentații.
• Și, în final, are bucata asta melancolică despre „deșertul dintre filme”: între proiecte ești „nimeni”, o iei de la zero. Nu e doar confesiune de artist – e și o metaforă involuntară despre țara asta: reîncepe mereu, dar nu învață suficient.

Cine nu are bătrâni înțelepți să-și cumpere. Repede. Ce e sigur e că nu prea mai găsești bătrâni înțelepți la ofertă.

Mulțumim confratelui Matei Udrea (news.ro) pentru un interviu excelent cu acest veritabil maestru.