Lecția de la ICE și oglinda românească

Moartea lui Renee Nicole Good, o femeie de 37 de ani împușcată mortal de un agent federal într-o stradă din Minneapolis, a devenit un simbol al unei autorități care pare să fi pierdut sensul responsabilității față de cetățeni.

Reacția administrației Trump a fost rapidă și previzibilă. Agentul a fost apărat, victima a fost etichetată drept „terorist domestic”, iar discursul oficial a invocat autoapărarea și imunitatea absolută a forțelor federale. Problema este că imaginile video, mărturiile foștilor oficiali ICE și reacția comunității locale spun o cu totul altă poveste. Iar când realitatea din teren contrazice sistematic narațiunea puterii, nu mai vorbim despre un incident izolat, ci despre un derapaj sistemic.

ICE, agenția responsabilă de aplicarea legilor imigrației, funcționează azi într-o logică de „misiune cu orice preț”. Foști oficiali ai instituției, oameni care cunosc din interior regulile, cultura și procedurile, vorbesc deschis despre o agenție „scăpată de sub control”, alimentată de bani aproape nelimitați, obiective cantitative agresive și o retorică politică ce încurajează confruntarea, nu prudența.

Când lideri de la vârful statului sugerează că agenții federali ar beneficia de o formă de imunitate absolută, mesajul transmis este periculos: forța statului nu mai trebuie justificată, ci doar exercitată. Într-un asemenea climat, de-escaladarea devine o opțiune secundară, iar discernământul profesional este înlocuit de presiunea cifrelor — câte arestări, câte rețineri, câte „succese”.

10:02 • ACTUALITATE

Lovitură pentru Maia Sandu. Cetățenii din Republica Moldova, interziși în SUA

09:45 • Internațional

SUA își retrag trupe din Orientul Mijlociu. Iranul avertizase cu represalii dacă Trump atacă

Cazul Good ridică o întrebare fundamentală: cine controlează forța statului atunci când statul refuză să se controleze singur? Regulile există pe hârtie — utilizarea forței doar ca ultimă soluție, proporționalitate, obligația de a evita escaladarea. Dar regulile devin irelevante atunci când cultura instituțională le golește de conținut.

Mai grav este că extinderea masivă a detenției, recrutarea accelerată și scurtarea perioadelor de pregătire pentru agenți transformă aceste derapaje în riscuri structurale. Vorbim despre cetățeni americani, despre oameni fără cazier, despre simpli trecători prinși într-o logică de „vânătoare de ținte”.

Pentru publicul din România, acest episod ar trebui să sune ca un avertisment, nu ca o curiozitate îndepărtată. Istoria recentă ne-a arătat, inclusiv la noi, cât de fragil este echilibrul dintre autoritate și abuz, dintre securitate și drepturi. România nu duce lipsă de exemple în care forța statului, exercitată fără suficiente contragreutăți, a alunecat rapid din zona protecției publice în cea a intimidării.

Un prim reper inevitabil este 10 august 2018, când intervenția Jandarmeriei împotriva protestatarilor din Piața Victoriei a fost justificată oficial prin nevoia de ordine publică și securitate. Ulterior, imaginile, mărturiile și investigațiile au arătat însă un tablou mult mai complicat: gaze lacrimogene folosite pe scară largă, persoane pașnice rănite, inclusiv turiști sau români din diaspora veniți să protesteze. Și aici, ca în cazul ICE, instituțiile au reacționat inițial defensiv, protejând corpul de forță, în timp ce responsabilitatea individuală și mecanismele de control au întârziat sau au fost diluate.

Un alt exemplu este modul în care, în anumite perioade, organele de ordine au tratat protestele civice sau manifestațiile spontane: legitimări în masă, amenzi aplicate arbitrar, dosare penale deschise și ulterior clasate, dar suficiente pentru a produce un efect de descurajare. Mesajul implicit a fost același: poți protesta, dar pe riscul tău. Când asemenea practici devin recurente, cetățeanul nu mai este un titular de drepturi, ci un potențial perturbator al ordinii, mereu suspect.

Pandemia a oferit, la rândul ei, un studiu de caz revelator. În numele sănătății publice, România a văzut patrule mixte de polițiști și militari pe străzi, amenzi uriașe aplicate pentru abateri minore și controale adesea discreționare. Curtea Constituțională a anulat ulterior mii de sancțiuni, stabilind că multe dintre măsuri nu aveau o bază legală solidă. Răul însă fusese deja produs. Pentru o perioadă, statul a acționat ca și cum suspiciunea era regula, iar prezumția de bună-credință, excepția.

Mai recent, discuțiile despre extinderea atribuțiilor unor instituții sau despre utilizarea tehnologiilor de supraveghere — de la camere inteligente la colectarea masivă de date — arată cât de ușor poate fi justificată intruziunea în viața privată prin invocarea unor amenințări vagi sau generalizate. Fără garanții clare, control democratic și transparență, astfel de instrumente riscă să transforme cetățeanul obișnuit într-un obiect permanent de monitorizare.

Ceea ce leagă toate aceste exemple de cazul ICE din Statele Unite este aceeași logică periculoasă: ideea că scopul scuză mijloacele și că autoritatea trebuie protejată chiar și atunci când greșește. Când instituțiile se închid în jurul propriilor excese și când liderii politici validează public comportamentele abuzive, se creează un precedent. Iar precedentul devine regulă.

În cele din urmă, un stat care încurajează forța fără mecanisme reale de control ajunge, inevitabil, să-și trateze propriii cetățeni ca pe niște suspecți permanenți. Nu printr-o decizie explicită, ci prin acumularea de mici derogări, de excepții temporare care nu mai sunt retrase. Lecția este una simplă, dar incomodă și anume că drepturile nu se pierd brusc, într-o zi. Ele se erodează treptat, sub aplauzele celor convinși că „li se întâmplă doar altora”.

Moartea lui Renee Nicole Good este un test moral pentru o democrație. Iar felul în care acest test este gestionat — prin negare, propagandă și intimidare — spune mai multe despre starea actuală a puterii decât orice discurs oficial. Când statul își apără reflexiv armele, dar uită să apere viața, problema nu mai este un agent. Problema este sistemul.