Cu cine credeți că s-a pozat milionarul turc evadat de la Rahova? Era în ”regim închis”!

În România, regimurile de detenție sunt, teoretic, stricte, bine delimitate și atent supravegheate. Practic, ele par să fie mult mai… flexibile, în funcție de context, oameni și oportunități.

Cazul milionarului turc evadat recent de la Rahova ridică semne serioase de întrebare despre cât de elastic poate deveni sistemul de supraveghere, cât de elastică este clemența juridică și cât de ușor pot fi estompate granițele dintre „regim închis” și libertăți greu de explicat.

Cu atât mai mult cu cât unele episoade din trecutul acestui deținut arată că accesul, vizibilitatea și validarea simbolică pot conta, uneori, mai mult decât dosarul penal.

În țărișoara noastră, lucrurile sunt simple și perfect logice. Teoretic.

Dacă ești un cetățean cinstit, fără cazier, cu buletin valabil și frica lui Dumnezeu, șansele să ajungi în preajma Patriarhului sunt minime. Cereri, aprobări, explicații, programări, filtre. Statul și Biserica se respectă reciproc, iar accesul e strict controlat.

Dacă, în schimb, ești un deținut condamnat pentru fapte extrem de grave, lucrurile se simplifică neașteptat.

Cazul lui Atas Abdullah, turcul dat recent în urmărire generală după ce nu s-a mai întors la Penitenciarul Rahova la expirarea permisiei, scoate la iveală un episod care depășește orice ficțiune birocratică românească.

Colind la Patriarhie, cu regim închis la dosar

În decembrie 2022, pe când se afla în regim de detenție închis, Atas Abdullah a făcut parte dintr-un grup de colindători care a ajuns… la Patriarhie. Nu oriunde, ci chiar în proximitatea Patriarhul Daniel.

Turcul milionar e în poză cu Preafericitul

Există și dovada: o fotografie publicată de agenția de presă Basilica, în care Abdullah apare liniștit, integrat, colindând, ca un exemplu de reintegrare reușită. Doar că, la acel moment, omul era condamnat la 22 de ani de închisoare pentru uciderea unui polițist și se afla într-un regim care, teoretic, presupune restricții severe.

Grupul de colindători nu a ajuns acolo singur. A fost însoțit chiar de șeful Administrației Naționale a Penitenciarelor, Geo Bogdan Burcu. În același grup s-a aflat și Alexander Zudor, actor condamnat pentru viol și agresiune sexuală.

Altfel spus: nu vorbim despre o scăpare, ci despre un eveniment organizat, aprobat și însoțit oficial.

Fotografia care a devenit argument juridic

Partea cu adevărat spectaculoasă vine ulterior. Avocatul lui Abdullah a încercat să folosească această vizită la Patriarhie ca argument în instanță pentru schimbarea regimului de detenție într-unul mai blând, semi-deschis.

Logica apărării, consemnată negru pe alb în dosar, este memorabilă:

o persoană care ajunge în preajma unei personalități proeminente a statului, cum ar fi Preafericirea Sa Patriarhul Daniel, nu poate reprezenta un risc.

Altfel spus, apropierea fizică de Patriarh devine certificat informal de bună purtare. Nu contează condamnarea, nu contează fapta, nu contează regimul de detenție. Contează fotografia.

Judecătorii nu au fost impresionați și au respins cererea. Pentru moment.

De la refuz în instanță la regim mai blând

La câteva luni distanță însă, judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la Rahova a acceptat mutarea lui Abdullah într-un regim mai lejer. Decizia a fost luată în afara spectacolului public, în rutina administrativă a sistemului.

Rezultatul îl știm: luni, Atas Abdullah a fost dat în urmărire pentru evadare, iar autoritățile iau în calcul inclusiv ipoteza că a părăsit România.

Lanțul e complet:

• acces special,
• regim mai blând,
• permisie,
• dispariție.

O primă întrebare obligatorie

Nu este vorba despre Patriarhie, ca instituție religioasă, și nici despre un colind în sine. Este vorba despre cum funcționează filtrarea, selecția și responsabilitatea în instituțiile statului.

Cum ajunge un deținut în regim închis:

• să participe la evenimente publice de rang înalt,
• să fie prezentat ca exemplu de conduită,
• să fie folosit ulterior ca „dovadă” de non-risc?

Și, mai ales:
cine răspunde atunci când această construcție se prăbușește?

Întrebările pe care sistemul refuză să și le pună

Dincolo de indignare, ironie sau revoltă publică, cazul milionarului turc evadat de la Rahova ridică întrebări extrem de concrete, la care cineva ar trebui să răspundă clar.

Cum este posibil să acorzi permisie unui condamnat la peste 20 de ani de închisoare, pentru o faptă de o gravitate extremă? Care a fost raționamentul? Ce evaluare de risc a stat la bază? Sau, mai direct: cine a garantat că omul se va întoarce?

Pentru că aici apare a doua întrebare, și mai incomodă:
nu era absolut previzibil că un condamnat cu bani, relații și motivație maximă va face tot posibilul să dispară? Chiar a crezut cineva, în mod sincer, că un milionar străin, cu o pedeapsă uriașă și perspective zero în România, va reveni disciplinat în celulă?

Și de aici începe zona pe care instituțiile o ocolesc cu grijă.

Pe câte paliere s-a „lubrifiat” sistemul ca această permisie să fie acordată? Administrativ, juridic, logistic. Nu vorbim despre o singură semnătură, ci despre un lanț: propuneri, avize, decizii, controale. Lanțuri care, în mod miraculos, au funcționat impecabil… până când n-au mai funcționat deloc.

Urmează întrebarea care revine obsesiv, de fiecare dată când avem un astfel de caz:

Cum a părăsit țara?

Cu acte?

Fără acte?

Pe unde?

Cu ajutor?

Singur?

Și, mai ales, cât de „ațipiți” au fost vameșii (și) de data asta?

Pentru că nu e prima oară. Schema este deja clasică:

• condamnat periculos,
• clemență greu de explicat,
• permisie sau regim relaxat,
• dispariție rapidă,
• anchetă târzie,
• nicio răspundere reală.

La final, rămâne mereu aceeași concluzie amară: sistemul nu greșește, sistemul funcționează exact așa cum a fost lăsat să funcționeze.