Lista neagră a CSM și justiția care nu mai suportă să fie întrebată care-i treaba

Când o castă își trece criticii pe răboj, statul de drept începe să miroasă a sectă. Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a reușit, iar, performanța rară de a confirma, printr-un gest oficial, exact una dintre cele mai grave acuzații aduse justiției românești: aceea că sistemul nu mai funcționează ca o putere echilibrată a statului, ci ca o castă iritată, închisă în propriul templu, alergică la critică și obsedată de protejarea statutului său special.

Radu Mihaiu acuză CSM că a adoptat o listă neagră a politicienilor Uniunii Salvați România (USR) care au îndrăznit să critice justiția.

Iar aici expresia trebuie folosită exact așa: listă neagră.

Nu „raport”. Nu „inventar”. Nu „analiză instituțională”.

O listă neagră cu oameni, publicații, organizații și voci publice considerate incomode.

Așa arată o instituție sigură pe dreptatea ei?

Sau așa arată o facțiune toxică și narcozată de privilegii, care nu mai distinge între independența justiției și imunitatea absolută față de orice critică?

Problema devine și mai gravă pentru că printre cei nominalizați se află Dominic Fritz, exact înainte ca Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) să se pronunțe în dosarul său privind presupusul conflict de interese.

Formal, sigur, ni se va spune că judecătorii sunt independenți, că dosarele se judecă pe probe, că simbolul justiției e legat la ochi și alte frumoase lozinci de marmură rece.

Dar aparența contează enorm.

Iar când organismul care reprezintă magistratura pune pe o listă neagră un om aflat în fața unei hotărâri iminente, întrebarea devine devastatoare:

cum mai poate cetățeanul să creadă că sistemul se uită la dosar, nu la numele trecut deja pe răboj?

Cazul Fritz pleacă de la un PUZ (Plan Urbanistic Zonal) votat la începutul mandatului său de primar al Timișoarei.

Proiect care, potrivit explicațiilor lui Radu Mihaiu, parcursese deja pașii administrativi în mandatul fostului primar Nicolae Robu.

Un Plan Urbanistic Zonal stabilește regulile de dezvoltare pentru o anumită zonă:

ce se poate construi, în ce condiții, cu ce regim de înălțime, cu ce funcțiuni și cu ce impact asupra cartierului.

Arhitectul invocat nu era beneficiarul PUZ-ului, ci unul dintre oamenii care lucraseră la documentație.

Dacă aceasta este esența acuzației, atunci conflictul de interese pare întins cu forcepsul până dincolo de limita bunului-simț administrativ.

Dar, dincolo de dosarul Fritz, rămâne bomba politică și instituțională:

CSM pare să spună că cine critică justiția devine suspect.

Că presa, politicienii, organizațiile neguvernamentale și vocile publice au voie să vorbească despre sistem doar în genunchi, cu lumânarea în mână și cu formula „să trăiți, onorată instanță” lipită de limbă.

Aici este fractura.

Politicienii au dreptul să critice justiția.

Presa are dreptul să întrebe.

Societatea civilă are dreptul să conteste.

Cetățeanul are dreptul să fie furios când vede pensii speciale, prescripții, dosare îngropate, prejudicii nerecuperate și o solemnitate tot mai grea peste rezultate tot mai subțiri.

Judecătorii, în schimb, au obligația de imparțialitate.

Pentru asta sunt plătiți regește.

Pentru asta sunt protejați.

Pentru asta li se cere să fie altceva decât o galerie nervoasă cu robă.

CSM a vrut, probabil, să apere prestigiul justiției. A obținut contrariul.

A arătat o justiție care nu răspunde calm, nu explică, nu convinge, ci notează nume.

O justiție care nu se comportă ca o instituție democratică, ci ca un ordin închis, un fel de Bene Gesserit autohton (pentru cine savurează universul ”Dune”), dedicat obținerii și conservării unui statut aproape mistic pentru propria castă.

Statul de drept nu înseamnă ca magistratura să fie scutită de critică.

Statul de drept înseamnă ca toate puterile să poată fi întrebate, controlate, criticate și obligate să dea socoteală.

Când justiția își face listă neagră, nu își apără independența.

Își trădează frica.