CSM își reclamă criticii la Bruxelles: Justiția confundă opoziția legitimă cu atacul la statul de drept

Consiliul Superior al Magistraturii a decis să ducă la Comisia Europeană propria versiune despre ceea ce numește o campanie de discreditare a judecătorilor.

Scrisoarea trimisă la Bruxelles vine împreună cu o hotărâre a Secției pentru judecători și cu un document amplu, în care sunt inventariate poziții publice, articole de presă, reacții politice, intervenții civice și critici formulate la adresa sistemului judiciar.

CSM susține că puterea judecătorească ar fi fost supusă unei presiuni coordonate.

Invocă atacuri mediatice, delegitimare publică, afectarea autonomiei financiare, presiuni politice și riscuri sistemice.

Cuvintele sunt mari.

Tema este serioasă.

Independența justiției trebuie apărată, fiindcă fără judecători ”independenți” orice democrație devine decor.

Dar întrebarea rămâne: unde se termină atacul la justiție și unde începe critica legitimă?

Ce a făcut Ana Birchall

În acest tablou intră și Ana Birchall, fost ministru al Justiției, care a reacționat public după ce s-a regăsit în materialele invocate de Secția pentru judecători a CSM.

Birchall prezintă episodul ca parte a unui „dosar” al celor transformați, în logica instituțională a CSM, în inamici ai justiției.

Miza postării ei nu este doar personală.

Nu este doar supărarea unui fost ministru care s-a trezit menționat într-un document oficial.

Miza este mult mai mare: poate cineva să critice public zonele de putere din magistratură fără să fie tratat ca participant la o campanie de discreditare?

Birchall a avut, de-a lungul timpului, poziții dure față de anumite personaje și mecanisme din sistemul judiciar.

A criticat influențe, decizii, rețele de putere, reflexe corporatiste și felul în care o parte a magistraturii își apără privilegiile.

Poți fi de acord sau nu cu tonul ei.

Poți considera unele formulări prea apăsate.

Dar fondul problemei rămâne: critica unei puteri publice nu poate fi transformată automat în atac la statul de drept.

Aici este meciul real.

Nu între Ana Birchall și CSM, ca duel personal.

Nu între un fost ministru și Lia Savonea, ca episod de război vechi.

Ci între două principii: pe de o parte, independența justiției; pe de altă parte, dreptul societății de a critica justiția.

Independența justiției nu înseamnă imunitate la critică

Nimeni serios nu poate susține că judecătorii trebuie intimidați, presați politic sau transformați în ținte ale unor campanii murdare.

Asta ar fi periculos. Ar fi o lovitură directă în statul de drept.

Dar la fel de periculoasă este și ideea că justiția ar trebui scoasă din spațiul criticii publice.

Că orice întrebare despre privilegii, pensii speciale, decizii discutabile, răspundere profesională, cariere spectaculoase sau influență internă devine automat o agresiune împotriva independenței judecătorilor.

Puterea judecătorească este una dintre cele trei puteri ale statului.

Tocmai de aceea trebuie respectată. Dar tocmai de aceea trebuie și discutată, analizată, criticată, pusă sub reflector.

Independența justiției nu poate fi tradusă prin liniște obligatorie în jurul justiției.

Nu înseamnă că societatea trebuie să tacă.

Nu înseamnă că presa trebuie să se uite în altă parte.

Nu înseamnă că politicienii, ONG-urile sau cetățenii nu au voie să observe derapaje, privilegii sau contradicții.

Justiția nu este proprietate privată instituțională. Este o putere publică. Iar puterea publică trebuie să suporte controlul public.

Problema listei care nu vrea să pară listă

CSM insistă că demersul său nu este punitiv.

Nu aplică sancțiuni.

Nu stabilește răspunderi penale, civile sau disciplinare.

Nu obligă pe nimeni să-și schimbe conduita. Formal, poate fi adevărat.

Dar democrația nu funcționează doar prin efecte juridice. Funcționează și prin semnale.

Când o instituție a statului adună nume, declarații, articole, intervenții publice și le așază într-un document oficial despre discreditarea justiției, efectul simbolic este puternic.

Mesajul poate fi citit foarte simplu: aveți grijă ce spuneți despre noi.

Căăăăă…. uite… vă pârâm la Bruxelles.

Iar acesta este un mesaj toxic.

Nu pentru că justiția nu ar trebui apărată.

Ci pentru că apărarea justiției nu trebuie să devină un mecanism de intimidare morală a criticilor.

Nu trebuie să producă autocenzură.

Nu trebuie să transforme dezbaterea publică într-un câmp minat, unde fiecare jurnalist, politician sau activist se întreabă dacă mâine va apărea într-un document oficial ca parte a unei „campanii”.

O instituție matură nu își apără prestigiul prin colecționarea vocilor incomode.

Și nu câștigă respectul public dacă pare mai preocupată să arhiveze critica decât să răspundă la cauzele care au produs-o.

Critica legitimă nu poate fi pusă în aceeași oală cu propaganda

Desigur, pot exista excese.

Pot exista atacuri nedrepte.

Pot exista campanii interesate.

Pot exista televiziuni, partide sau grupuri care folosesc tema justiției ca bâtă politică. A nega asta ar fi naiv.

Dar soluția nu poate fi să bagi totul în același sac.

Critica legitimă nu poate fi amestecată cu propaganda.

Întrebarea onestă nu poate fi pusă lângă atacul murdar.

Investigația jurnalistică nu poate fi tratată ca hărțuire doar pentru că deranjează.

Iar nemulțumirea publică față de privilegii nu poate fi descrisă automat ca o conspirație împotriva statului de drept.

Aici CSM riscă să greșească fundamental.

Dacă transformă critica într-o probă de ostilitate, își slăbește singur autoritatea morală.

Pentru că oamenii nu vor vedea o instituție care apără independența judecătorilor. Vor vedea o instituție care cere protecție față de întrebări incomode.

Justiția se apără prin credibilitate

Justiția nu se apără în primul rând prin scrisori trimise la Bruxelles.

Se apără prin hotărâri solide, prin coerență, prin integritate, prin transparență, prin reacții proporționale și prin capacitatea de a recunoaște că sistemul are probleme reale.

Se apără atunci când magistrații care greșesc răspund.

Se apără atunci când promovările nu par aranjamente de interior.

Se apără atunci când oamenii văd că legea este aplicată egal.

Se apără atunci când cetățeanul simplu nu are impresia că justiția e severă cu cei mici și delicată cu cei mari.

Încrederea publică nu se obține prin invocarea solemnă a independenței. Se câștigă greu, caz cu caz, decizie cu decizie, reacție cu reacție.

O justiție respectată nu are nevoie să fie iubită. Nu acesta este rolul ei.

Dar are nevoie să fie credibilă. Iar credibilitatea nu se construiește prin respingerea criticii, ci prin răspuns lucid la critică.

Principiul simplu

Principiul este acesta: justiția trebuie apărată de presiunea politică, dar societatea trebuie apărată de tentația justiției de a se transforma în castă.

Cele două lucruri pot fi adevărate în același timp.

Puterea politică nu trebuie să subordoneze instanțele. Dar nici puterea judecătorească nu trebuie să se considere deasupra oricărei discuții publice.

Critica nu slăbește justiția.

Critica proastă poate murdări spațiul public.

Critica interesată poate manipula.

Dar critica legitimă, argumentată, insistentă, uneori incomodă, este parte din igiena democratică.

CSM ar trebui să apere independența judecătorilor fără să dea impresia că vrea să pună etichetă pe toți cei care pun întrebări.

Pentru că într-un stat democratic, întrebarea nu este un atac. Întrebarea (incomodă) este oxigen.

Iar dacă o instituție ajunge să se teamă de întrebări mai mult decât de propriile slăbiciuni, problema nu mai este la cei care întreabă.

Este în modul în care instituția înțelege democrația.