Dacă Cârnățescu… atunci Grătărescu: politica românească habar nu are ce trebuie pus pe grătar

Inspirat de celebra reclamă Cristim, titlul de mai sus are un avantaj mare: spune, din prima, tot ce trebuie despre felul în care România își pregătește, periodic, meniul politic. Dacă apare Cârnățescu, trebuie să vină și Grătărescu. Dacă se adună lumea în jurul grătarului, trebuie să se găsească repede ceva de pus pe foc.

România la jar mic, cu rebuturi pe grilă

Nu contează prea mult ce. Important e să sfârâie, să iasă fum, să miroasă a eveniment și să se poată spune, solemn, că națiunea se hrănește.

Doar că România nu mai poate trăi la nesfârșit din grătare politice făcute cu marfă proastă.

Am tot uns grila.

Am frecat-o cu slăninuță, am potrivit jarul, am așteptat să se domolească flacăra, am întors bucățile pe toate părțile.

Am pus sare, piper, boia, cimbru, usturoi, promisiuni, reforme, stabilitate, responsabilitate, interes național și câteva frunze de pătrunjel european.

Degeaba.

Când pui pe grătar carne cu zgârciuri, coajă de fontă și trecut prin prea multe frigidere politice, rezultatul nu poate fi friptură.

Iese aceeași talpă afumată, același rest mestecat greu, aceeași bucată dubioasă pe care mesenii o înghit cu noduri, fiindcă cineva le spune că altceva nu avem.

Smacuri, marinate și vorbe mari

De fiecare dată, ritualul e același.

Se adună lumea în jurul grătarului.

Unul vine cu țuica, altul cu tăria, altul cu o sticlă ținută „pentru ocazii speciale”, fiindcă fără alcool nu poți transforma o catastrofă culinară în succes național.

Apoi începe încurajarea colectivă.

„Lasă că merge.”

„Cu un pic de muștar e bun.”

„Mai ținem pe foc.”

„Îl întoarcem.”

„Îl facem crocant.”

„Nu te uita cum arată, gustă întâi.”

Exact așa funcționează și politica noastră.

Ni se aduce în față câte o soluție sleită, fără fibră, fără gust, fără calitate, dar bine frecată cu sosuri groase.

I se pune glazură de competență.

I se lipește pe frunte eticheta „responsabilitate”.

I se toarnă peste umeri marinadă de „stabilitate”.

I se mai presară un praf de „experiență administrativă”, fiindcă această expresie salvează, în România, mai multe rateuri decât bicarbonatul în bucătăria de mahala.

După aceea, suntem invitați să aplaudăm.

Nu pentru că miroase bine. Nu pentru că arată bine. Nu pentru că promite ceva bun.

Ci pentru că focul arde, masa e pusă, farfuriile sunt pe masă și nu mai avem chef să recunoaștem că am cumpărat iar ce nu trebuia.

Grătarul nu repară materia primă

Aici e marea lecție, atât culinară, cât și politică: grătarul bun nu salvează materia primă proastă.

Poți avea jar perfect. Poți avea clește profesional. Poți avea șorț cu mesaj amuzant, vecini entuziaști, muzică potrivită și fum cât să creadă strada întreagă că se pregătește o minune.

Dacă bucata e proastă, rămâne proastă.

Politica românească se tot preface că tehnica poate înlocui calitatea.

Că ambalajul poate salva ingredientul.

Că o formulă negociată, un protocol, o susținere temporară, o poză de grup și trei declarații despre maturitate pot transforma rebutul în produs premium.

Nu pot.

Un guvern, ca o friptură, începe de la ce pui pe grilă.

Dacă pui resturi, mănânci resturi.

Dacă pui improvizație, primești improvizație.

Dacă pui oameni fără anvergură, fără încredere, fără direcție și fără curaj, nu scoți din ei, prin miracol termic, stat de calitate.

Scoți fum.

Mult fum.

Mesenii știu, dar tac

Partea cea mai tristă este că lumea din jurul grătarului știe. Toți simt mirosul.

Toți văd textura. Toți observă că bucata nu se frăgezește, ci se încordează.

Toți știu că se pregătește încă o porție greu de înghițit.

Dar fiecare are motive să tacă.

Unul speră să primească bucata mai moale.

Altul a adus muștarul și nu vrea scandal.

Altul a dat bani pe cărbuni.

Altul a promis deja vecinilor că iese ceva.

Altul știe că, dacă spune adevărul, va fi acuzat că strică petrecerea.

Așa ajungem să ne încurajăm reciproc în fața evidenței.

„Hai, că nu e chiar rău.” „Merge cu pâine.” „Se mai drege.” „Important e să fie ceva pe masă.”

Nu. Important e să nu mai confundăm hrănirea unei țări cu împingerea unor resturi pe grătar.

Cârnățescu, Grătărescu și marea indigestie națională

Poanta reclamei Cristim funcționează pentru că are prospețime, ritm și haz.

În politică, însă, versiunea românească a glumei a devenit cam sinistră.

Dacă apare Cârnățescu, vine Grătărescu.

Dacă vine Grătărescu, se aprinde focul.

Dacă se aprinde focul, trebuie pus ceva pe el.

Iar dacă nu avem carne bună, punem ce se găsește prin congelatorul tranziției.

După aceea ne mirăm că ni se face rău.

România nu duce lipsă de grătare politice. Duce lipsă de ingrediente decente.

Nu duce lipsă de fum, discursuri, șorțuri, clești și specialiști autoproclamați în întors bucata.

Duce lipsă de oameni care să spună, simplu, înainte să se strice masa: asta nu se pune pe foc.

Pentru că nu orice sfârâie este comestibil.

Și nu orice ajunge pe grătar merită servit națiunii drept friptură de viitor.

Mulțumim frumos, CRISTIM, pentru inspirație!

Aveți una dintre cele mai bune reclame pe care le-am văzut de mulți ani încoace.

Este una dintre cele la care nu-mi vine să închid televizorul.