De la supraomul lui Nietzsche la ”supraomul românesc” de azi

Friedrich Nietzsche, filosof german născut în 1844 la Röcken, a fost profesor de filologie clasică la Universitatea din Basel înainte să devină una dintre cele mai incomode minți ale Europei moderne.

Retras devreme din cauza problemelor de sănătate, a scris opere care au pus sub presiune morala de turmă, obediența și confortul intelectual al omului care preferă liniștea în locul libertății.

„Supraomul” este, în gândirea lui Nietzsche, figura omului care își creează propriile valori, își asumă libertatea până la capăt și îndrăznește să se ridice deasupra fricii, conformismului și mediocrității.

Aici e partea grea.

Libertatea, la Nietzsche, vine cu o povară apăsătoare.

Omul liber își poartă singur alegerile.

Își construiește sensul.

Își asumă riscul de a trăi fără turma care îi dictează ce să creadă, ce să admire și de cine să se teamă.

Omul care trebuia să se depășească

Supraomul lui Nietzsche este omul autodepășirii.

Omul care iese din inerție, din frică, din obediență, din viața trăită după rețeta altora. El gândește pe cont propriu, își creează valori și suportă greutatea propriei libertăți.

Este o figură dură, incomodă, aproape imposibilă.

Cere disciplină interioară, curaj, luciditate și o anumită singurătate morală.

Cere să ieși din confortul mulțimii și să răspunzi singur pentru tine.

Pe scurt, Nietzsche a imaginat omul care urcă.

România a produs, în schimb, omul care se bagă în față.

Când ideile mari ajung pe mâini mici

Există, desigur, și partea întunecată a poveștii.

Gândirea lui Nietzsche a fost folosită, răstălmăcită și împinsă în direcții monstruoase.

Nazismul a smuls din Nietzsche exact ce i-a convenit:

ideea omului superior, disprețul față de slăbiciune, refuzul moralei comune, voința de putere.

A lăsat deoparte complexitatea, singurătatea, drama interioară, lupta cu sine. Adică tocmai partea grea.

Hitler n-a citit Nietzsche ca filosof.

L-a folosit ca recuzită ideologică.

A luat din el câteva cuvinte mari, le-a golit de tensiune intelectuală și le-a transformat în carburant pentru delir politic.

Cam cum fac, la scară de bâlci digital, diverși masculi de internet, de la frații Tate în jos:

iau o idee despre forță, o dezbracă de responsabilitate, o amestecă bine cu narcisism, bani, dispreț și dominație, apoi o vând drept „filosofie de viață”.

Asta e soarta multor idei puternice când ajung pe mâini mici: devin bâtă.

Din provocare intelectuală, devin slogan.

Din autodepășire, devin permisiune pentru brutalitate.

Din libertate, devin scuză pentru abuz.

Traducerea românească: șmecherul solemn

În România de azi, supraomul a fost tradus spectaculos de prost.

Autodepășirea a devenit depășirea coloanei la semafor.

Libertatea a devenit scutire personală de la reguli.

Curajul a devenit tupeu.

Individualitatea a devenit obrăznicie cu discurs motivațional.

Supraomul românesc sare peste rând și se miră că lumea comentează.

Urlă la ghișeu și numește asta fermitate.

Parchează pe trecerea de pietoni cu avariile pornite și trăiește convingerea că a descoperit o formă superioară de existență urbană.

În politică, același personaj încalcă toate regulile și explică apoi națiunii că a avut viziune.

Își schimbă partidul, principiile și indignarea după direcția din care vine funcția.

Vorbește despre morală cu agenda plină de excepții.

Nașterea supraomului cu pile

Supraomul românesc vine rar din bibliotecă.

Apare mai des din parcarea instituției. Coboară din mașină, își potrivește sacoul și întreabă cine e șeful aici, fiindcă are ceva de rezolvat.

El își creează propriile excepții. Regula rămâne bună pentru restul lumii.

Legea devine interpretabilă. Moralitatea contează în campanie. Educația contează în CV. Munca e sfântă, mai ales când o fac alții.

Acest personaj a luat omul vechi (adică… ”omul nou” al lui Ceaușescu!), l-a îmbrăcat într-un costum lucios și i-a pus microfon lavalieră.

Pe dedesubt, funcționează aceeași foame de scurtătură, aceeași alergie la regulă, aceeași credință veche că prost este cel care respectă rândul.

Voința de putere, varianta cu ștampilă

Nietzsche vorbea despre voința de putere ca energie vitală, impuls creator, forță de afirmare. Omul viu vrea să crească, să transforme, să dea formă lumii.

La noi, voința de putere a ajuns de cele mai multe ori voință de funcție.

Omul visează să fie numit.

Să primească birou.

Să aibă șofer. Să intre pe listă. Să intre și el ”în gașcă”.

Să i se spună „domnule președinte”, „domnule director”, „domnule ministru”, chiar și atunci când singura lui operă vizibilă este supraviețuirea prin combinație.

Supraomul românesc vrea să intre pe ușa din spate într-un sistem vechi și să fie prezentat drept reformator.

Aici e frumusețea tragicomică:

avem mulți oameni care vor să fie deasupra celorlalți și puțini oameni care vor să fie deasupra propriei mici mizerii.

Dincolo de bine și de rău. Mai ales de rău

Nietzsche a folosit celebra formulă „dincolo de bine și de rău” pentru a vorbi despre depășirea moralelor înțepenite, a etichetelor primite de-a gata, a judecăților prefabricate. Era o invitație la luciditate, la maturitate, la gândire proprie.

Supraomul românesc a reținut partea utilă: dincolo.

Dincolo de reguli. Dincolo de bun-simț. Dincolo de rușine. Dincolo de explicații. Dincolo de orice obligație de a răspunde.

El devine brusc filosof când îl întrebi de bani, de competență, de traseu, de promisiuni, de contracte, de rude, de combinații.

Atunci îți explică superior că viața e complicată, că lucrurile au nuanțe, că realitatea cere flexibilitate. Iar nuanța preferată este, aproape întotdeauna, griul banului public.

Avariile, marea metafizică națională

Există o imagine perfectă pentru acest personaj: mașina parcată nesimțit, cu avariile pornite.

Avariile sunt marele manifest filosofic al României contemporane.

Ele spun tot: știu că blochez, dar am treabă; știu că există reguli, dar cazul meu e special; știu că încurc pe toată lumea, dar durează puțin.

Așa arată supraomul românesc în forma lui pură: și-a aprins avariile existențiale.

Politicianul le aprinde când spune că „așa a fost conjunctura”.

Funcționarul, când spune că „se poate, dar nu azi”.

Afaceristul de casă, când spune că „toată lumea face așa”.

Cetățeanul nervos, când cere o țară civilizată, apoi se enervează când civilizația începe chiar cu el.

De ce prinde impostura

Supraomul românesc crește pe admirația pentru descurcăreală.

Are nevoie de aplauze, de scuze, de complicități mici, de oameni care spun „lasă, mă, că nu face nimic rău, se descurcă”.

Noi am admirat prea mult „descurcărețul” și prea puțin omul corect.

Am confundat istețimea cu șmecheria, curajul cu obrăznicia, libertatea cu scutirea de la reguli.

Am transformat fenta într-o calitate națională, fără să observăm că momâia fentată suntem chiar noi.

De aici vine succesul acestui personaj.

El (își) promite libertate fără disciplină, putere fără responsabilitate, superioritate fără merit.

E foarte tentant. Nu trebuie să devii mai bun. Trebuie doar să pari mai tare decât ceilalți.

Caricatura supraomului

România are nevoie de oameni care vor să se depășească. Oameni care resping mediocritatea, care își construiesc valori, care gândesc liber, care suportă singurătatea ideilor proprii.

În locul lor, apar prea des oamenii care vor să fie deasupra fără să urce.

Vor statut fără merit.

Autoritate fără competență.

Libertate fără caracter.

Putere fără răspundere.

Admirație fără operă.

Funcție fără idee.

Glorie fără muncă.

Aceasta este caricatura supraomului: omul cocoțat, omul umflat, omul cu rang, dar fără înălțime.

Cum ar arăta varianta bună

Un ”supraom românesc” adevărat ar fi omul care a depășit reflexul scuzei.

Omul care gândește mai limpede în loc să urle mai tare.

Omul care iese din reflexele proaste ale mulțimii și refuză mica împăcare cu impostura.

Ar fi omul care renunță la formula „toți fură” ca justificare pentru propria lașitate.

Omul care iese din așteptarea salvatorilor providențiali, a tătucilor naționali, a mesia de studio și a tribunilor cu spume la gură.

Un astfel de om ar fi cu adevărat periculos pentru România veche. Pentru România combinației, a pilei, a avariilor, a funcției nemeritate, a imposturii livrate cu solemnitate.

Pentru că adevărata depășire începe cu o propoziție simplă și grea:

„Vreau să fiu mai mult decât omul care se descurcă.”