Mirabela Grădinaru la Cotroceni? Băsescu aruncă o idee imposibilă într-o țară care încă nu știe ce să facă cu femeile puternice

Traian Băsescu a aruncat duminică seară încă una dintre acele idei care par glume până în clipa în care încep să fie discutate serios: Mirabela Grădinaru, partenera lui Nicușor Dan, ar putea candida la prezidențialele din 2030. „A învățat mersul pe covoare prin toate capitalele”, spune fostul președinte.

Să fie oare adevărat, să fie? (cânta Aurelian Andreescu ceva cam așa…) Sau e doar un vis frumos de îndrăgostit politic?

Vizibilitatea nu înseamnă automat profil prezidențial

Deocamdată, nimic concret nu indică o candidatură.

Mirabela Grădinaru are vizibilitate, apare în deplasări oficiale, participă la întâlniri și evenimente și, după cum a explicat chiar Nicușor Dan, are un rol de „facilitator” pe plan intern și de diplomație informală în exterior.

A participat la reuniuni dedicate copiilor, siguranței digitale și cooperării sociale, inclusiv alături de prime-doamne din alte state.

Toate acestea pot construi notorietate.

Nu construiesc însă, prin ele însele, un profil prezidențial.

Problema nu este Mirabela. Problema este România

Politica românească are o relație stranie cu femeia.

O acceptă foarte ușor când este anexă, decor, însoțitoare, soție, parteneră, vector de imagine sau prezență socială agreabilă.

Devine brusc mult mai suspicioasă când femeia cere putere în nume propriu.

Atunci apar alte criterii.

Nu mai este suficient să fie competentă. Trebuie să fie și „plăcută”.

Nu trebuie să fie prea dură, dar nici prea moale.

Nici prea ambițioasă, nici prea retrasă.

Nici prea elegantă, nici prea sobră.

Trebuie să conducă fără să pară că vrea să conducă.

Femeia acceptată doar dacă vine „remorcată”

Cu alte cuvinte, femeia din politica românească este adesea acceptată deplin abia când vine remorcată de un „sens politic” deja consacrat:

partid, lider, familie, grup de putere, structură care o validează înainte să vorbească ea însăși.

Subreprezentarea femeilor în politică rămâne, de altfel, o problemă europeană mai largă, iar progresul spre echilibru în funcțiile politice și executive este încă lent.

Mirabela Grădinaru nu pare, astăzi, candidatul descris de Băsescu

Aici trebuie spus la fel de simplu.

Mirabela Grădinaru este discretă.

Nu are, cel puțin public, profil de politician combativ.

Nu are o doctrină proprie cunoscută, o rețea politică proprie, o bază electorală, experiență de partid sau o biografie publică construită în jurul deciziei și conflictului politic.

Activitatea ei vizibilă de până acum este mai curând una socială și diplomatică.

Asta nu este nici defect, nici virtute prezidențială.

Pur și simplu este altceva.

De la protocol la conflict politic e distanță mare

Un președinte trebuie să gestioneze partide ostile, crize constituționale, securitate națională, numiri sensibile, conflicte externe și negociere politică dură.

Faptul că cineva se mișcă firesc în spațiul protocolar nu spune încă nimic decisiv despre capacitatea sa de a traversa asemenea confruntări.

Băsescu a intuit însă fisura

Nicușor Dan nu are partid.

Iar politica detestă vidul.

Dacă nu poți construi continuitate prin organizație, apare inevitabil întrebarea dacă poate fi construită prin notorietate, familie, proximitate sau transfer de capital simbolic.

Aici Băsescu încă mânuiește bine securea: nu anunță un candidat.

Inventează posibilitatea și obligă lumea să vorbească despre ea.

Examenul n-ar fi doar al candidatei

Mirabela Grădinaru președinte în 2030?

Astăzi pare mai degrabă literatură politică decât proiect.

Dar întrebarea serioasă rămâne.

Dacă o femeie discretă, fără partid, fără carieră politică proprie și fără instinct public de confruntare ar decide într-o zi să candideze, primul examen nu ar fi doar al ei.

Ar fi și al unei societăți care încă acceptă prea ușor femeia lângă putere și mult mai greu femeia la putere.