România cu decolteu. Țuțupinele care ne salvează de la dezastru

România are o calitate rară: produce necontenit impresia că poate fi salvată și fără soluții. Ajunge să ai decorul bun, grimasa potrivită, două-trei cuvinte englezești, un ton hotărât și o apariție suficient de lustruită încât publicul să creadă că treaba e, măcar moral, rezolvată.

Când bugetul scârțâie, când economia tușește, când reformele ies din laborator mai anemice decât au intrat, apar și figurile providențiale.

Unele vin în costum sever și cu sprânceană administrativă.

Altele vin în taior, pe tocuri, cu voce sigură și decolteu strategic.

Toate au același mesaj mut: stați liniștiți, lucrăm.

De fapt, asta e una dintre cele mai performante industrii ale României: producția de aparență.

Țara în care ambalajul bate fondul

Spațiul public românesc a învățat de mult să confunde forma cu substanța.

Nu mai e suficient să spui ceva. Trebuie să arăți într-un anumit fel când o spui.

Să livrezi bine imaginea. Să existe lumină bună, cadru bun, gestică bună, dicție bună, expresie de om care știe exact unde e ieșirea din criză, chiar dacă bâjbâie ca toți ceilalți prin același coridor întunecat.

Aici se naște unul dintre personajele noastre publice favorite: salvatoarea ornamentală.

Femeia care apare impecabil ambalată într-un studio sau într-o funcție, cu aerul că poate regla deficitul bugetar dintr-o singură ridicare de sprânceană.

Poate că știe ceva, poate că nu știe mare lucru, poate că repetă mecanic niște formule de PR. Nu mai contează atât de mult.

Esențial este efectul optic.

România adoră efectul optic.

Țuțupina strategică nu e cauza, ci simptomul

Să ne înțelegem bine: problema nu este că o femeie arată bine.

N-a dărâmat nimeni o economie fiindcă purta un decolteu, după cum n-a salvat nimeni un buget doar pentru că și-a pus ochelari și halat.

Problema este alta:

societatea românească și-a construit reflexul de a lua foarte în serios ambalajul.

Când o prezență bine regizată apare în peisaj, multă lume e dispusă să împrumute și competența pe care realitatea încă n-a dovedit-o.

Aici începe satira și aici doare, de fapt, adevărul.

Nu țuțupina este marea escroacă a sistemului.

Sistemul însuși are nevoie de țuțupină, de personaj, de imagine, de figură decorativ-convingătoare, de apariția care să dea impresia că în spatele ei există și soluția.

România nu suferă doar de lipsă de fond. Suferă de foame de decor.

Economie cu gene lungi și privire hotărâtă

Se întâmplă ceva comic de fiecare dată când o astfel de figură intră în scenă.

Brusc, în jurul ei se organizează o mitologie mică.

E „pregătită”, „bătăioasă”, „știe ce vrea”, „pune lucrurile la punct”, „nu se joacă”.

De unde știm toate astea? Rareori din fapte. Deseori din simplul fapt că persoana are prezență.

”Prezența” a devenit la noi un substitut de competență.

Dacă ai norocul să fii bine ”luminată”, să ai o voce fermă și să inspiri suficientă siguranță de sine, poți trece destul de ușor drept soluție ambulantă.

De aici și farmecul etern al țuțupinei economice, administrative sau politice: nu rezolvă neapărat ceva, dar creează senzația că s-a creat, măcar pentru câteva minute, un centru de comandă.

Asta consumă publicul.

Nu cifrele. Nu metodologia. Nu memoriul tehnic.

Nu munca seacă și plicticoasă, fără farmec, din care ar trebui să iasă politica publică serioasă.

Republica băieților de carton și a doamnelor de studio

Ar fi și nedrept, și sexist să pretindem că doar femeile joacă în acest teatru.

România geme și de bărbați care n-au avut niciodată altă competență decât costumul călcat, maxilarul încleștat și aerul de om ocupat cu salvarea planetei.

Avem bărbați-gravitate.

Bărbați-microfon.

Bărbați-sprânceană.

Bărbați pe care, dacă i-ai scutura puțin, ar scoate din buzunare doar punctajul de la partid, sloganuri, clișee și un card de acces la un studio TV.

Doar că, în cazul femeilor, mecanismul devine mai vizibil și mai ridicol.

Acolo se adaugă imediat și componenta estetică, și mica fascinație de platou, și eterna prostie masculină care confundă farmecul cu expertiza.

De aceea țuțupina strategică e un personaj atât de bun pentru o microsatiră de week-end:

nu pentru că ar fi ea centrul răului, ci pentru că face perfect vizibilă prostia colectivă a sistemului care o consumă.

Laboratorul național al impresiei

Imaginea ideală pentru România de azi ar fi, probabil, un mare laborator alchimic.

Pe masă:

hârtii, grafice, aburi colorați, eprubete, țevi, flăcări, comitete, consultanți, miniștri, subminiștri, experți de televizor și două-trei țuțupine strategice care privesc grav în recipientul unde clocotește „soluția”.

Toată lumea e serioasă. Toată lumea pare să facă ceva teribil de important. Toată lumea poartă fie cască, fie mănuși, fie halat, fie un decolteu responsabil.

La capătul instalației însă, după toată această coregrafie de salvare națională, ies câțiva bănuți obosiți.

Exact asta ni se vinde de prea multe ori în România:

o mașinărie gigantică de imagine care produce rezultate pricăjite.

Spectacolul ține loc de rezultat

Partea proastă este că ne-am obișnuit. Ba chiar ne place puțin.

Spectacolul ne oferă alinare.

Dacă tot nu vin soluțiile, măcar să vină decorul.

Dacă tot nu se repară mare lucru, măcar să existe senzația de mișcare.

Să vedem că „se lucrează”.

Să avem personaje. Să avem expresii grave. Să avem și puțină strălucire.

Problema apare când strălucirea începe să țină loc de competență, iar decorul ia locul rezultatului.

Atunci țara ajunge să creadă, măcar pentru o după-amiază de studio, că deficitul poate fi sedus, inflația intimidată și haosul bugetar rușinat de o apariție suficient de bine ambalată.

Nu merge așa? Ba… uite că merge.

Improvizația permanentă în care trăim o demonstrează cu prisosință.

Sigur, economia nu se lasă impresionată de gene, nici de tocuri, nici de maxilarul unui bărbat solemn, nici de aerul savant al vreunui cartonat de minister.

Și de aceea nu reușim să intrăm într-o linie ascendentă. Acea linie pe care o așteaptă, cu argumente diferite, toți cei care răspund în sondaje că ”România merge într-o direcție greșită”.

România reală nu se salvează în decolteu

Rămâne, totuși, o lecție folositoare în toată povestea asta.

Nu despre femei. Nu despre decolteu. Nu despre eleganță sau farmec, care sunt perfect legitime.

Lecția e despre o țară care confundă prea ușor imaginea cu capacitatea.

România nu e salvată de țuțupine, după cum nu e salvată nici de dandy politici cu freză de criză.

România ar avea nevoie, ce cuvânt plictisitor, de competență. De seriozitate. De pricepere verificabilă. De oameni care nu doar arată că lucrează, ci chiar lucrează.

Numai că toate astea nu dau bine pe cameră. Ne plictisesc.

Și de aceea, din când în când, Țara mai suspină ușor, își potrivește lumina de studio și mai încearcă o dată să se salveze în decolteu.