În 24 de ore, România a trăit simultan două furtuni: una pe cer, alta pe ecrane. „Barbara” a adus ploi istorice și inundații în sud-est, dar și un potop de certitudini strigate pe rețelele sociale: „exagerare!”, „panică!”, „PR dezastru!”. În mijlocul rafalelor, aceeași țintă ca întotdeauna: Raed Arafat. Întrebarea firească, însă, nu e dacă ne place de Arafat, ci dacă sistemul a făcut ce trebuia într-o avertizare meteo la nivel maxim. Și, mai ales, dacă noi, ca public, înțelegem ce înseamnă un Cod Roșu.

Ce s-a întâmplat, de fapt

Pe 7 octombrie seara, Administrația Națională de Meteorologie a emis cod roșu de ploi abundente pentru Constanța, Călărași și Ialomița, extins ulterior către București și Ilfov (și menționat în fluxurile de știri împreună cu Giurgiu), cu cantități prognozate ce puteau atinge 120–140 l/mp în intervale scurte.

Codurile portocaliu și galben au acoperit zone întinse, până spre noapte. Pe alocuri au urmat viituri, mașini luate de apă, copaci prăbușiți, drumuri inundate, iar în Constanța intervențiile ISU au fost în lanț.

În Capitală și alte cinci județe s-au închis școlile pentru o zi. Până la prânz, numai în București-Ilfov se raportau peste 1.500 de apeluri la 112 asociate fenomenelor meteo. Spre seară, codul roșu a fost ridicat, rămânând portocaliu și galben până la 23:00.

„Barbara” n-a fost un moft barometric.

Meteorologi de la ANM au vorbit despre o lună octombrie care ar putea deveni record în zonele afectate, inclusiv pentru București, cu acumulări comparabile cu o lună întreagă de precipitații strânse în 20 de ore. Compania de apă din Capitală (Apa Nova) a confirmat presiunea pe rețea și pe canalizare.

Cine dă Codul și cine răspunde

Aici nu e loc de ambiguități: ANM emite codurile (galben, portocaliu, roșu), în baza modelărilor, radarului și observațiilor, iar DSU/ISU organizează intervențiile și măsurile preventive. Asta a repetat public Raed Arafat: „Noi nu dăm coduri. Le primim și acționăm”.

A adăugat și sublinierea pe care mulți refuză s-o audă: incompetenți ar fi dacă ar ignora un cod roșu sau chiar portocaliu – pentru că viiturile mortale au apărut în trecut și sub coduri inferioare.

E bine să reținem definiția oficială: la Cod Roșu, fenomenele prognozate au intensitate foarte mare și pot produce efecte dezastruoase – e capătul de sus al scării. Când modelele converg spre astfel de praguri, autoritățile trebuie să joace apărare totală, nu „vedem noi la fața locului”.

„A fost cod roșu… dar la mine la colțul blocului n-a fost nimic”

Aici e miezul războiului media. O parte a presei și valuri de postări au ironizat decizia: „iar au speriat lumea”, „iar n-a fost nimic”. Problema e că percepția locală nu invalidează riscarea sistemică. Furtunile nu au un contract de uniformitate: un cartier poate scăpa, altul poate fi îngropat în 30 de minute. Practic, am văzut exact combinația clasică pe care o știm din 2019 încoace: postări virale care minimalizează alerta și subminează RO-Alert, urmate de explicații oficiale care încearcă să țină pasul cu feed-ul.

În contracurent, relatările din teren arată viituri în județele vizate, mașini luate de ape în Constanța, porturi închise temporar, sute de intervenții. Astfel de situații coexistă cu locurile unde, pur și simplu, a plouat „normal”. Asta e natura fenomenelor convective și a nucleelor de precipitații intense: foarte locale, foarte scurte, foarte distructive. Faptul că codul roșu a fost ulterior ridicat nu înseamnă că n-a fost justificat; înseamnă că prognoza se actualizează pe date noi (și e bine că se întâmplă).

Atacul la Arafat: ritualul previzibil

Orice alertă mare aduce același refren: „Arafat a exagerat”, „DSU creează panică”, „PR pe spatele ploii”. Șeful DSU a răspuns public de mai multe ori, inclusiv azi: nu poți trata „pe ușor” un cod roșu, pentru că între coduri și pagube există corelații istorice dureroase.

Arafat a cerut activarea RO-Alert, pregătirea minimelor de urgență în case și evitarea deplasărilor neesențiale în fereastra critică – ceea ce orice manual de protecție civilă ar numi „măsuri proporționale cu riscul”.

Aici, însă, intră în scenă piesa de teatru a rețelelor: un clip viral sau o opinie catchy poate cântări mai mult decât un buletin ANM. Când un influencer spune „m-am uitat pe geam și nu e nimic”, reacția „vezi?” curge instant, deși la 30 km distanță un sat e sub apă. De aici și „codul roșu de neîncredere” documentat de mai multe redacții, care arată cum se aprind teoriile conspirației la fiecare alertă majoră.

Cum arată „performanța” unui Cod Roșu

Un cod nu e o promisiune că fiecare stradă va fi lovită; e o probabilitate ridicată a unor fenomene extreme într-o zonă. Dacă după mobilizare morți nu sunt și pagubele se izolează, sistemul e tentat să spună „am făcut bine”. În oglindă, o parte a publicului spune „vedeți, a fost degeaba”. E dilema clasică a paradoxului prevenției: succesul arată ca „nimic nu s-a întâmplat”. Dar ce arătăm dacă nu ne mișcăm? Răspunsul e la arhiva ultimelor veri: viituri letale și pagube de milioane după coduri mai mici decât roșu.

Dinspre operațional, există câteva date concrete: mii de apeluri la 112 pe durata evenimentului, intervenții simultane în București, Ilfov și Dobrogea, închideri de porturi și trafic afectat, școli închise preventiv. Asta nu e „nimic”. E costul împins în față pentru a evita un cost mai mare în spate.

Adevărul despre „roșu”: elastic, dar nu arbitrar

„De ce a fost roșu aici și nu acolo? De ce a devenit portocaliu mai târziu?” Pentru că prognoza e dinamică. ANM operează cu praguri, hărți, nowcasting, iar codurile pot fi extinse, restrânse sau reduse pe măsură ce radarele și stațiile confirmă sau infirmă scenariul de vârf.

Fix așa s-a întâmplat când Bucureștiul a intrat sub roșu, apoi a ieșit – un semn de calibrare, nu de „nehotărâre”. În paralel, Digi24, HotNews, ProTV și alte redacții au arătat pe hărți evoluția fronturilor și cantitățile așteptate. Pe scurt: a fost roșu acolo unde riscul a fost maxim probabil, apoi portocaliu când datele au impus.

Unde am greșit noi, ca ecosistem media

1. Titrare senzațională vs conținut util: în loc de „ce e de făcut acum?”, unele materiale au mizat pe „apocalipsă în direct”, alimentând pendularea între panică și batjocură. RFI a pus degetul pe rană: s-a exagerat, pe alocuri, în ambele sensuri.
2. Fragmentarea informației: când ai zece postări contradictorii pe minut, mesajul oficial ajunge diluat. Aici, DSU și ANM trebuie să concureze cu viteza feed-ului, nu doar cu precipitațiile.
3. „Sursa: Facebook”: nu. Când vine vorba de coduri meteo, singurele surse valide sunt ANM/INHGA/DSU, preluate de redacții credibile; toate celelalte intră la „opinii și impresii”.

Ce a făcut bine sistemul (și trebuie păstrat)

• Mobilizare preventivă (forțe suplimentare în județele vizate), RO-Alert, închiderea școlilor în fereastra critică. Sunt măsuri care reduc expunerea populației.
• Actualizări frecvente ale codurilor și explicarea diferenței între roșu/portocaliu/galben. Aici, comunicarea a fost mai clară decât în episoadele trecute.
• Transparența pe cifre (apeluri 112, intervenții, afectări în rețeaua energetică). Faptul că s-a comunicat rapid pragul „peste 20.000 de puncte de consum afectate” e util pentru înțelegerea impactului.

Ce trebuie reparat urgent

• Limbajul unificat: într-o criză, ANM, DSU, IGSU, primării și prefecturi trebuie să vorbească aceeași frază: „unde”, „cât”, „cât durează”, „ce fac oamenii”.
• Grafica standard: o hartă simplă cu coduri + ore + instrucțiuni, actualizată la minut și republicată de toți, fără „skin-uri” media.
• Educație civică meteo: la fiecare cod major, un mini-tutorial fix pe feed (30 sec.), cu „așa arată 100 l/mp”, „așa se formează viitura”, „așa te protejezi”.
• Index post-eveniment: după furtună, un bilanț public: ce s-a confirmat din prognoză, ce s-a ratat, unde s-a exagerat, ce reglăm la următorul episod. Asta întărește încrederea.

Și totuși, întrebarea: a fost suficient de roșu?

Da, a fost justificat. Nu pentru că „așa a zis Arafat”, ci pentru că ANM a avut semnale clare că potențialul de acumulări într-un timp scurt e excepțional, iar efectele din teren au confirmat că zonele vizate au trecut prin episoade severe: viituri, evacuări, infrastructură perturbată, peste 1.500 apeluri 112 într-o singură zonă metropolitană, zeci de intervenții simultane în sud-est. Că unii au prins doar o ploaie „mai zdravănă” nu desființează realitatea celorlalți.

A discuta post-factum dacă nu cumva trebuia doar „portocaliu” e o conversație bună doar dacă vine la pachet cu date: „X l/mp căzuți vs Y prognozați, Z intervenții, T ore de cod”. Altfel, rămânem în „mi s-a părut mie” – adică fix combustibilul pentru următorul val de neîncredere.

Două furtuni, o singură miză – încrederea

Nu ne batem cu Arafat. Ne batem cu hazardul. Dacă vrem să fim o țară care nu se îneacă la fiecare front ciclonal, trebuie să facem pace cu ideea că prevenția arată plictisitor când reușește. Și că un Cod Roșu nu e o insultă la adresa confortului nostru, ci un hedging contra realității.

În episodul „Barbara”, sistemul a avut scăpări de comunicare, presa a avut scăpări de temperanță, iar rețelele au avut – ca de obicei – un festival de impresii. Dar pe fapte, justificarea pentru roșu a existat, la fel și efectele pe care roșul a încercat să le limiteze.

Rămâne de învățat ce uităm după fiecare furtună:

Codul nu este spectacol, ci protocol. La „A fost suficient de roșu?” nu se răspunde cu priviri pe geam, ci cu hărți, litri pe metru pătrat, timpi de răspuns și vieți întregi.

Data viitoare – și va mai fi o dată viitoare – ar fi bine să fim gata nu doar cu pelerinele, ci și cu filtrele. Pentru că, pe lângă apa din nori, va veni sigur și avalanșa de apărare „din vorbe”. Iar pentru aceea, singurul dig posibil rămâne încrederea în reguli și în sursele oficiale, nu în glumițe la liber.

Notă separată — „Demisia!” pe ploaie, aceeași placă

Nu contează „care” exponent AUR a cerut demisia lui Raed Arafat — e aceeași coregrafie obosită: se ia un episod meteo sever, se lipesc la repezeală frustrările din pandemie și se servește publicului „Răul personificat”, cu sloganul comod „pleacă!”. E însă o eroare de categorie: codurile le emite ANM, DSU organizează răspunsul. Să ceri demisia șefului DSU pentru că s-a lucrat pe roșu (exact cum cer procedurile) e ca și cum ai cere să scoatem frânele de la mașină pentru că azi n-ai avut accident.

E și un joc cinic „cap-coadă”:

dacă nu s-ar fi activat la maximum și am fi avut victime, aceiași ar fi strigat „unde erați?”. Așa, că s-a prevenit, strigătul devine „ați exagerat!”. Populismul câștigă mereu când realitatea e nuanțată; de aceea e vital să rămânem la date, proceduri și responsabilități.

Discutăm calibrarea alertelor? Perfect, arătăm hărți, praguri, litri/mp, timpi de răspuns. „Demisia!” aruncată reflex, pe post de umbrelă politică, nu ține de ploaie — ține de campanie.

Ceva mai amuzant

Îi și vezi pe găgăuții vehemenți de la AUR, seara, la o gustărică, felicitându-se pentru vigilență. Gen ”ai văzut, nea Georgică, ce șut în cur i-am mai tras lu‘ ciuhapu ăsta de Arafat?”

Nu știu voi, dar eu îi văd aievea.